Să trăiești în Canada și să scrii românește.
Să scoți „Ana” și să fie iubită.
O actriță minunată, care trăiește și ea în Canada, să o interpreteze ca la Sava.

Sper să ne permiteți Nathaliei și mie să vă dăruim ce avem noi mai de preț: eu textul, ea vocea ei măiastră.
Și, dacă intrați, navighați pe canalul ei de youtube și veți întâlni autori clasici și contemporani.
Nathalie a terminat facultatea de teatru, a fost o vreme actriță în România, iar tatăl ei, un cunoscut regizor, a fondat teatrul ludic din Iași.

O prezentare care mi-a mers la suflet. Ana mea în viziunea Anei Silvy Basica.

„În primul rând, doresc să precizez din capul locului că aceasta nu e o recenzie, este doar o recomandare de cititor, cum sunt, de fapt, mai toate articolele de cărți de pe acest blog. Nu vă așteptați la analize, reguli, expresii reciclate etc.

Eu sunt un om urban, născut și crescut la oraș. Bunicii mei erau născuți la țară, dar mutați la oraș de foarte de tineri, sau chiar orășeni get-beget, ca bunicul meu matern, dintr-un neam de comercianți. Nu am petrecut acele vacanțe pe care mulți le evocă cu nostalgie în satele bunicilor – vacanțele se desfășurau, în general, în cartier, cu unele drumuri tocmai în capitală, unde locuiau bunicii paterni. Am vizitat, e drept, prieteni la țară. O să vă întrebați, probabil, ce legătură pot avea toate acestea cu romanul Ana, de Em Sava, pe care îl recomand azi. Aparent niciuna, însă trebuie înțeles modul cum văd eu, în calitate de cititor lipsit de nostalgia amintită mai sus, acest excelent roman al satului românesc, roman social, biografic, special.

Monografie a satului ardelenesc? Cu siguranță da, are toate elementele necesare pentru a putea fi astfel definit, doar că această încadrare este mult prea seacă pentru a cuprinde bogăția de informații și emoții pe care le aduce cu sine această lectură. Roman realist fără doar și poate, are drept protagoniste două figuri feminine marcante, iar narațiunea nu este una pur ficțională, ci are la bază chiar povestea înaintașelor autoarei, pe care ea o derulează cu măiestrie și cu mult suflet.

Em Sava își transportă cititorul la începutul secolului XX, în satul transilvănean Sava, unde își are obârșia. Una dintre fetele cele mai mândre din sat, Maria, își urmează destinul trasat în acele vremuri de părinți și se căsătorește cu Voinicu, o căsătorie agreată de ambele familii, deși soacra, lelea Nastasie, se dovedește a fi un coșmar de femeie. Multe îndură frumoasa Maria de la un bărbat aspru și bădăran și mama lui arțăgoasă, iar războiul bate la ușă, făcând viața și mai grea. Voinicu pleacă la lupta și își pierde viața. Rămasă singură cu doi copii, văduva poate, în sfârșit, să aplece ochii asupra celui care îi cucerise inima, dar cu care nu avea nicio șansă să se mărite, din cauza prejudecăților satului.

Încă de la început, satul Sava este descris drept străjuit la fiecare capăt de câte o biserică – cea românească și cea ungurească. Aceasta este nu doar o simplă așezare în spațiu, ci simbol al unei lumi împărțite: două neamuri trăiesc unul lângă altul, cu minime intersectări. Îi despart etnia, vorba și religia, iar regulile nescrise sunt clare – nu se pot amesteca, sunt ca apa și uleiul.

Atunci când Sándor și Maria își permit să dea frâu liber sentimentelor, întregul sat li se pune împotrivă. Badea Todor, tatăl Mariei, e devastat, la fel și Janos bácsi. Nici în ruptul capului nu pot accepta ceea ce li se pare o mezalianță, o trădare de neam. Rodul acestei iubiri atât de frumoase și condamnate este Ana, o fetiță minunată, care trebuie să suporte răutatea fratelui Niculae și a altor voci din sat, care o numesc bitangă de bozgor (veți întâlni mulți termeni specifici în roman, explicați într-un glossar la final).

De ce vă povestesc toate acestea? Nu din dorința de a da spoilere, pe care știți că nu o am, dacă urmăriți, de obicei, ceea ce recomand. O fac pentru că mi se pare necesar a înțelege premisele acestei istorisiri, care trec dincolo de o poveste de dragoste nefericită, de disensiuni sociale sau de descrierea vieții satului.

