Astăzi, la cafea, am să vă vorbesc despre Marianne.
E româncă, trăiește în Dubai, este frumoasă ca o cadână și are un pui la fel de frumos.
Asta e partea vizibilă. Foarte decorativă.

Ceea ce nu se vede e modul în care toarce litere, informații, amintiri, sentimente, onestitate, recunoștință.
  Unele cărți se citesc singure, altele obligă inima și mintea să se ia de mână și să urce sisificul construcției.
„Pe cărări românești” este un tumult de senzații, informații, referințe, o carte a mișcării tectonice primordiale unui pământ spiritual, concentrat într-o hartă desenată de scriitoare. Nu e o carte pe a cărei scriitură să aluneci cu patina ușurinței devoratorului de satisfacție imediată. Scriitura ei densă te obligă la opriri dese și la decantări adânci. Lectura presupune efortul descifrării și înțelegerii; este, de asemenea, prilej de întâlniri mitologice, de revelații filosofice ori de trimiteri în literatura română și universală, clasică și contemporană.

Deși volumul poartă în titlu „Pe cărări românești și alte povestiri”, autoarea a fost excesiv de modestă: nu sunt povestiri, ci concepte. Cuvintele se ordonează în arabescuri uneori prelungi, mlădioase, alteori nebune, curbate în toate direcțiile, obligând mintea cititorului să le parcurgă activ, fără răgaz, constituind, pe lângă plăcerea lecturii, și un exercițiu mental deosebit de interesant care te lasă, la final cu privirile ațintite în tine însuți.

Cartea poate fi privită ca o prismă în care cititorul se descompune pe sine în nuanțe specifice, un instrument al introspecției și, în egală măsură, un concept literar inedit. Ce caută Charon, barcagiul sufletelor, în viața reală? Dar Hermes, zeul cu aripi la picioare, ce rol are în tot acest periplu? Spin, e și ea prezentă, iar interacțiunea dintre personajele de mai sus e efectivă, ramificată și proiectată într-un alt „eu” al autoarei într-un feedback dovedit a fi dublu, deoarece personajele pomenite mai sus sunt, ele însele, niște proiecții din sensul opus.

Nu, cartea nu e mitologică. Autoarea își deschide eu-l, uneori printr-o adevărată vivisecție și îl studiază din unghiuri pe care geometria euclidiană nu le-a văzut niciodată, îi scrutează cele mai mici ascunzișuri, se raportează pe sine la o realitate cosmică apoi, după ce se înțelege – și după ce cititorul o înțelege – revine în zona concretului, cu un nou chip, acela real.

Când vrei să înțelegi cum funcționează ceva, a studia doar exteriorul nu e suficient. Odată studiat și interiorul, imaginea este completă. Un motto pentru această carte ar putea fi, foarte bine, „temet nosce”, cunoaște-te pe tine însuți. Autoarea se cunoaște pe sine pentru noi, cititorii, iar călătoria pe șinele imprevizibile ale acestui montagne-russe, care e cartea de față rămâne la fel de imprevizibilă, dar cu atât mai plăcută.

„Pe cărări românești” este o alchimie: se ia o fată frumoasă cu ochi de cer, tristețe și adâncime sufletească, spiritualitate, erudiție și dragoste.  Rezultă o scriitură densă. Nu e ușor de citit, nu e ușor de lăsat din mână.  E o lirică a umbrei, care în chinuri dă naștere soarelui. O experiență mitologică, amestecată cu trăiri și cu concluzii antice într-un suflet de copilă, la fel de curat și de concis în a spune vieții viață, apei apă și morții moarte.

Coperta N. Marianne & Sasha Segal.

Cartea ei nu urmează un periplu geografic, ci un itinerar spiritual. Nu colindă munți și văi, ci dimensiuni sufletești.

 

Cristina Cristea iubește pictura. De aceea, într-o bună zi a decis să construiască o lume în care protagonistă să fie floarea de salcâm roz. A strâns în jurul ei cuvintele și le-a pus în mână câte-o pensulă. Așa i s-a născut poezia: un fior cald și elegant, un verb răsucit în mișcări delicate, uneori mimând realitatea, alteori declanșat metaforic, transformând incandescent lumea în emoție.
      Poeta este, prin propria scriitură, o floare de salcâm roz. Neapărat roz, pentru că e o specie rară, așa cum e și cuvântul, pus la baza unui univers descriptiv, cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, cu cireși în floare și dragoste ce se întinde curat în pânze pictate cu amintiri, colorate adesea olfactiv. Emoțiile se scriu pe petale de floare, care se transformă adesea în fluturi, reinventând un ludic al gingășiei trăirilor.

