Am vrut să vă spun ceva deosebit care să vă facă să zâmbiți și să vă simțiți speciali și iubiți…
Să vă spun cât de mult înseamnă să vă cunosc prieteni dragi pe care nu v-am văzut niciodată… să vă mulțumesc că mă vizitați și mă primiți în ”casa” voastră. Să vă urez un an mai bun în care să fiți fericiți… să aveți liniște sufletească… să vă simțiți bine cu voi înșivă… Să nu vă împiedicați în trecut, să nu-l lăsați să vă dicteze mâinele care vine exact la sfârșitul lui decembrie. Să vă spun că sunteți frumoși, sensibili și generoși…
Dar sunt neinspirată… De aceea vă doresc un 2015 ca o portocală bine coaptă, parfumată și perfect rotundă
La mulți ani!

Am cumpărat ”Zilele amanților” fără să fac cunoștință în prealabil cu conținutul, citind o postare referitoare la carte pe unul dintre blogurile pe care le apreciez la superlativ (Potecuțo despre tine vorbesc). Când am început s-o citesc, recunosc, m-am împiedicat în anuminte cuvinte… ”ooops” mi-am zis…. na-ți-o frântă că ți-am dres-o… acu pe unde scot cămașa? Am hotărât să citesc totuși câteva pagini, să îmi fac o părere obiectivă. Și bine am făcut pentru că nu m-am mai oprit până la final. Am realizat că trivialitatea unor cuvinte, șocantă la prima vedere, era cât se poate de firească în contextul prezentării personajelor și situațiilor. ”Zilele amanților” este o scriere modernă, spumoasă, o felie autentică de realitate cotidiană. Corina pune sub lupă un segment al societății contemporane. Personajele sunt creionate detaliat, cu tușe groase care le scot în evidență defectele, lipsa de cultură și aspirațiile limitate. Totul se învârte în jurul lui Mircea, un Rică Veturiano actual, cu nevastă și amantă. Corina surprinde parvenitul român contemporan, modernizat prea devreme, prea cu de-a sila, intelectualul fabricat în serie largă și fără finisări esențiale. Mircea, fără viziune, cultură sau imaginație, plimbat prin Paris vede turnul Eiffel ca pe o ”adunătură de fiare”, un fel de ”sondă”, în timp ce Monalisa i se pare ”pișpirică rău”. Realitatea lui este filtrată prin cel mai important articol vestimentar… pantalonii din dotare. Teo, nevasta, cultivă aceeași spoială de educație. Vizitează Luvrul doar cu scopul de a bifa lista cu obiective turistice, prioritate având shoppingul, cosmeticele și mostrele de parfum de la Sephora. În ciuda vieții moderne pe care o trăiește, Mircea are mentalitate primitivă patriarhală. Nu crede în egalitatea dintre parteneri, femeia fiind pentru el o ființă inferioară, gata să îi servească interesele. Pe prim plan este soția, mama copiilor, chiar dacă din punct de vedere sexual aceasta nu îi mai trezește interesul, amanta ocupând doar locul secund. Cele două femei din ecuație, nevasta și amanta gravitează în jurul lui, supunându-se capriciilor și regulilor lui.
Punctele de vedere ale celor trei protagoniști asupra acelorași evenimente creionează umorul de situație, dar și diferențele de perspectivă. Dacă bărbatul vede totul în alb și negru, femeile tind să complice lucrurile, să le dea înțelesuri, nuanțe și interpretări, menite de cele mai multe să-l facă pe el, pe mascul să cadă într-o lumină favorabilă. Amanta, Cati, împreună cu prietenele ei amintesc de ”Sex and the city”, dar și de tipul pițipoancei, personaj relativ nou în fauna socială românească.
Cartea are un final deschis, ”amanții” se află în același punct ca la început, triunghiul amoros se conservă în aceeași formulă, ceea ce poate sugera o continuare a poveștii. 🙂