Romanul se axează pe destinul celor două femei, Maria și Ana, explorând tăria lor de caracter, dificultățile mult prea multe ale unor vremuri dure, unde nu doar că viața era grea și plină de trudă, dar și mentalitățile erau cu totul altele decât azi. Autoarea redă întregul farmec al satului, care este protagonist în sine, trecut prin toate anotimpurile, fără însă a fi idealizat vreo clipă, întrucât este leagăn de tradiții și paradis natural, dar și cuib al bârfelor și al gândirii înguste.

Întocmai ca Mara lui Slavici, Maria Voinicoasa este o mamă devotată și o femeie aprigă, de toată isprava, care reușește să aibă grijă de averea și pământurile ei. Ana însă este un personaj de o delicatețe aparte, crescută în suferință ea reușește să își depășească destinul și să cucerească inimile celor buni. Ce îi rezervă însă soarta și care va fi alesul său, prin ce întâmplări vor trece, prin pierderi, boli, războaie?

Ana este una dintre cele mai impresionante figuri feminine din literatura noastră. Aștepta doar să apară cea care să o readucă la lumină, trebuia să fie inspirată de icoana vie a bunicii autoarei, n-aș putea spune dacă nu cumva chiar acesta este ascendentul acestei cărți. Rezultatul este însă remarcabil.

Ana este despre necuprinsul sufletului omenesc, despre dor și rădăcini, despre libertatea de a trăi și a simți. Despre epoci trecute, dar niciodată uitate. Despre veșnicia care s-a născut la sat, cum spunea poetul atât de îndrăgit de mine, Blaga. Nu trebuie să fiți copleșiți voi înșivă de amintiri pentru a-l aprecia cum se cuvine. Dacă ar fi să descriu romanul într-un cuvânt, acesta ar fi autentic. Descrie cu brio atât puterea de anduranță a neamului nostru, cât și pe cea a unor femei deosebite, al căror spirit e demn de toată lauda.

Stilul autoarei este impecabil, știe să folosească meșteșugit cuvintele, lucru pe care deja îl bănuiam după ce i-am citit poeziile, pe care iarăși le recomand cu drag – le puteți găsi în volumul Fluturi și alte frunze.

Un roman-document, pe care nu-l poți termina cu ochii complet uscați, fiindcă dincolo de toate obstacolele, credința, speranța și dragostea triumfă, nu numai în povești.”

Scriitoarea Petruța Petre a cumpărat „Ana” și mi-a dat de veste în felul ei caracteristic.
Petruța este profesoară de limba și literatura română și tocmai a publicat la SIONO cel mai recent roman al ei, „O altă ea”, cea de-a noua ei carte.
Bucuria mesajului de la un om atât de frumos o așez aici, în colecția „Ana”

Mărurisesc că am fost sceptică, l-am început cu o tatonare prealabilă, l-am răsfoit, l-am supus unei observații minuțioase. Apoi am admirat desenele, care sunt adevărate opere de artă, am citit impresiile și aprecierile de la final și azi, hotărâtă, l-am deschis. Doamne, nu am bănuit nicio clipă ce mă așteaptă! Romanul acesta m-a tulburat profund, m-a răscolit și a săpat adânc în mine. Am plâns neputând să intervin, am zâmbit în momentele de pace, am fost fericită în clipele de împlinire. Maria este pentru mine un arhetip, sunt eu, tu, ea… este o voce feminină în toate ipostazele. Maria este femeia. Da, m-am gândit la “Ion” al lui Liviu Rebreanu, la “Mara” lui Ioan Slavici, la “Baltagul” lui Mihail Sadoveanu. Da, este un roman realist, este o monografie a satului ardelean din perioada interbelică. Da, este un roman social cu o intrigă puternică și un fir narativ pe măsură. Este, dar mai presus de toate este viață. Îl las să se așeze un pic în mine, a fost ca o piatră aruncată cu forță care a tulburat toată ființa, apoi revin. Romanul acesta este valoros. Nu aș ști ce să citez mai întâi din el, e totul esență: ” Maria a simțit că bărbatul acesta o iubește atât de mult încât porțile Raiului își deschid lumina.” , ” Dar aerul dintre ei lua foc și rămânea încins mult timp după ce pleca.” Em, iartă-mă că spun asta, dar l-am îndrăgit pe Sándor, este un vis! Felicitări din suflet! Știu, cuvintele mele sunt sărace acum.
Dragilor, aici îl găsiți! https://www.sionoeditura.com/

„Dragostea lor nu a durat trei ani așa cum spun astăzi specialiștii.”

Romanul “Ana”, de Em Sava este uimitor de la prima până la ultima filă. Transmite atâtea emoții încât la un moment dat e nevoie de pauză pentru a calma intensitatea trăirilor:  bucurie, încântare, revoltă, tristețe. Sunt și multe lacrimi care-și cer dreptul la viață.