O să vă întrebați de ce laitmotivul salcâmului roz în această carte și-am să vă răspund că el se află în fiecare vers, chiar dacă nu e prezent în propoziția lirică. Trebuie doar un exercițiu de imaginație pentru a înțelege acel limbaj creat de Cristina. E un simbol, o monedă de schimb a neliniștii și iubirii,  din lumea în care oamenii folosesc în loc de cuvinte florile de un amar dulce și roz.

sau doar salcâmii
își scutură floarea
ca o pecete de final

Fiecare om are o poveste, fiecare carte un sâmbure de stea, pentru că, așa cum oamenii nu se nasc întâmplător, la fel, nici cărțile nu răsar fără să miște aripile unui fluture. Căci așa se zămislește fiecare carte: literele prind aripi și își iau zborul încet, cutremurând munți uneori – într-un continuu efect al fluturelui existent mereu și mereu, demonstrat de Edward Norton Lorenz.
Când manuscrisul Cristinei a făcut primii pași spre lume, un salcâm s-a cutremurat din răsputeri și mi-a așezat la bază trei flori. Două crenguțe cu trei ciorchini bogați, plesnind de sănătate și culoare. Nu glumesc. Trecuse o lună de zile de la înflorire, iar copacul cu pricina, Măria Sa, cu zeci de ani în cârcă, era verde și frunzos, dar a vrut să pună ramul și frunza și floarea în cartea ce avea să-i poarte podoaba. Și s-a-ntâmplat minunea ca atunci când noi aveam nevoie de flori de salcâm –stringentă nevoie să le punem pe copertă și netul era știrb la acest capitol – să le primim. Roz așa cum le-a văzut poeta, ca niște bijuterii ale cerului, venite să-i însoțească poezia. Am înțeles atunci că salcâmii vorbesc toate limbile pământului și sunt sensibili la metafore. Și că există minuni
Am cules florile și le-am făcut 254 de fotografii, iar coperta s-a născut din bucuria poeziei și dragostea salcâmului pentru vers.

„Scrisoare pe o floare de salcâm” este o carte caleidoscop. Te surprinde în flash-uri, lumini și umbre colorate în mii de perspective. Uneori dragostea se desfășoară pașnic în orașul cu case mici și albe, cu mușcate la ferestre, loc în care, sadovenian, nu se întâmplă nimic, dar stă sub semnul înfiorat al lui Nichita. Această aparentă calmitate e uvertura unor trăiri adânci, a unor furtuni de senzații și emoții, intens desenate, cu răvășiri profunde, urmate simetric de secunde cuminți, „pentru că în jurul nostru miroase dumnezeiește a cafea și a liliac înflorit, și a ploaie miroase…”

Cartea este patria celor două eu-uri confundate, împreună însumând perfecțiunea întregului, rupt la un punct, tânjind și căutând definiții:
… și atunci înțeleg că pentru tine eu sunt și primăvară și vânt și cireș înflorit…
Motivul floralului sublim, al florii de salcâm, cireș ori păpădie, înlocuiește emoția și cuvântul, transcende vegetalul, substituindu-se divinului: … am îngenuncheat în fața florilor de cireș ca într-o biserică, ori universului imediat: … și scriu povești despre noi pe petalele fiecărei păpădii/ pe care ți-o trimit în cale,/ ca să știi că pentru mine la capătul zborului ești tu.
Descriptivul se aprinde în lumini și umbre, anotimpurile și culorile devenind sinonime:
În dimineața aceea aveam o rochie roșie/ și tu spuneai că sunt frumoasă/ ca o toamnă coborâtă dintr-un tablou de Afremov.
Valorile realului concret se substituie metaforicului și invers. Aşteptându-te, peste sufletul meu a trecut o turmă de cerbi adulmecând înnebuniți mirosul de ciută ucisă într-un joc ciudat şi absurd de oameni mari, care niciodată nu au văzut cum se stinge cerul într-o lacrimă.
Tristețea unui prezent cu aroma trecutului plouă adesea: Hai, ia-mă de mână, vreau să uit cât de singur şi trist este visul nostru în doi.
Cristina are îndrăzneala și siguranța cuvântului și o dexteritate de a turna literele în alte șabloane și a le reface la fel de păstoase și vii: Oare ce culoare au oile din nopțile de insomnie ale cailor verzi?
O analiză foarte atentă a versului, o disecare a cuvintelor, duce cititorul la un joc colorat de sintagme, la imagini care converg unele din altele și unele într-altele și la semnificații ascunse, ce dau naștere la altele noi. Nimic nu este întâmplător în lirica ei. Nopțile devin nopți dintr-un timp fără timp. Iar blestemul e o ploaie sinonimică a florii și a mugurului care se întâmplă invers și concomitent între cei doi: … ca într-un vechi, fantomatic blestem, tot mai des plouă în mine cu muguri, tot mai rar plouă în tine cu flori.

Când citești volumul „Scrisoare pe o floare de salcâm” ajungi la concluzia că versurile Cristinei sunt o declarație de dragoste adresată poeziei.

Volumul, apărut la editura SIONO la începutul lunii august, 2021, este o reală bijuterie, prin conținut și prin formă și aspect. Nu-mi pot imagina un cadou mai frumos și elegant, decât volumul Cristinei.
Cartea este disponibilă în librăria SIONO și la librăriile partenere.

PS: Am vizitat salcâmul să-i mulțumesc pentru flori. Cu frunzele deja spre toamnă și-a împrățișat proiecția în carte. Vă puteți imagina că am primit flori de salcâm doar pentru că dorințele noastre, a mea și a Cristinei, s-au împletit. De dragul nostru a scos niște flori minune.

Articol apărut în revista Timpul.