Am văzut de curând niște poze frumoase care mi-au trezit nostalgii și amintiri. Involuntar mi s-a născut în minte sintagma „pe vremea mea”. Probabil că ianuarie, lună ce-și strânge puii-n cuib, că afară e răcorel și ieșim mai mult de musai decât de voie bună, e prilej de revelații, meditații, introspecții și dor. Dor de noi în anumite perioade ale vieții, pentru că „pe vremea mea” e mușcător nostalgică și într-o oarecare antinomie cu vremea de acum, deși oarecum și asta e „vremea mea/noastră” pentru că visceral o consumăm, o analizăm și ne străduim să ne aplicăm ființa la vreme și vremuri, să dăm timpului taxa de protecție, să ne milogim să fie îndurător și să o lase mai moale cu graba, că poate merge și pe jos, nu doar în viteza a zecea. Pe vremea mea diplomele se puneau pe un panou de onoare. Acum avem perete de FB unde afișăm toate superlativele absolute ale vieții. Cu plus ori cu minus. În general cu plus. Ce facem, ce dregem ori ce nu facem, dar am face. Pe scurt, agăț în cui diploma primită cu toată dragostea de la Observatorul de Toronto unde am de niște ani rubrică permanentă în ziar – FORMA TIPĂRITĂ. Pentru că pe vremea mea se scria pe hârtie masiv și, deși iubesc și online-ul (drept dovadă am colaborări prețioase și trainice), hârtia scrisă rămâne dragostea dintâi. Am o duioșie pentru cartea pe hârtie, pentru mirosul de tipar proaspăt. Azi, mulțumesc ziarului Observatorul de Toronto că avem o relație de cuvânt și gând în trai tricolor, deși suntem hăt departe, la opt mii de kilometri de țărișoara amintirilor noastre, de patria mamă. Aprecierea lor mă onorează. Pe românește.
„Vreme trece vreme vine/Toate-s vechi și nouă toate… ” , după cum zice „Luceafărul”, neasemuitul, că tot a fost aniversarea lui acum câteva zile.
Em Sava trăiește de aproape douăzeci de ani la capătul lumii, dar, prevăzătoare, și-a adus cu ea, în geamantane, aproape tot ce iubește: un liliac, un gutui și limba română. Liliacul și gutuiul au crescut în grădină, iar limba română a însoțit-o de-a lungul timpului. A fost profesoară de limba română la un liceu clujean. Și-a iubit atât de tare meseria, încât nu a lăsat-o în urmă. Așa că primul său job în Canada a fost de profesor de română la școala internațională din orășelul unde a locuit la început. Apoi și-a creionat ușor destinul și a colaborat tot mai mult cu publicații și edituri din România și diaspora. „Dacă Dumnezeu vrea să fii român, degeaba emigrezi. Asta e concluzia mea”, mărturisește scriitoarea.
Scrie pe blogul personal Sweet&Salty, face parte din Siono Editura, colaborează cu publicații din România (Catchy și Timpul) și diaspora – Itaca, unde scrie, dar este și redactor și corector. De asemenea, are o rubrică permanentă în ziarul Observator de Toronto – ediția tipărită. A publicat trei cărți: „Pași” în colaborare cu Axel, „Fluturi și alte frunze” și romanul „Ana”.
Gândul.ro: Bună, Em Sava! Îți mulțumim din inimă pentru că ne-ai acordat timpul tău pentru a vorbi despre imaginea cărții românești peste hotare.
Em Sava: Eu vă mulțumesc pentru invitație și pentru un subiect atât de ofertant.
Gândul.ro: Care sunt calitățile literaturii românești contemporane pe care crezi tu că nu le poți regăsi nicăieri, la niciun alt popor?
Em Sava: Cred că se aplică doar la scrierile cu specific românesc, unde amprenta națională își spune cuvântul. Așa cum se întâmplă în „Ana” care, practic, nu se poate traduce. Ori, mai bine zis, tradusă s-ar banaliza pentru că s-ar pierde exact elementul național. În rest, ne încadrăm într-un curent general, ceea ce e de bine, pentru că avem autori contemporani foarte valoroși, comparabili cu cei care strălucesc afară.