Am început să mă trădez pe mine însămi… Fără să îmi dau seama… Mereu am scris, mereu am avut buzunarul plin cu vorbe și verbe. În liceu eram poeta clasei, în facultate vorbele din buzunar se îmbinau cu verbele, se presărau cu prepoziții și conjuncții… mai câte-o interjecție și mă plasau în top. Poezie, proză (recunosc că nu m-am atins niciodată de teatru)… mereu mi s-a spus: ”Tu trebuie să scrii o carte, trebuie să publici”… Am lăsat să-mi treacă pe lângă ureche această frază, gândind că-s pline bibliotecile de cărți mai mult, sau mai puțin deștepte, că lumea citește CARTEA clasică tot mai puțin și, deși visătoare și cu capul în nori, am o doză de om practic și o intuiție spre ceea ce e funcțional în lumea noastră.
Blogul e o anticameră a cărții (eventuale) dar și o scuză pentru a scrie. Lumea te citește (sau nu), dar e o portiță către alți ochi, alte minți, alte păreri… Știți și voi curcubeul de bloggeri care populează acest spațiu mic, zic eu, pentru cât e de aglomerat. Intrând aici primești păreri, cercetezi alte teritorii unele geniale, care te lasă fără cuvinte, altele șugubețe, pline de umor, unele sărace dar obraznice, chiar abjecte, altele lamentabile cu suflete șifonate și murdare care-și etalează neputința și cerșesc milă.
Oh, ho, ho, lista e luuuuuungă, dar vestea bună e că poți să alegi. Dai, sau nu dai FOLLOW.
Blogul te responsabilizează pentru că te expune. Te expune altor minți, altor păreri, care îți plac sau nu. Care te ridică, te coboară, te ignoră, sau îți dau cu parul… depinde de caz, de situație. Și foarte puțin de tine. Pentru că se poate întâmpla concomitent ca unul să-ți ridice statuia, iar altul să-ți dea cu parul.
Motiv pentru care, fără să vreau, am început să mă cenzurez. Și cenzurându-mă, să mă trădez. Să îmi vină să scriu ceva, după care să îmi zic:” Nu, nu se poate… o să par într-un fel… x, sau y o să spună, sau o să gândească…”
Și-atunci mi-au venit în minte cuvintele Adelinei (prietena mea dragă cu cayenne pepper în buzunar, necesar ce-i drept la zamă ):
” Scrie cât timp îți face plăcere, ia pauză când simți că devine rutină și nu te sinchisi prea tare de numărul vizitatorilor! Cei care vin cu drag vor fi mereu aici, oportuniștii sunt doar în tranzit”.
Vorbele trebuie să curgă așa cum vor, fără stavila vreunui ochi critic, sau vreunui cuvânt deranjant venind din virtual. Așa cum izvorăsc ele din mintea și rutina mea zilnică, din gândurile și întâmplările care îmi guvernează viața. Fără să îmi pese prea mult dacă azi ies prea cârlionțate vocalele, mâine prea roz consoanele, sau poate albastre.
Și fără nici o legătură cu ce-am spus mai sus, poate doar cu abdicarea cenzurii vorbelor:
Vin acasă! E oficial parafat și ștampilat. Iau o porție de Românica. Văd Clujul meu natal și Sibiul drag… Prieteni, rude, mirosul de acasă… Nu-i vorbă că și peste o lună, când mă aduce avionul înapoi, tot acasă mă va aduce. Dar, ca să-l citez pe tata: “ În Canada sunt de toate, în afară de mamă și tată”… și bunică, mai adaug eu. Drept zis, pentru că avem mica noastră Românie aici, cu toate ale ei… iar eu am chiar mai mult. V-am povestit de gutuiul meu ștrengar și tufele de liliac (de proveniență grădina părintească) aduși pe furiș, ascunși printre bagaje. Rodesc și ei, ca mine în țara frunzei de arțar… Și asta nu e tot, am și farfuria cu margini albastre, iar în mijlocul ei un cocoș și o găină… Bunicul îmi povestea “Punguța cu doi bani” și-mi arăta eroii din poveste pe farfuria aflată atunci pe perete în casa bunicii, printre multe alte farfurii frumos încondeiate. Și dac’a spus bunicul, așa e! Iar eu când am venit, mi-am adus poveștile cu mine. Păi nu-i firesc? Sunt multe și mărunte și n-ar putea fi altfel, că de-aia a vrut Doamne-Doamne să mă nasc în România, dar să trăiesc peste ocean. Și-am încălecat pe-o șa… sau poate pe-o mătură… N-are importanță… 🙂

Început de zi… În jur mașini, mașinuțe, mașinoaie, populate cu personaje colorate. În primul rând constipatul țeapăn la volan, crispat, cu ochii ieșiți din orbite, atent ca nimic să nu se interpună între el și mașina din fața lui… Păstrează aceeași distanță disperată între bara mașinii lui și bara mașinii din față. Nimeni nu poate schimba banda trecând prin fața lui. Apoi e politicosul. Cu el, altă poveste. Politețea lui excesiva încurcă. Da, de multe ori traficul de dimineață e încurcat de politicos, care nu se grăbește niciodată. El întotdeauna dă prioritate. TUTUROR. Apoi e balerina, care își simte mașina ca o prelungire a propriei persoane și grațios schimbă benzile cu rapiditate și abilitate aproape milimetrică. Balerina e bun psiholog. Evită constipații, vânează politicoșii ajungând în timp record unde dorește. Apoi e oportunistul, cel care intră în ultima secundă de pe banda care se termină, ignoră semnele de circulație și nu folosește din principiu semnalizarea. El vine cu tupeu în trafic știind că îl eviți ca să îți protejezi mașina. La nevoie te claxonează ca să își facă loc.
Șoferul de rând stă cuminte în trafic, îl injură pe constipat, mulțumeste politicosului, admiră balerina și încearcă să blocheze pe oportunist. E drept că i se întâmplă uneori să se transforme rând pe rând în personajele de mai sus. Dar ce sa faci?
Toți ne grăbim. Nici o zi nu e la fel. Și iarna nu-i ca vara. 🙂