Este un roman realist, o autentică monografie a satului ardelean, Sava, din perioada interbelică, dar aduce în prim plan și ororile  celor două războaie care au devastat conștiința oamenilor smulgându-i din rădăcină și replantându-i în același pământ. Satul în sine este un personaj care trăiește intens fiecare moment și marchează destinul personajelor.

Simetria dintre început și final  se realizează prin dorința de a învinge. La început o întâlnim pe Maria aducând-o pe lume pe Ana, dându-i viață, iar la sfârșit  venirea lui Alexandru de pe front face același lucru: îi redă viața.

Maria este personaj puternic și docil, de o sensibilitate rară și o inteligență ascuțită. Renunță la viața sa pentru cea a copiilor și este oricând pregătită de sacrificial suprem. Am văzut în ea destinul tuturor femeilor, de parcă de la ea a plecat cumva născocirea aceasta numită femeie. I-am admirat forța, m-a durut suferința, m-a indignat resemnarea, m-a tulburat rigiditatea. O femeie care înglobează în ea mii și mii de femei.

Ana preia parcă destinul mamei sale, dar are forța să intervină asupra lui. Este tot o Maria, dar mult mai sigură pe ea, mai hotărâtă. Ana știe să lupte pentru iubire, și-o asumă ca pe unicul scop, nu se teme să refuze, nu se teme de gura lumii. Crescută fiind cu această  molimă numita gura lumii, ea pășește printre oameni cu certitudine, împlinindu-și destinul fără teamă.

Acțiunea de derulează într-un ritm alert și trecerea de la o stare la alta este uimitoare. Planurile narative se întrepătrund armonios, procedeele artistice utilizate fiind variate: de la înlănțuire se trece la alternanță, apoi apare inserția în anumite secvențe narative ceea ce activează constant memoria cititorului aducându-i în față, ca la teatru, toate personajele rând pe rând.

Modurile de expunere îndeplinesc o serie de funcții în discursul narativ. Descrierea fixează coordonatele spațio-temporale și ajută la definirea personajelor, aici apare și tehnica detaliului, descrieri minuțioase ale spațiului, ale unor trăsături de o finețe rară: vestimentația, fizionomia.

Narațiunea obiectivă își realizează cu succes rolul de redare a realității: prezentarea veridică, prezența toponimelor, personajele tipice sunt complexe aflate în evoluție, apar observații de ordin social sau psihic. Naratorul este obiectiv, își lasă personajele să se dezvăluie, să-și exprime sentimentele, nu le ferește de confruntări dure sau de situații ridicole, apare în acest mod caracterizarea indirectă. Pe de altă parte, naratorul aduce precizări, le îmbogățește portretul și-l definitivează prin caracterizarea directă. Avem de-a face cu un narator omniscient și omniprezent, dar cu un stil neutru, impersonal.

Dialogul are un rol esențial, acesta susține veridicitatea, ajută la caracterizarea personajelor și imprimă lecturii un ritm alert. De asemenea prezența regionalismelor accentuează caracterul realist al romanului, iar oralitatea stilului, imprimă un caracter spontan, viu, natural. De multe ori cititorul are impresia că ascultă toată povestea sau că este parte din poveste.

Așa cum se știe, viața satului a fost mereu împărțită în săraci și bogați sau români și alte naționalități – unguri.. Și aici întâlnim cele două pături sociale între care se încearcă trasarea unei linii rigide, linie ștearsă numai de iubire.

Romanul este o frescă, o monografie a satului ardelean tradițional: suntem părtași la obiceiurile nunților, la înmormântări, la colindele de Crăciun, la horă, la biserică. Apar texte reprezentatile pentru aceste obiceiuri: strigături și cântece specifice. Portul și obiceiurile capătă o valoare absolute în viața satului. Lada cu zeste are un rol important în viața arhaică, portul traditional, preparatele gătite, muncile câmpului, păstrarea gospodoriei curate. Intrăm în lumea aceasta tradițională și luăm parte la toate evenimentele specifice satului.

Maria și Ana, cele două femei sunt conturate complementar, Ana apare ca o prelungire a Mariei, deși pe alocuri ele sunt puse în opoziție. Sunt figure feminine puternice ce-și clădesc destinul într-o lume a bărbaților. Sandor și Alexandru, cei doi bărbați buni și blânzi, tandri și iubitori sunt bărbații la care speră toate femeile, cumva și Alexandru este tot un Sandor implinit așa cum Ana este o Maria cu visul iubirii împlinit.