Gândul.ro: Dacă ai putea, ce și cum ai schimba tu pe piața de carte din România?
Em Sava: Selecția publicării manuscriselor care nu cred că e destul de atent făcută. Să nu uităm: cartea își educă cititorii. Apoi aș crea alte condiții pentru scriitori, pentru că un manuscris bun include nu doar genialitatea autorului, ci și mult timp fizic investit în carte. Cred că ar trebui să existe și la noi categoria agenților de carte care să reprezinte scriitorii și poate să organizeze un pic piața de carte.
Gândul.ro: Citesc românii mai mult atunci când sunt peste hotare?
Em Sava: Geografia nu schimbă obiceiurile omului. Cei care iubesc litera românească nu sunt îngrădiți de distanțe. Lucrurile nu se schimbă prea mult. Știu, se spune că românul aflat peste mări și țări are nostalgia eugeniei ceaușiste și crește brusc o pasiune pentru Miorița. Nu e chiar așa. Sau nu în zilele noastre, când toți avem câte-o mică Românie în zonele în care trăim. Comunitatea românească din Toronto este mare, eu am avut chiar două lansări de carte, prima la Torofest – festival ce a adunat scriitori, pictori și muzicieni români din întreagă Canada, a doua a avut loc în Kitchener, orașul în care am locuit inițial. Ambele au fost puse la cale de organizațiile comunităților românești. În concluzie, interesul pentru cartea românească există și aici.
Gândul.ro: Care sunt calitățile autorului Em Sava pe care le putem regăsi în cărțile pe care le scrii și le publici?
Em Sava: Calități? Cred că aici ar trebui să răspundă cititorii. Multe recenzii vorbesc despre aceste calități, concretizate în trăirile, emoțiile și concluziile celor care îmi citesc cărțile, pentru că am primit și primesc foarte mult feedback. Eu vă invit să mă descoperiți și să răspundeți voi la această întrebare.
Gândul.ro: Care sunt avantajele și dezavantajele publicării sub pseudonim?
Em Sava: Scriu sub pseudonim dintr-o întâmplare și, pentru că așa s-a întâmplat, presupun că așa trebuia să fie. Mică mă visam pictoriță și mă vedeam semnându-mi tablourile Sava (numele satului bunicilor mei). Citeam mult și cred că așa mi se părea mie mai interesant. Pe la finalul lui 2014 mi-am deschis blogul și așa mi s-a părut pe moment potrivit. Nu bănuiam că voi publica. Probabil că m-aș fi gândit de două ori. Însă nu există nici avantaje, nici dezavantaje. Toată lumea care mă citește știe că Em Sava e Ela Mihu și invers.
Gândul.ro: Ce ne poți spune despre romanul „Ana”, publicat anul acesta?
Em Sava: Am lucrat la „Ana”timp de doi ani și, când fratele meu m-a întrebat cum va fi cartea la care lucrez, i-am spus că va fi ori foarte bună, ori foarte proastă. S-a dovedit a fi extrem de iubită. Peste așteptări și cerută de cititori din toată lumea. În primul rând e o carte românească, exotic de românească într-o lume care vânează visul american. În „Ana” se vorbește despre o lume apusă, din Ardealul secolului douăzeci, însă e o lume vie, populată de aceeași tipologie umană ca cea de astăzi. Se iubește, se trăiește, se moare. La Ana mea se plânge și se râde și ți-e drag că ești român. În plus sunt surprinse momente istorice și cuprinde un mic tezaur de folclor, datini, obiceiuri. Niște informații greu de găsit, pe care eu le am, unele direct de la sursă, de la cea care a fost Ana, pentru altele am făcut cercetări. Chiar am lucrat la un punct cu un prieten, profesor de istorie.
Gândul.ro: Dintre un roman cu happy-end și unul cu final real, ce ai alege să scrii în anul ce vine?