Eu una nu pot, dar știu pe cineva care o face foarte bine. E el. Nu știu cum poate, sau dacă poate, ori doar pretinde. Cu siguranță se pricepe, pentru că e profesionist în tot ce face. Mi-a demonstrat de multe ori, în special într-o zi, când eram la gradul superlativului absolut de șifonatitudine (he, he tocmai am inventat cuvântul, de la verbul a șifona – dacă se poate beatitudine, de ce n-ar merge și șifonatitudine?). Mi-a spus pe tonul cel mai simplu, ca și cum ar fi remarcat că plouă : “Ești rațiunea mea de-a fi.”Și l-am crezut, deși în ziua aceea eu, mie îmi eram total antipatică. De fapt l-am crezut așa de mult și întotdeauna, că l-am urmat până în țara frunzei de arțar. Recunosc cinstit că mă iubește de multișor (nu zic de când, sâc, deși m-ar avantaja) și nu e un job ușor. Niciodată nu mă gasește unde m-a lăsat. Îmi place totul, dar sunt cea mai pretențioasă persoană pe care o cunosc. Fie vorba între noi, nu cred că mă pricepe… că sunt sucită rău. Dar cred că-i place adrenalina. Nu pot să mă decid dacă îmi place să mă trezesc de dimineață, sau să lenevesc în pat. Dacă mă trezesc în zori, ador mirosul crud al dimineții, culorile somnoroase ale orașului, zgomotele care prevestesc agitația de mai târziu, senzația că ziua se așterne luuuuungă în fața mea. Da, dar și când mă trezesc târziu îmi place lenea în așternuturi moi, răsfățul în pat, cu miros de cafea fierbinte, mișcările molatice prin casă în pijama, senzația de week-end, triumf asupra zilelor săptămânii, când mă trezesc de dimineață. În rest, când e cald mi-e prea cald, când e frig mi-e prea frig, însă iubesc apa, chiar dacă e udă. Nu-mi plac sandalele, culoarea vișiniu și prostul gust. Ploaia îmi dă senzație de bine, iar soarele mi-e drag. Ador culorile fiecărui anotimp în parte, fără discriminare și îmi plac oamenii… Sunt cea mai ocupată ființă de pe planetă. Nu știu ce înseamnă plictiseala. Nu mi-am găsit încă timp de ea. Sunt multe de citit, de scris, de văzut, de auzit, de ascultat, de vorbit, de învățat, de gătit…. Uf! Când să le cuprind pe toate? Mă declar îndrăgostită de litere și culori, renunț cu drag la numere (și recunosc spășită că mie, niciodată, unu cu unu nu îmi dă doi). Le trec pe toate în compartimentul lui și mă gândesc că așa e în legea firii: unul să fie cu capul în nori, iar celălalt cu picioarele pe pământ. Eu, pe mine nu mă pricep deloc și uneori chiar m-aș evita. Dar îl cunosc pe el. E bun și tandru și previzibil (ce liniștitor!!!), e un teren solid, unde pot ancora de câte ori doresc, de câte ori mă rătăcesc, ori mă împiedic. Și lângă el mi-e cald si bine…

Luni dimineata… Alarma ceasului imi incepe noua saptamana… E inca noapte, s-a schimbat ora ieri… mic dejun in graba. Cafea fierbinte si buuuuna, o iau cu mine sa ma consoleze in trafic. Lunea e ziua mea cea mai lunga… GPS-ul se trezeste la viata mai greu… toti ne grabim. Intunericul se ridica incet. In masina miroase a cafea, se lumineaza de ziua. Intru pe Gardiner, autostrada care taie centrul orasului Toronto si… uit ca e luni, uit ca mai am in fata multi kilometri, uit ca m-am trezit prea de dimineata. Peisajul urban e ireal. In dreapta e lacul, linistit si intins, fara mofturi de luni sau marti. CN Tower-ul se joaca de-a v-ati ascunsea cu mine in functie de serpuirile drumului; e in dreapta, apoi in fata, ca in final sa-l las in urma prin stanga. Autostrada pare suspendata intre zgarie-nori si din cauza inaltimii viteza pare mai mare. Orasul e o jucarie, luceste in lumina cruda a diminetii si masinile par machetute colorate in benzi multe intercalate si intortocheate. E luni dimineata si e o armonie ciudata intre culoarea si mirosul diminetii, arhitectura orasului, linistea lacului si mine, aflata la ora aceea, in locul acela gata sa primesc si privesc minunea orasului frumos, trezit si el ca si mine de dimineata.