Vine finalul de an și toți sperăm ca haina purtată de 2021 să ne fie mai luminoasă, țesută cu nuanțe vesele.

Ce vreau să vă spun: mi-au crescut butoane pe pagina de blog.
Eu nu sunt tehnică și nu am răbdare să citesc instrucțiuni, așa că doar vă spun că cei care doriți puteți accesa direct de la mine butonul de cumpărare a celor trei cărți.
De ce zic asta? Pentru că SIONO Editura are o ofertă fabuloasă.
La fiecare carte SIONO (Atenție! Să fie publicată de SIONO) cumpărată de la una din librăriile ori site-urile de care v-am mai spus (adică: Gaudeamus – Cluj, Eminescu – București, Junimea și Casa cărților – Iași, Șt. O. Iosif – Brașov, precum și site-urile librăriilor aferente, plus Libris și Cărturești) primiți o carte SIONO. Orice carte SIONO.
Doar trebuie să faceți dovada că ați cumpărat cartea SIONO cu o poză a facturii, să vă spuneți adresa și alegerea.
E o ofertă fantastică și, zic eu, foarte generoasă.
Cumpărați de la o librărie care vă e dragă sau o comandați online, iar editura vă trimite acasă încă o carte. La alegere. Adică aveți două cărți în loc de una.
ATENȚIE! Cartea gratuită o primiți de la editură, nu de la librărie.
Și, ca să vedeți ce puteți primi, vă pun o fotografie cu cărțile publicate de SIONO în acest an.

În afară de lista de mai sus, puteți avea cadou „Pași” de Em Sava și Axel ori „Drumul meu” de Irina Alexe, chiar dacă sunt publicate la alte edituri.
Este excepția de la regulă. 🙂

• 

• 

Deci aveți 11 alegeri. 🙂
Să așteptăm sărbătorile cu cărți!

În 2018 când a apărut cartea Anei Barton „Nemuritorii de rând”, mi-a plăcut atât de mult coperta, că pe loc am comandat cartea (habar nu aveam ce conține) și am scris de îndată Sandrei Segal (care nu-mi era în lista de prieteni fesbuciană) să o felicit cu majuscule pentru minunea aceea albastră. Citind mai apoi cartea, am descoperit două lucruri. Unul a fost stilul Anei: ludicul metaforic, convenționalul topit și reconfigurat în neconvențional, cuvintele răsucite, întoarse pe dos, recroite la micrometru pentru a nu lăsa să intre niciun pic de lumesc, de banal, de profan.
Apoi am observat armonia dintre carte și haina ei, coperta.
La fel s-a întâmplat și în cazul volumului Simonei Poclid, „Monștrii cu bot de catifea” (despre care voi scrie în curând), la fel și în cazul a numeroase alte coperte.
Sandra nu lasă nimic la voia întâmplării, niciun element. Nici măcar fotografia autorului. Copertele ei sunt ecuații între creativitate și o foarte bună pregătire profesională pe care, cu generozitate, e gata să ți-o împărtășească. Îți explică, asemeni unui profesor răbdător, de ce localizarea unui grup de litere ori a unei imagini este potrivită ori, dimpotrivă, este ca nuca-n perete. De ce un font nu se pliază cu mesajul textului. Filtrează autorul, opera, doleanțele interlocutorului și, printr-o alchimie complicată, scoate la iveală haina manuscrisului care, ghici? E un puzzle perfect.
Pe Lucia Stroilă o citesc de multă vreme. Scrie proză și poezie. E greu să o explici, pentru că ea este un om „ca un ochi albastru”. Cum să vă explic? Lucia este ca marea. Învolburată sau liniștită, mereu în căutare de aripi. Puternică și sensibilă. Vultur cu privirea crâncenă, însă și floare de cireș. Și așa scrie. Tulburător. Intens. Cu emoția în buricele degetelor, în privire, în cuvântul care, de multe ori, sângerează. Textul ei te prinde în brațe și nu-ți mai dă drumul. Te obligă să-l trăiești, să-i fii prezent, să-l frămânți în palme și să-l ții aproape.

Cel mai recent proiect SIONO: „Și vulturii uită să zboare”, de Lucia Stroilă, copertă și grafică de interior, Sandra Segal. O carte al cărei zbor mă bucur să îl anunț!