Em Sava: Eu nu îmi aleg subiectele. Cumva ele mă aleg pe mine. Scrisul mă scrie și caierul poveștilor se plimbă prin ungherele ființei mele și aleg părți pe care le înflorește, pentru că scrierile noastre sunt un fel de oglinzi, oricâtă ficțiune am croșeta pe lângă. Așa că îmi exploatez subiectele și mă mir eu însămi de întâmplările, respectiv finalurile ce cresc pe hârtia virtuală.
Gândul.ro: Din feedback-ul primit de la cititorii tăi, ce preferă ei – povestiri sau romane?
Em Sava: Atât proza scurtă cât și romanele au fost primite cu multă dragoste de cititorii mei. Cred totuși că mă definește proza lungă. Romanele. E mult mai grea construcția unui roman. Trăiești în el, te întâlnești în fiecare zi cu personajele. Și mi se întâmplă adesea să public câte un text pe blog sau pe Facebook și să am comentarii de genul: „Urmează un roman. Nu-i așa? ”
Gândul.ro: Ce ai putea spune despre tine, stilul de scriere și tot ce e pe piață acum, astfel încât să trezești curiozitatea cititorilor români?
Em Sava: Cărțile mele și-au făcut și mi-au făcut drumul. Când scriu, niciodată nu mă gândesc ce se întâmplă în afara mea, ce reacție ori ce așteptări ar avea ceilalți. Sunt singură cu laptopul și tastatura, eventual o ceașcă de cafea. Nu aș știi ce să zic ca să atrag, pentru că se întâmplă ca semințele plantate în litere să înflorească și lumea să le vadă și să le iubească.
Gândul.ro: Îți mulțumim mult! Am ajuns la final, iar el îți aparține în totalitate. Un mesaj pentru cititorii noștri?
Em Sava: Vă mulțumesc pentru întrebări. Foarte interesante. M-ați stârnit la vorbă. Cititorilor dumneavoastră le doresc cărți bune, cât mai bine scrise și mai șlefuitoare de emoții și gânduri. Apoi le doresc sănătate multă, sărbători cu bucurie și dragoste și anul care vine să ne fie tuturor mult mai bun!
Mi-a spus o prietenă la un punct că nu-i place poezia, deși obviously văd că o trăiește. 🙂 Apoi, cred că a uitat ce mi-a zis pentru că a postat poezie pe peretele ei feisbucist. Îmi spusese că poezia e modul complicat de a spune lucrurile simple. Eu zic că e balet al minții și trebuie să fii construit să o naști, să o simți, să o îmbraci. În plus, sunt mândră tare de prietena mea Simona Prilogan. Scoate o bijuterie de carte. La SIONO, firește. Ora de poezie. Așa, de dimineață, la cafea să aveți! Felicitări, Simona pentru bijuteria de carte! Și dragă Sasha Segal, ce castane ai descoperit tu și aici! Poezia este limbajul sufletului. Românul e născut poet. Nu-i așa? Chiar dacă Simona trăiește în Anglia. Înflorește tricolor, înflorește regal 🙂 PS. Ce nu v-am spus… bucuria mea întreagă când la SIONO înmuguresc dragi de-ai mei pe care îi știu de peste ani, de pe blog. Cât de mult îi ocrotesc cu brațele sufletului și rigoarea limbii române. Cărțile SIONO sunt tare frumoase. Și surprize se nasc…
O idee venită în joacă. Un Si o No, (spaniolă: da sau nu) transformat în SIONO și mai apoi într-o casă roditoare de cuvânt, roditoare de carte. A publishing house. Uneori mi se par mai cu miez cuvintele englezești. Casă de publicare. Casă ce poate deveni acasă. Sintagma e jucăușă, demersul serios. Relațiile dintre noi lejere, de prieteni la o cafea, dar seriozitatea maximă. Deschidere. Comunicare. Ne sfătuim. Și ne adunăm cei care vorbim aceeași limbă: a calității. A cărții bine scrise, bine îmbrăcate, bine redactate, bine copertate, bine reprezentate pe piață. Pentru că manuscrisul pe care-l primim, nu este doar o viitoare carte, ci promisiune fermă făcută de editură. În culise se mișcă oameni frumoși. Oameni creativi. Oameni talentați. Nu știi niciodată ce scot din pălărie, dar, când scot, ești total surprins și zâmbetul ți se întinde de la ureche la cealaltă: Chapeau! Chapeau, Sandra Segal, super talentat grafic designer, pentru noua siglă SIONO! Haina noastră nouă de sărbătoare, croită pe măsura, gândul, intențiile și gusturile noastre. O siglă cu ochi. Ochioasă. Atentă. Simpatică. Prezentă. Trează. Un manuscris este o promisiune, o carte este responsabilitate. O carte începe de la primul vostru gând și e finalizată când înflorește parfumul de tipar, când librăria reală sau virtuală îți întinde coperta – invitație. De acolo începe. De la culorile care ți se cuibăresc în iris și curiozitatea se trezește. Întinzi mâna pentru că te întâlnești cu ea. Cu prima impresie.
