Ce este timpul?
Zidul în care ni se înțepenesc oasele.
Am adus Pescarul acasă, „pe un deal din colțul mării”. La Atlantic. „Luând locul tatălui, Ladaf îi povestea adesea pescarului despre mări și oceane îndepărtate, despre ancore și pânze, despre vântul din pupă și supărările lui de om obișnuit.”
Nisipul alb poartă urmele pașilor lui, iar valurile au lipite de spumă fiecare început de gând împiedicat în semne de exclamație și de întrebare. Nebunul…
„Doar marea și eu îl știam. Nouă ne intrase în oase. Pe noi ne înspăimânta. Pe noi ne forța să-l iubim și să-l așteptăm. Pe noi părea să ne caute, deși mereu ne lăsa impresia că nu are
nevoie de noi, de alții ori de sine…”
Într-un fel ciudat, întortocheat ca o scoică goală, aici e patria minunată a Nimicului. Zona crepusculară a liniștii albastre și a căutărilor lui metaforice. I-am făcut poze cărții, pentru că singura realitate palpabilă, sunt filele cuprinse, îmbrățișate între două coperte ce s-au înșurubat în peisaj ca piesa-lipsă, necesară tic-tac-ului Universului marelui Nimic. Nimic ești și în Nimic te vei întoarce. Scoici, case goale, pustiite de suflete ce au iubit pătimaș odată. „Am întâlnit câțiva oameni de-a lungul vieții, dar pentru că nu-i mai văd, mi se pare că au murit.”
„N-aș fi vrut să fiu om, ci o fiară sau o piatră. Bineînțeles, nu știu cum e să fii o fiară sau o piatră, dar îmi pot imagina. Puteam să fiu capătul unui cui, de exemplu, ca să sărut carnea făcută zdrențe a vreunui creator, apoi să mă răsucesc pentru a-i arăta că păcatul meu este de neiertat. Puteam să fiu primul copac din care va crește lemnul crucii răstignirii lumii…”
Am adunat scoici, semnele nimicului. Sarcofage goale. Sicrie însetate de trupurile care le-au locuit. Soarele arde peste oceanul nimicului și cartea devine CARTE pentru că fiecare pagină este o plasă de prins pești. De prins oameni. De prins stele. Stele de mare ce au citit întreg adâncul oceanului. Degeaba.
Stilul Simonei Poclid are o prospețime mirată de copil ce descoperă lumea. Are un ludic trist, curat și extrem de curajos. Personajele cresc cameleonic definindu-se prin iubire, purtând în ele pecetea morții și botezul Nimicului. Autoarea le ocrotește, le strânge la piept, dar se detașează, le creionează obiectiv, le dă aripi, pictând fiecare portret în detalii migăloase, proiectate într-o lume senzorială de arome și parfumuri: pește, busuioc, ceapă. Numele sunt subordonate profesiei, ființele fiind definite prin to do nu to be, indivizii părând a fi uneltele meseriilor lor, fiecare ancorat pe nișa lui strâmtă. Ladaf, cu burta cât un vas de vapor, este bucătarul absolut. Tăietorul de rațe, Cabas, pare născut pentru a tăia rațe, însă realitatea fiecăruia se răstoarnă cu susu-n jos într-un joc al măștilor și ceea ce pare a fi pasiune e „comerț, stimabile, comerț”.
Pescarul nu are un nume. Nu are nevoie, deși la un punct se sugerează că ar putea fi numit și el, adică banalizat, umanizat, inclus în turmă. El este Nebunul, Pescarul, geniul, completat de Pictor (împreună sunt ca un fruct cu doi sâmburi) fratele lui, și continuat de Iahav, pentru că nimicul, de fapt Nimicul, e un fel de Mecca greu de înhățat, imposibil de cuprins, de atins, de ajuns. Doar bănuit și vânat.
„Sunt îndrăgostit de… cer, adică, vreau să spun, de astronomie. Îmi plac sorii, universurile, golurile, nimicurile și îmi place să cred că-n această vastitate, tot ce trăiesc eu ori chiar dumneata este un punct mic, infim.” „Nimicul, ți-am spus de atâtea ori. În nimic nu există timp, spațiu ori legi fizice. Nici alte instanțe lipsite de spațiu ori de timp, precum inima ori conștiința. Nimicul este cea mai mare absență. Și tăcere. Un pustiu.”
Portretul Pescarului este realizat în câteva capitole la persoana întâi, introspectiv, iar în altele regimul scriiturii se schimbă, personajul fiind receptat de alți ochi.