Azi îl sărbătorim pe Sadoveanu, născut în 1880. Nu cred că am fost fan Sadoveanu de la primul contact cu scriitura lui savuroasă, de care, în timp, m-am îndrăgostit iremediabil.
Îmi amintesc de asemenea, că și elevii mei intrau în lumea Șoimăreștilor ori a Jderilor cu timiditate, forțați la început de profa de română. Pentru lumea lui calin moldovenească, atât de sfătoasă, era nevoie de o introducere și o degustare atentă și fină. Și răbdarea de-a urca pe cărările meșteșugăresc împodobite.
L-am gustat cu adevărat la maturitate, când l-am înțeles. Și am „tradus” metafora lumii lui elevilor mei, pe limba lor. Așa cum am făcut mai târziu cu Creangă aici, în patria arțarilor, când arhaismele moldovenești erau o perdea densă, imposibil de pătruns de puii compatrioților mei români-canadieni.
Dar n-am să vă vorbesc despre opera impresionantă a „Ceahlăului literaturii române” desfășurată într-o carieră de mai bine de 50 de ani. O să spun doar o știre de cancan, o poantă. Marele scriitor era foarte bogat. Multe topici feisbuciste atacă această temă: cum să faci bani ca scriitor. Vreți să aflați? Citiți Sadoveanu, dragii mei! El a reușit.
By the way! Se mai citește în zilele noastre Sadoveanu? Pe vremea mea se citea. Oare generațiile actuale mai citesc clasici români? În primăvara anului viitor fac 20 de ani de Canada, în concluzie nu mai știu cum arată programa școlară. Drag mi-a fost la catedră în România!
Legat de subiect, vă pun aici un catren compus de Păstorel Teodoreanu, dedicat maestrului:
”De ţi-ai face testamentul,
Tu să nu-mi laşi mii de franci!
Naşule, să-mi laşi obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!”

• 

• 

Să vă spun sincer, am încercat multe la viața mea. Dacă inițial am vrut să mă fac învățătoare (că o iubeam de nu mai puteam pe Tovarășa), m-am răzgândit în clasa a cincea când am cunoscut-o pe Diriga. Profă de română mă fac, mi-am zis și m-am ținut de cuvânt.
Și acum îmi amintesc primele ei vorbe când a intrat în clasa noastră: „Eu nu cred că există copii răi”. Avea o rochie bleumarin și cei mai calzi și albaștri ochi. În plus am fost feblețea ei, că scriam compuneri frumoase și oftam de drag la lecțiile ei. Aveam vise ce se agățau în castanul din fața școlii, pentru că eram copil, iar copiii n-au îndoieli în legătură cu viitorul.

În România am avut un itinerar cuminte: elevă, studentă și apoi profesoară. Dar vântul vieții m-a zburat la capăt de pământ, în Arțaria mea dragă și așa a început aventura. Însă n-am lăsat limba româna să-mi plece la plimbare, că era prietena mea și ei îi șopteam la ureche și bucurii și doruri. Și-a stat cuminte lângă mine, că, indiferent de jobul oficial, predam la școala de limba română, făceam corectură de carte și ziar și, mai apoi, am început să scriu și, în paralel, să fiu colaborator cu edituri și publicații din țară și diaspora.

Apoi, într-o zi cu soare (bănuiesc) a venit ideea cu editura și i-am așezat Ana în brațe. (Impropriu „i-am”. 🙂 )
Și cu tot sufletul am scos cărțile pe care am avut onoarea și bucuria să le nășim: 30+ și înfloritoare a Irinei Alexe, Pași în doi de Mirela & Remus Crâșmaru, Ieșirea din sertare de Alexandru Dospinescu, Fluturi și alte frunze ale subsemnatei și proaspăt ieșită din cuptor: antologia SIONO concretizată în două volume: Nuanțe de piper și ciocolată și Inima nu face riduri.

În anii trecuți, când doream ori când începusem să public, mă întrebam oare ce se întâmplă în bucătăria internă a unei edituri. Tare-aș fi vrut să știu anumite detalii și, firește, că nu aveam cum să aflu.
Acum, fiind de partea ambelor baricade vă povestesc, deși m-am lungit ca baba Dochia cu o introducere de un kilometru. 🙂

Știți cu toții că a fost concursul. Selecția textelor care a durat zi de vară până-n seară. Pentru că da, la noi (nu știu alții cum sunt) se lucrează cât se poate. Până ies ochii din orbite ori până sar tastele laptopului. Șapte din șapte. Păi cum?