E luna surpizelor. În luna decembrie pentru fiecare comandă SIONO, veți primi un cadou: un obiect personalizat – pix, rucsac, oglindă, ori o carte SIONO. Pentru cărțile cumpărate din librăriile fizice (Eminescu- București, Gaudeamus – Cluj, Junimea- Iași, Casa Cărții – Iași, Șt O Iosif-Brașov ori comandate la site-urile aferente – Eminescu, Libris, Cărturești) veți primi DOUĂ cadouri. Doar să faceți o fotografie cu factura. Iar dacă faceți fotografie cu cartea SIONO pe raft în librărie, primiți TREI cadouri SIONO. Asta da ofertă! Ce ziceți? Nu prea suntem noi editură tradițională. 🙂
La cadouri intră și toate titlurile din librăria SIONO: Issabela Cotelin – Macii sunt întotdeauna roșii Em Sava – Ana, – Fluturi și alte frunze, – Pași (& Axel) Irina Alexe – 30+ și înfloritoare, – Drumul meu Antologiile SIONO – Inima nu face riduri – Nuanțe de piper și ciocolată Irina-Cristina Țenu – Vers de catifea Lucia Stroilă – Și vulturii uită să zboare Mirela Crâșmaru – Pași în doi Și obiecte personalizate foarte frumoase.
De asemenea dacă vreți să faceți cuiva cadou prin noi, puteți să oferiți cartea/cadoul persoanei dorite. Ne dați adresa și noi o trimitem la destinația dorită.
Indubitabil, cu toții așteptam apariția cărții Luciei Stroilă. Nu știu de ce am ales acest cuvânt pretențios în introducerea volumului „Și vulturii uită să zboare”. Probabil ca o reverență de „bine ai venit, carte frumoasă și așteptată!” Pe autoare o cunosc de multă vreme, mai bine spus o citesc de mult, dar cum poți cunoaște cel mai bine un om? Nu citindu-i sufletul? Nu amestecându-te cu litera lui frământată în durere și-n bucurie? Vă spuneam și cu alte ocazii că scriitorul nu se măsoară în numărul de cărți publicate, ci în simțirea ce atârnă ca plumbul în cuvântul pe care-l zămislește și care te plesnește, te topește și te reinventează pentru că, în prezența literei, Universul lui moare și renaște, iar tu, ca cititor, ai cheia. Ți-e permisă prezența în intimitatea ecuației vieții. Lucia este un scriitor versatil, care din țărână face portrete dumnezeiești, cu mâinile goale smulge durerea și o așează sub reflectorul judecății clare și reci. Se detașează ori se topește în amintirea unui trecut pe care-l iubește și-l disprețuiește în același timp, dar pe care și-l asumă neîndoielnic. Poezia îi este bisturiu și zbor, atât de înalt că uneori amețește în vârtejul propriei metafore ce se zbate în nori. Alteori e o stare de fapt răsfirată în detalii scoase la lumină aproape intuitiv, imagini de o sensibilitate manifestă, toate sugerate printr-o armonie fluidă a versurilor. Iubirea îi este dantelată, timidă, pătrunzătoare, totală. Lumea ei se rostogolește voalat ca un zbor de vultur, când puternic, când obosit, pentru că „Și vulturii uită să zboare”. Își strânge brațele cuib și căldură sau dimpotrivă devine copac. „Îmi crescuseră crengi,/mă agățam cu ele de cer/și ceru-și oglindea