Bucătarul Ladaf care se substituie tatălui, medicul, este redus la lumea mică a bucătăriei, o celulă existențială, un univers prea mic pentru un om atât de masiv, de aceea adaugă ingredientelor nume de iubite și-l îndrumă: „Tu să te faci căpitan pe un vas, mă auzi? Să mergi în larg așa… la nesfârșit, zile multe, până să uiți cine ești. Să uiți de unde vii. Să mergi așa departe încât să uiți și bucătăria asta. ” Bucătăria, deși grotesc desenată prin personajele care o populează, e miezul de iubire, de refugiu, punct de pornire. Spațiul se confundă cu marea „jura că au apă sub tălpi”.
Vocile grave ale personajelor se împletesc tăcute, iar numele sunt muzicale, cântate de acel „l” regăsit în multe dintre ele: Ladaf, Zalva, Valadia și mai târziu Ledolia. Pescarul este Adamul primordial, neîntinat de păcat, omul perfect: „Marea ține cu cei buni, ca tine.” Iar plecarea lui este copleșitoare, ca un final de tragedie antică: se stinge spânzurat în mijlocul picturilor care ard, așezat pe un pat de vreascuri, aprins pe o plută și lăsat pe mare. Nimicul a fost atins. Ori nu. Nimicul are multe feței, iar Iahav, fiul lui, pictorul de albastru, va continua destinul singurătății celor doi tați, căutând poate o altă față a Nimicului.
Scriitura Simonei Poclid se înalță în metafore înspumate, diafane, ca apoi să se proptească brusc într-o concretețe palpabilă, trântită aproape brutal în fața cititorilor, cu o stridență a culorii și mirosului, îmbibată în detalii picturale și o descriere obsedantă a gesturilor.
„Odată, pe când Ladaf nu cunoscuse nemulțumirea, a întâlnit într-o piață un bătrân care vindea carne de rață. Avea câteva rațe tăiate, calde încă, cu sânge șiroind pe masa din lemn. Își freca mâinile încetișor și privea câte o cucoană, mișcându-și fălcile ca și cum ar fi mestecat mâncare. Când cineva se apropia de el, își scutura trupul, trăgea aer în piept și începea să turuie multe și nelămurite despre rațele lui crescute cu grijă.”
„Pescarul nimicului” ține mintea, inima și ochii, într-o lesă scurtă ce te pune în fața tabloului, atât de aproape încât esențele culorilor rănesc, permițând apoi să te retragi încet, pentru a absorbi întregul și a te lăsa îmbătat de iluzia artei, aidoma eroului lui Jack London care, văzând pentru prima dată o pictură, are impresia că e „un tablou de păcăleală” pentru că mâzgălelile fără sens de aproape prind formă și contur doar privite de la distanță.
Autoarea ține focul aprins în fiecare frază. Te năucește metafora întregului, fărâmițată în înțelesuri nebănuite și asociații șocante. Construiește o lume a simțurilor, o lume ermetic închisă, cu un cer plasat foarte jos, în care fiecare individ are propria filosofie și poate, ridicându-se pe vârfuri, să atingă stelele. „Cerdacul părea ca o arcă sub Cer.”
Mă bucur când pot să citesc o carte în limba în care e scrisă. Am învățat de-a lungul anilor și-a experienței, trebuind să suprapun câte-o traducere în limba română pe textul original, că de multe ori sunt neconcordanțe între vocea autorului și cea a traducătorului. M-am întristat văzând cât de sărac e încorsetată opera în noua haină lingvistică ce i se dă spre purtare pentru a fi accesibilă cititorului. Am considerat adesea că i se face o adâncă nedreptate atât scriiturii cât și scriitorului, textul, ciuntit de prea puțină dragoste și înțelegere, fiind obligat să poarte o uniformă nepotrivită, atenuând ori ascunzând strălucirea de foc a cuvântului izvorât la prima mână. Nu spun acest lucru la întâmplare. Simona scrie în limba română, s-ar spune la prima vedere. E drept, cuvintele sunt românești, însă îmbinarea, construcția, jocul de imagini și emoții de la umbra fiecăruia, metaforele adânci, nu decorative, mă duc cu gândul la o evidență: limbajul romanului este de fapt poclidian, iar Simona este perfect fluentă în această limbă exotică, păstrându-și tonul și rezonanța până la „Aproape de sfârșit”.
Cartea, formată din douăzeci și șase capitole este densă, fiecare element pare a se naște pentru a fi definit sau redefinit de autoare cu o inocență filosofică, un soi de a redescoperi și reinventa cu inteligență lumea: „Papucii murdari din colț păreau niște vise moarte.”
Viața și moartea au sensuri remodelate, împletindu-se, confundându-se. „Mă durea atât de tare și el murea atât de frumos, încât niciodată nu am mai trăit ceva atât de adâncit în genune și agățat de zenit.”