După lupte seculare ce au durat niște săptămâni, am luat hotărârea. Pardon: HOTĂRÂREA. Cea de a face două volume în loc de unul. Ați înțeles, dublu volum de muncă, dublă investiție financiară.
Acum să nu credeți că o editură se trezește de dimineață și descoperă că zâna Măseluță i-a așezat sub pernă niscai bănuți de aur. Nici vorbă. O editură e formată din oameni care mănâncă, beau cafea și trebuie să plătească netul, curentul și apa caldă.
Noi am investit inițial ore multe, multe de muncă și ceva arginți.

Într-o foarte largă paranteză am să vă spun că indiferent cât de multă muncă și timp intră între copertele unui manuscris și cât de înalt self esteem are autorul, cititorul este cel care stabilește diagnosticul unei cărți. Am auzit adesea păreri foarte arogante că editura e datoare să și să pentru că autorul a investit timp și creativitate. O fi investit, dar editura, pe lângă faptul că este un business care pentru a exista și funcționa trebuie (nu este opțional!) să câștige, ea promovează valori în care crede.
Repet: vorbesc din punctul meu de vedere și din activitatea SIONO. Referindu-mă la experiența cu două edituri mari cu care am colaborat… ele cam strâmbă din nas la manuscrisele românești. Strâmbă din nas în culise. Nu pe față. Și exista un cheag de autori români care, ori au fost la momentul potrivit, la locul potrivit și azi au experiență și nume legat de editură, ori sunt copii ai unor grei de la editură care au fost la locul potrivit.
Tăiați-mă, spânzurați-mă, e părerea mea.

Revenind. Am selectat textele. Sigur că fiecare dintre noi am avut bucăți favorite. Cu mâna pe inimă vă spun că la unele nici nu am respirat citind, la altele am râs ori m-au emoționat peste măsură (cu vreo două nu am empatizat).
Dar votu-i vot, corectitudinea corectitudine și sunt 52 de texte. Adică e conținutul generos și spumos. Nu o firimitură. Ai ce să ronțăi și la felul doi și la desert.

Booon. După selectare a urmat repartizarea pe volume. Aici a fost simplu. Am tras la sorți și am aranjat apoi în ordine alfabetică fiecare volum.
A urmat corectura inițială.
La multe dintre texte, corectorul a fost Nouria Nouri, îndrăgita actriță, care este și un experimentat editor și redactor. Mâna a doua de corectură a fost efectuată de colega noastră Ana Russe. A urmat redactarea, făcută de mine la majoritatea textelor. 
Apoi tehnoredactare și grafica copertei unde au lucrat colegii noștri computeriști. 🙂
Picturile copertei, fonturile și ideea de degrade aparțin pictoriței clujene Mirela Pete, tăietura aceea șmecheră colegului nostru Răzvan, iar culorile le-am potrivit eu.
Înainte de trimiterea la tipar, volumule deja paginate au trecut printr-o nouă corectură, apoi au fost trimise la tipografie. Acolo am cerut câte o carte-test pe care, ghiciți! Am corectat-o încă o dată.
Rolul corecturii i-a revenit de această dată colegei noastre, Magdi.
Când am scos cartea de la tipografie am modificat puțin și culorile, pentru că mașinile tipografului și culorile graficianului nu erau identice.

Joi și vineri au fost gata cărțile. Și a urmat nebunia împachetării. Nu vreți să știți. Pachete și pachețele (conținând de la o carte până la patruzeci). Curier. Curier cu ramburs. Poștă. Poștă cu ramburs. Poștă cu ramburs și recomandată. Poștă cu străinătatea. Poștă cu străinătatea cu tracking number. Liste și listuțe. E-mailuri de confirmare. Ultimele detalii cerute de la autorii SIONO. Numere de telefon. Duble verificări și un munte de pachete în creștere. Hârtie, cărți, litere, markere, bandă de lipit, cafea, foarfeci, cutii și câte-un mic accident (hârtia taie), etichete, pizza… ceva de genul acesta. (Ce-ar fi să mă angajez la poștă?)