stelele/în florile mele.” Versul ei e când ludic, când serios, când apăsător, când mreajă de stele. Anotimpurile primesc alte valențe, iubirea e la reducere de Black Friday și în general valorile se răstoarnă și-apoi privesc mirate; ea însăși este un abur „risipit în pragul dimineții,/soarele mă destramă în mii de culori/și-n zborul albastru mă zbat să le-adun/să desenez pentru tine un curcubeu,/dar visul îți zboară hoinar/spre o pădure verde de fag.” Poezia Luciei Stroilă se află sub semnul albastrului, sub semnul zborului. Ea însăși e un ochi mare, albastru care scrie. E o sinonimie pur întâmplătoare între vers și om, pentru că irisul ei poartă cuminte aceeași nuanță, ca un soi de uniformă poetică. Iar aripile…, ei bine aripile se înalță în versuri de o simplitate covârșitoare uneori, alteori sofisticat arcuite, analizând și asumând filosofii de viață, trasând coordonatele unui univers cu margini transparente. Lirica acestui volum e o încercare de zbor, un atelier de făurit aripi. „Și vulturii uită să zboare”, cu onoare și bucurie publicat de SIONO, deși debutul ei literar, are o scriitură matură, rotundă, împlinită. Cartea poartă semnătura și implicarea deosebită a graficienei Sandra Segal, un om care filtrează artistul și opera și abia apoi construiește coperta. Culorile și imaginile se întâlnesc într-o armonie delicată, formând un volum pe care cu siguranță îl doriți în bibliotecă.
Vine finalul de an și toți sperăm ca haina purtată de 2021 să ne fie mai luminoasă, țesută cu nuanțe vesele.
Ce vreau să vă spun: mi-au crescut butoane pe pagina de blog. Eu nu sunt tehnică și nu am răbdare să citesc instrucțiuni, așa că doar vă spun că cei care doriți puteți accesa direct de la mine butonul de cumpărare a celor trei cărți. De ce zic asta? Pentru că SIONO Editura are o ofertă fabuloasă. La fiecare carte SIONO (Atenție! Să fie publicată de SIONO) cumpărată de la una din librăriile ori site-urile de care v-am mai spus (adică: Gaudeamus – Cluj, Eminescu – București, Junimea și Casa cărților – Iași, Șt. O. Iosif – Brașov, precum și site-urile librăriilor aferente, plus Libris și Cărturești) primiți o carte SIONO. Orice carte SIONO. Doar trebuie să faceți dovada că ați cumpărat cartea SIONO cu o poză a facturii, să vă spuneți adresa și alegerea. E o ofertă fantastică și, zic eu, foarte generoasă. Cumpărați de la o librărie care vă e dragă sau o comandați online, iar editura vă trimite acasă încă o carte. La alegere. Adică aveți două cărți în loc de una. ATENȚIE! Cartea gratuită o primiți de la editură, nu de la librărie. Și, ca să vedeți ce puteți primi, vă pun o fotografie cu cărțile publicate de SIONO în acest an.
În afară de lista de mai sus, puteți avea cadou „Pași” de Em Sava și Axel ori „Drumul meu” de Irina Alexe, chiar dacă sunt publicate la alte edituri. Este excepția de la regulă. 🙂
Deci aveți 11 alegeri. 🙂 Să așteptăm sărbătorile cu cărți!