„Poc. Știi cum plesnesc copacii atunci când sunt tăiați și cad pe pământ? Îți poți reaminti cum, dacă ești prin apropiere, îți tremură tălpile?”
Moartea poate fi frumoasă, sublimă, ori dimpotrivă vulgară (primarul). Omul e parte din natura-mamă, care, la rândul ei este umanizată, personalizată, păstoasă și cuprinzătoare. „Soarele strălucea și se împingea în sticla de care Cobas își lipise capul.”
Iubirea este pustiitoare, dar și extrem de permisivă, un soi de șah care de multe ori devine mat: „Cândva, Zalva mă privea ca și cum își dorea să mă ucidă și să rămân doar al ei.”
Întregul text pulsează de culoare, predominant albastru, ca în pictura, naivă la început a lui Iahav, la fel ca marea, unul din elementele esențiale ale metaforei Simonei Poclid (alături de lemn, foc, aer). De altfel definiția picturii e de fapt poezie:
„Spune-mi cum pictezi tu? Cu ochii închiși.
În centrul tabloului, pe o apă stătea o floare imensă de cireș. Floarea era despicată. Te poți gândi că semăna cu un nufăr. În mijlocul imensei flori de cireș, erau aruncate niște măruntaie umane. Iar pe margini, se iveau cocori în zbor. Trebuie să-l vezi. Poate ți-l voi lăsa ție într-o zi. Apa este atât de curată, încât trupurile cocorilor se reflectă în ea și o murdăresc . Măruntaiele măcinate nu murdăresc albul florii de cireș, dar amestecate între ele și-au pierdut și amintirea primei identități. Este ca și cum în creație ar intra o mână străină și ar smulge totul, stricându-i zeului planurile.”
La fel este definită muzica, prin mijlocirea pianistului Hobas, iubitul din tinerețe al Ledoliei:
„Cineva a început să cânte. Știți cum sună ropotul ploii, liniștea unui câmp de maci, a unui prunc zămislindu-se, a unei femei surâzând, al unui om aflând adevărul, al unei flori uscându-se, a unui vierme mușcând pământul, a unei frunze rupte-n două, a unei guri sărutate? Toate acestea se amestecau și se grăbeau în fiece notă purtată pe umeri, atât de bucuros și suferind în contratimp, încât oamenii se temeau să nu respire cumva gălăgios, să strice haosul liniștit săltând din clape.”
Arta e altarul pe care ard toți, e marele sinonim al Nimicului, sugerat chiar de moartea Pescarului care, prin sinucidere, reduce la nimic tot. Chiar și pe sine. Prin moarte atinge Nimicul.
Iubirea se împletește cu nebunia, cu arta, trăirile sunt la superlativul absolut, la granița subțire, uneori insesizabilă, dintre viață și moarte. Galeria personajelor este extrem de interesantă găzduind artistul în toate ipostazele sale: Pictorul, Poetul, Pianistul, dar și oamenii simpli, cu toții având o înțelepciune adâncă și un ochi mare deschis spre viață și spre moarte. „Fără cultură omul este poate instinctual, dar naiv, iar naivitatea este cea mai puternică legătură cu înțelesul mistic al lucrurilor.”
E greu să vorbești despre cartea Simonei Poclid pentru că e ca și cum ai încerca să descrii păpușile rusești Matrioșka. O descoperi pe prima și-ți place, dar înăuntru se află alta și apoi alta și tot așa. Fiecare metaforă are în miezul ei o metaforă care se răsucește înspre alt înțeles și altă trăire, un soi de spirală precum infernul dantesc în care cobori spre alte și alte dimensiuni, curios să descoperi dacă Pescarul nimicului și-a atins Mecca, dacă nimicul a fost capturat.
Cred că cel mai ușor aș defini-o pe Simona citând-o:
„Cineva lăsase sus de tot o fereastră deschisă și Cerul înstelat părea să se împingă-n acoperiș, să curgă prin crăpătura aceea…”
„Pescarul nimicului” își închide filele deschizând o poartă cu o altă posibilă dimensiune a nimicului, dar mai ales cu promisiunea: „căci vin să-ți spun ceva ce nu știi despre mama” și cu o rugămintea: „să nu-l uiți pe Dumnezeul albastru care-și duce catargul în Cer.”
Am terminat de citit Pescarul. Pentru acum. Știu cu siguranță că această carte nu și-a terminat povestea. Voi reveni la ea pentru că, la fiecare întâlnire, îmi va dezvălui alte sensuri, alte unghiuri, alte lumini și alte nuanțe de albastru. Voi reveni pentru că mi se va face, cu siguranță, dor de Pescar…
)”