De azi se găsesc la librăria editurii. 
https://www.sionoeditura.com/shop/
Le dăm drumul cu dragoste și ceea ce vreau să vă spun este că litera, cartea, ne-a unit cu o legătură fantastic de caldă. Legătura SIONO.
Începând din iunie v-am cunoscut. Ne-am apropiat de voi. V-am făcut prezentări, ne-au venit idei pe parcurs. Am șlefuit, am așezat. Am schimbat. Am ținut cont de sugestiile voastre, de păreri care au aterizat printre cuvinte, de rugăminți venite pe e-mail.
Eu mi-am strâns la piept fetele (și băieții), pentru că le știam cuvântul de pe blog. Au scris niște texte! M-am îndrăgostit și de alte stiluri și de alte zbateri de gând, de alți autori pe care i-am descoperit acum.

În acest weekend am finalizat pachetele. De ieri au început să plece spre voi. În România, Anglia, Belgia, Canada, Franța, Germania.

Încheierea mea e scurtă:
A fost o bucurie să colaborăm și să creștem împreună această emoție ce  poartă două nume și e închisă între coperte. Numele le știți, iar semnătura vă aparține.

• 

• 

Fiecare poveste începe odată ca niciodată. Nici nu-ți mai amintești cum a luat naștere. Volumele SIONO se apropie de apariție.
Cărțile au fost corectate, redactate și iar corectate. Sunt pe ultima sută de metri la tehno, așa că le simțim mirosul de tipar proaspăt în curând.
Copertele au fost gata azi noapte după 12. Cu desene, fonturi și ideea de degrade ale Mirelei Pete. După mai multe încercări și variante primite de la graficianul editurii, am zis: Asta e! Și aceea a fost. La fiecare dintre cele două volume.
Felicitări autorilor, Mirelei, Nouriei și colegilor mei!

Proiectul de carte SIONO a început în luna iunie. Dacă inițial am vrut să publicăm un singur volum, mulțimea de texte venite la redacție ne-a făcut să transformăm acel unu în doi. Astfel 52 de autori vor fi publicați în cele două volume ale antologiei noastre.
După anunțul inițial din iunie, am fost surprinși de avalanșa de texte. Ne-am suflecat mânecile și ne-am pus pe citit. După evaluare am renunțat la mai mult de o sută de texte, rămânând, așa cum v-am spus, 52.
Personal, m-am bucurat tare de participarea celor de pe blog. Am avut surpriza să descopăr și noi autori, oameni care scriu minunat. Unii dintre ei sunt autori consacrați, au o activitatea literară „grea” în spate. Alții sunt debutanți.
Vă mărturisesc că inițial am făcut cunoștință cu textele, în majoritatea cazurilor necunoscând autorii. Abia când ne-am ocupat de prezentarea lor (fiecare autor va avea o scurtă prezentare) am văzut cine e debutant și cine are cărți și articole publicate. Adevărul este că avem niște nume pe cinste.

Copertele, foarte frumoase, poartă semnătura talentatei pictorițe Mirela Pete (și Fluturii mei poartă semnătura ei), iar corectura a fost făcută de Nouria Nouri. Exact. Chiar ea. Frumoasa actriță are o bogată activitate de corector/redactor/editor.

Așa cum v-am spus, vor fi două volume cu texte extrem de interesante și variate, cu interpretări și variante, cu o scriitură frumoasă și bogată, poetică ori antrenantă, veselă ori tristă.

Primul volum se numește Nuanțe de piper și ciocolată – It is what it is, iar al doilea Inima nu face riduri – Life happens.
Da, am ales și subtitluri în engleză. De ce? Pentru că suntem cetățeni universali. Pentru că sună interesant. Pentru că ne reprezintă acest dublu joc cu expresii foarte cunoscute.

Volumele vor fi independente. Nu va fi scris pe ele numărul volumului, astfel ca autorii și cititorii care vor dori un singur volum, să nu aibă senzația unei jumătăți. Dar, în același timp, cele două volume vor arăta bine împreună.