În 2018 când a apărut cartea Anei Barton „Nemuritorii de rând”, mi-a plăcut atât de mult coperta, că pe loc am comandat cartea (habar nu aveam ce conține) și am scris de îndată Sandrei Segal (care nu-mi era în lista de prieteni fesbuciană) să o felicit cu majuscule pentru minunea aceea albastră. Citind mai apoi cartea, am descoperit două lucruri. Unul a fost stilul Anei: ludicul metaforic, convenționalul topit și reconfigurat în neconvențional, cuvintele răsucite, întoarse pe dos, recroite la micrometru pentru a nu lăsa să intre niciun pic de lumesc, de banal, de profan. Apoi am observat armonia dintre carte și haina ei, coperta. La fel s-a întâmplat și în cazul volumului Simonei Poclid, „Monștrii cu bot de catifea” (despre care voi scrie în curând), la fel și în cazul a numeroase alte coperte. Sandra nu lasă nimic la voia întâmplării, niciun element. Nici măcar fotografia autorului. Copertele ei sunt ecuații între creativitate și o foarte bună pregătire profesională pe care, cu generozitate, e gata să ți-o împărtășească. Îți explică, asemeni unui profesor răbdător, de ce localizarea unui grup de litere ori a unei imagini este potrivită ori, dimpotrivă, este ca nuca-n perete. De ce un font nu se pliază cu mesajul textului. Filtrează autorul, opera, doleanțele interlocutorului și, printr-o alchimie complicată, scoate la iveală haina manuscrisului care, ghici? E un puzzle perfect. Pe Lucia Stroilă o citesc de multă vreme. Scrie proză și poezie. E greu să o explici, pentru că ea este un om „ca un ochi albastru”. Cum să vă explic? Lucia este ca marea. Învolburată sau liniștită, mereu în căutare de aripi. Puternică și sensibilă. Vultur cu privirea crâncenă, însă și floare de cireș. Și așa scrie. Tulburător. Intens. Cu emoția în buricele degetelor, în privire, în cuvântul care, de multe ori, sângerează. Textul ei te prinde în brațe și nu-ți mai dă drumul. Te obligă să-l trăiești, să-i fii prezent, să-l frămânți în palme și să-l ții aproape.
Cel mai recent proiect SIONO: „Și vulturii uită să zboare”, de Lucia Stroilă, copertă și grafică de interior, Sandra Segal. O carte al cărei zbor mă bucur să îl anunț!
Totul a început cu o idee. Iar acum, când toată bucuria oamenilor s-a întors avalanșă către noi, îmi vine să strâng la piept toate pozele făcute de ei și să le așez ca pe niște bibelouri în jurul meu. A fost idee, apoi o carte, apoi două și azi sunt nouă. 🙂 Deocamdată.
Dar povestea a început și mai demult. Nu am să vă dau decât detaliile lumină ale întâmplării când unul dintre noi a zis să punem bazele unei edituri. Eu am pufnit în râs. Mi se părea MARE tare ideea. Mai mare decât noi. Și încă mi se pare.
Deci cum vă spuneam m-a pufnit râsul. Apoi am zis un: De ce nu? Și așa ne-am rostogolit în idei. Am realizat că fiecare dintre noi are ceva experiență în domeniu. Că lucrurile nu trebuie să fie ca la carte. Că putem foarte bine să reinventăm roata, dar să o amprentăm cu palmele noastre.
Cea mai grea hotărârea mi-a fost să dau „Ana” editurii nou înființate. Ok, ok, mergem am zis, pornim la drum, dar cu pași mici. „Ana” îmi fusese deja acceptată de două edituri mari. Am realizat, însă, că nu pot merge cu jumătăți de măsură și m-am aruncat în apă: cum o vrea Dumnezeu mi-am spus. Cu frica însămânțată de unii că în veci nu voi ajunge cu ea nici în librării și nici la cititori.
Însă, când rotițele minții unor oameni se mișcă și când pun pasiune și hotărâre, se pare că Dumnezeu pune umărul și cuvântul se toarce și devine cheie pentru uși care se deschid în mod miraculos. Astfel că Ana mea nu doar că a ajuns la cititori și la cinci tiraje (până acum) dar a ajuns bine-mersi și în librării în punctele importante din țară. Și asta într-o perioadă în care pandemia încerca să zgârie și piața de carte.