Autorii selectați au fost trași la sorți și apoi aranjați în ordine alfabetică. Pentru că textele sunt inegale ca număr de pagini s-a nimerit ca în Nuanțe de piper și ciocolată să fie 27 nume, iar în Inima nu face riduri, 25.
Nuanțe de piper… :
Ami Ancelin, Nicoleta Beraru, Ionuț Calotă, Dan T. Castanman, Cristina Centea, Antonela Chezan, Camelia-Maria Cîmpean, Marina Costa, Issabela Cotelin, Cristina Cristea, Florentina Loredana Dalian, Otilia Dima, Caleopi Efrem, Diana Gole (Diana Neață), Fabiola Ion, Monica Adriana Ionescu, Dana-Maria Jugăurs, Irina Magierka, Diana Adriana Matei, Dana Mierluț, Iulia Nani (Bertea), Dana Nichițelea, Clara Elena Păun, Mirela Pete, Mona Șimon, Ileana Vlădușel, Andra Corina Vrabie.
Inima nu face riduri:
Irina Alexe, Ionel Anghel, Alina Elena Bratu, Margareta Cloșcă, Cristina Dumitru, Irina Georgiana Filip, Corina Finta, Livia Furia, Simona Gânj, Leila Sandra M., Larisa S. Maria, N Marianne, Cristi Nedelcu, Vera Oren, Petruța Petre, Cătălina Popa, Paulina Popescu, Costin Preda, Petru Racolța, Monica Stan, Oana Stroe, Bianca Timșa Stoicescu, Daniela Toader, Florina Turuga, Irina Cristina Țenu.

Acest proiect a însumat foarte multe ore de muncă. Evaluare. Discuții îndelungi, pentru că textele calificate au fost analizate de membrii redacției până s-a ajuns la un numitor comun. După stabilirea câștigătorilor a urmat repartizarea pe volume.

Antologia o să apară în curând tipărită pe hârtia aceea, o idee spre crem, odihnitoare pentru ochi. La fel ca Ana și Pași.
În final vă pun câteva fragmente, furate la repezeală, fără să dezvălui autorii.
Șșș! Să nu spuneți nimănui că am dat din casă:
***
„Dacă voiam lumină, era de ajuns doar să mi se aprindă călcâiele ca niște torțe ale căror scântei trosnesc a chitară în rimă albă. ”
***
„Nu ploile sunt triste, oamenii sunt triști, gândește el, simțind tristețile multiplicate ale tuturor celorlalți Ștefani, prizonieri impotenți ai ouălor de cleștar făurite de cer.”
***
Iubirile mele au fost multe și sărite de pe șine, dar iubiții aferenți nu s-au ridicat la înălțimea nici măcar a traverselor de cale ferată.
***
Cel mai nașpa a fost când, deja sărită bine de adolescență, m-am îndrăgostit de Clark Gable în rolul lui Rhett Butler, pluteam ca un fulg pe aripile vântului, ce mai! Când am realizat că ăla era de mult oale și ulcelușe, l-am bocit o săptămână, de nu știa nimeni ce am și ce să-mi mai facă. M-au dus la doctori, la babe, la popi, până când am țipat și le-am zis să mă lase să-mi trăiesc în liniște drama, băgându-i în ceață mai ceva decât erau. Auuu, veața mea!
***

PS. Mă exasperează noul format WP. Voi v-ați obișnuit cu el. Nu am opțiunea (ori n-am găsit-o eu) să pun două poze împreună.