Să nu credeți că nu există și un aspect financiar. Sigur că există. Nu vom fi ipocriți să zicem că suntem Zâna Măseluță și pocnim din degete, iar contul crește pentru că noi slujim altarul literei. Nici vorbă. Percepem niște taxe de bun simț, care acoperă în general tiparul și poșta/curieratul între noi și librării ori bloguri care își doresc să ne facă publicitate și care ne roagă să le dăruim cărțile.
Dar, cum facem doi lei, cum punem de un concurs ori o surpriză pentru autori. De exemplu, de sărbători vom avea cadouri personalizate SIONO. (Șșșșș! Nu am zis nimic.) o mulțime de discount-uri și chiar de cărți date pe gratis.
Pentru anul viitor gândim cel puțin două proiecte mari: O carte de proză în totalitate sponsorizată de noi. O antologie.
În fine… m-am pus pe povești și confesiuni care probabil că nici nu vă interesează. Însă mi-e atât de drag ce facem și cu ce oameni intrăm în colaborare…
De fapt ce voiam să vă spun: da, știu că nu vă plac reclamele. Știu că sunteți și suntem bombardați zilnic, dar cum să vă spun altfel că SIONO a început o campanie de dat viață librăriilor? Că pentru fiecare carte SIONO cumpărată la librăriile din bannerul de mai sus, primiți una gratuită. Cum să nu mă laud cu Sasha Segal, cu munca ei extraordinar de frumoasă. O să vedeți ce ne-a mai făcut. Dar despre asta încă nu zic nimic. 🙂
La Siono punem foarte multă pasiune și mult suflet în tot ce facem. Să nu credeți că mă plâng de muncă, pentru că asta se întâmplă în cadrul fiecărei edituri, iar eu am acumulat experiență cu editura RAO, cu Paralela 45. Cred că face parte din fișa postului. Noi încercăm să fim o editură altfel. Și fiecare pas pe care-l facem e mai bun decât anteriorul.
Cumpărați de sărbători cărți! Cumpărați cărți de la SIONO, să creștem mari, să primească energie și avânt librăriile! Dar mai ales pentru a crește voi și cei dragi ai voștri. Spiritual.
Azi îl sărbătorim pe Sadoveanu, născut în 1880. Nu cred că am fost fan Sadoveanu de la primul contact cu scriitura lui savuroasă, de care, în timp, m-am îndrăgostit iremediabil.
Îmi amintesc de asemenea, că și elevii mei intrau în lumea Șoimăreștilor ori a Jderilor cu timiditate, forțați la început de profa de română. Pentru lumea lui calin moldovenească, atât de sfătoasă, era nevoie de o introducere și o degustare atentă și fină. Și răbdarea de-a urca pe cărările meșteșugăresc împodobite.
L-am gustat cu adevărat la maturitate, când l-am înțeles. Și am „tradus” metafora lumii lui elevilor mei, pe limba lor. Așa cum am făcut mai târziu cu Creangă aici, în patria arțarilor, când arhaismele moldovenești erau o perdea densă, imposibil de pătruns de puii compatrioților mei români-canadieni.
Dar n-am să vă vorbesc despre opera impresionantă a „Ceahlăului literaturii române” desfășurată într-o carieră de mai bine de 50 de ani. O să spun doar o știre de cancan, o poantă. Marele scriitor era foarte bogat. Multe topici feisbuciste atacă această temă: cum să faci bani ca scriitor. Vreți să aflați? Citiți Sadoveanu, dragii mei! El a reușit.
By the way! Se mai citește în zilele noastre Sadoveanu? Pe vremea mea se citea. Oare generațiile actuale mai citesc clasici români? În primăvara anului viitor fac 20 de ani de Canada, în concluzie nu mai știu cum arată programa școlară. Drag mi-a fost la catedră în România!
Legat de subiect, vă pun aici un catren compus de Păstorel Teodoreanu, dedicat maestrului:
”De ţi-ai face testamentul,
Tu să nu-mi laşi mii de franci!
Naşule, să-mi laşi obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!”