O carte proaspătă ca ploaie de vară românească, o carte autentică, o construcție matură în care vocea titrată a povestitorului se îmbină perfect cu limbajul moldovenesc neaoș. „Luluța și Petrișor” este, înainte de orice, o radiografie complexă a realității românești, a societății umbrite de plecarea masivă în străinătate la muncă a părinților, plecare a cărei consecință e ascunsă în enunțul tragic: „Ni se golește țara, mamă!” E, în același timp, un studiu de caz al unui cuib care se dizolvă, căci doi pui de moldoveni rămân singuri pe lume. Mama, Florica, un nou tip de eroină a literaturii românești, este smulsă brutal din viața ei de țărancă moldoveancă, nu mulțumită de soarta ei, dar cu siguranță resemnată, și silită să ia drumul străinătății. Țăranca devine prea brusc, nu orășeancă, ci degrabă trăitoare într-o lume nouă, cu altă ordine și altă așezare a lucrurilor, lume pe care o filtrează prin înțelegerea ei îngustă și o transmite mai departe la telefon. Viața în Belgia e un soi de carusel în care mintea femeii vrednice nu se poate aduna. Ea știe că musai să stea departe și să trudească pentru copiii ei. Dorul o frânge, dar drumul ei este cel al destinului, iar soarta ei pe pământ este pecetluită și, înainte de orice, e mamă. E vrednică și acasă, vrednică și printre străini, obișnuită fiind să le facă pe toate. Bărbatul nu-i e de niciun folos, însă „poartă nădragi șî pălării”, adică-i lăsat de Dumnezeu pe pământ cu un pas înaintea femeii. De aceea Florica tace și-i îndură lenea, trădările și mofturile, apoi îl jelește cu încrâncenată durere când piere. Se sacrifică pentru puii ei, având sufletul însiropat de teama majoră a depărtării și tulburărilor din țară: „Eu am lăsat doi copchii sănătoș’ acasî șî doi vreu să găsăsc când m-oi întoarci.”
Luluța este frumoasă, deșteaptă și muncitoare, cu ochii deschiși asupra vremurilor care se schimbă cu repeziciune. Are milă de Florica, a cărei versiune modernă e. Fata pricepe că șansa ei în viață e cartea, nu doar pentru că mă-sa-i repetă obsesiv la telefon „Învațî că numa’ învățătura ti poati salva”. Dar, dacă fata e ascultătoare și harnică, Petrișor e alt aluat. El vede viața superficial și ia lucrurile așa cum vin. Visează trai cu muncă puțină și bani mulți, având un soi de dispreț pentru latura feminină: „Dumnezeu a creat-o pe femeie ca să slujească de mână dreaptă a bărbatului – un assistant manager! Eva e desprinsă din coasta lui Adam, nu invers…”
Modelul lui în viață este diferit de al Luluței și sacrificiul mamei i se pare oarecum firesc, plătit corect de blugii de firmă și geaca de blugi și banii de cheltuială, întotdeauna atent strecurați în mânecă. „Ș-apăi tăț’ cari s-o ajuns o avut nevesti buni cari i-o suțânut. Niciunu’ n-o făcut studii la Oxford. Da’ li-o umblat mintea, s-o discurcat. O mulțâmi di politicieni o pornit di la o cârciumî di sat sau di la bișnițî cu anvilopi di mașâni și o ajuns ditamai oamini’! Tot așa o sî mp descurca șî eu, dac-o sî fiu băiat diștept.”
Planurile cărții se apropie și intersectează ca o serie de colaje într-un slideshow perfect organizat de scriitoare: depărtarea și dorul, societatea românească strâmb guvernată, valurile mișcărilor politice, stratificarea socială, dar și iubirea și întrebările ei, delicat desenate și filtrate de sufletul sensibil al Luluței. Sunt surprinse, de asemenea, o serie de tablouri, pictate în tușe stridente: satul moldovenesc scăldat în sărăcie, orașul, cu diferențierile lui sociale acute și străinătatea, locul unde pleacă părinții buni de lucru, în cazul acesta un oraș din Belgia – o lume depărtată, nu atât geografic, dar, ca mentalitate și stil de viață, aflată la mii de ani lumină față de Moldova lăsată în pripă de Florica.
Scriitura Nicoletei Berariu este bine proporționată, completă și autentică, inteligent concepută, foarte bine structurată, neascunzând sub preș situații ori expresii, uneori mai ascuțite decât lama de bisturiu, însă, în același timp având forța de-a toarce catifeaua unor metafore delicat și vibrant pastelate, definind nuanțat sentimente ori situații trăite de protagoniști.
„Nu ploile sunt triste, oamenii sunt triști, gândește el, simțind tristețile multiplicate ale tuturor celorlalți Ștefani, prizonieri impotenți ai ouălor de cleștar făurite de cer.”
Întreg romanul surprinde simplu și trist o realitate dureroasă: consecințele grave ale depărtării de țara ta și de neamul tău, amarul unor despărțiri inutile, până la ultima, cea finală:
„Avea să se ducă bătrâna singură-cuc la casa ei din țințirim, care-o aștepta rece și străină, ca orice străinătate”
„Luluța și Petrișor sau povestea cuiburilor părăsite” este o carte savuroasă, românească în esență, extrem de bine scrisă, o carte de nișă, adresându-se cititorului de calitate, cititorului avizat.