Personajele sunt variate, numeroase, complexe. Fiecare aduce plus de valoare romanului. L-am îndrăgit pe Mihai, pe Todosie care m-au dus cu gândul la Moromeții, de Marin Preda. Am văzut oarecum un Niculae în Mihai, dar mult mai blând și mai uman și un Ilie Moromete în Todosie, dar mult mai cumpătat și mai înțelept.

Scriitoarea reușește cu succes să recreeze acestă lume arhaică, acum, în tumultul acestei lumi dezorientate care nu-și mai recunoaște valorile, care se teme de aflarea rădăcinilor, care neagă de multe ori existența unui trecut.

Pentru mine a fost o surpriză imensă să descopăr acest gen de scriere, de o mare finețe, dar de o mare forță. Felicitări!

Mulțumesc mult, Petruța!

Am știut că Fabiola are „Ana” mea. Mi-a scris după ce a citit „Pași”. M-a copleșit cu un text tulburător atunci. Sincer, am crezut că „Ana” nu a fost pe gustul ei. Apoi a venit recenzia asta și când „Ana”…
Mulțumesc, fată veselă de pe malul mării!

Preluată de pe blogul ei Din viață ca-n piață

Când m-am hotărât să fac recenzii de carte, prima carte românească care mi-a trecut prin cap, scrisă de un autor contemporan, a fost Ana. Nu am început însă cu ea, fiindcă cuvintele și sentimentele avute erau încă buluc în capul meu și riscam să fac o recenzie exagerată, alunecând în derizoriu. Acum, timpul a sedimentat trăirile mele și mi-a permis să le transpun așa cum se cuvine în cuvinte.

Pe autoarea cărții o știu din mediul virtual, de când m-am apucat eu de scris, în urmă cu șase ani. O urmăream, o citeam, mă delectam cu scrierile ei inconfundabile, calde ca o ploaie de vară. Scria pe blogul ei, lansase încă o carte înaintea Anei, Pași, total diferită de aceasta. Când Ana mi-a ajuns în mână, anul trecut, a fost dragoste la prima vedere. Coperta m-a atras, iar scriitura lui Em m-a purtat într-o lume definitiv pierdută, dar păstrată cu sfințenie în sufletul nostru, una reală, binecuvântată, fără de care niciun român nu ar fi ceea ce e în ziua de azi. Toate valorile, educația, dar și cutumule fiecărui conațional de-al meu, se regăsesc în paginile acestei cărți. Când am terminat-o de citit, s-au întâmplat două lucruri.

Primul, mi-au dat lacrimile, după lecturarea ultimei propoziții. Una foarte simplă, de câteva cuvinte, dar extrem de încărcată emoțional,  care exprimă de fapt esența întregii cărți și a lui Em. O lume demult apusă, dar care va dăinui până la final în inima ei și în fiecare dintre noi.

„Ana a fost bunica mea.”

Al doilea, am știut, instinctiv, că țin în mână o bijuterie. Una literară. Una pe care, după mine, ar trebui să existe în fiecare casă de român, fie el stabilit în România sau peste hotare. Cu atât mai mult peste hotare. Am simțit că ea reprezintă rădăcinile culturale și existențiale ale noastre, ale tuturor. Că datorită lor suntem noi, așa cum suntem, cei de azi sau cei de mâine. Fără ele, ne-am pierde practic, identitatea. Cartea Ana este, după mine, cea mai autentică carte românească care mi-a trecut prin mâini. Până și numele, Ana, e un nume pur, autentic românesc. Mi-ar plăcea să citesc o carte contemporană, care să îi știrbească această valoroasă particularitate, dar sincer, mă cam îndoiesc.

Nu voi dezvălui foarte multe despre Ana. Voi spune doar că povestea ei de viață, de iubire, laitmotivul întregii cărți, și anume ascultă-ți inima, indiferent de împrejurări, respectând în același timp setul de valori morale, etice și culturale, adânc încrustate în adn-ul tău, toate acestea nu fac decât să te provoace să citești această carte cu inima larg deschisă. S-o îmbrățișezi și s-o ții preț de câteva minute bune strâns lipită de piept, știind că prin ea ți-ai îmbrățișat mama, bunica, străbunica, stră-stră-bunica și tot așa, fără de care tu nu ai fi putut face acest lucru. E un sentiment aparte, pe care eu, una, l-am trăit din plin și pe care sper eu, să-l trăiți și voi. Ca sfat, folosiți cu generozitate glosarul de la sfârșitul cărții, pentru a înțelege arhaismele folosite. Ele întregesc farmecul aparte al cărții, te învăluie și te transpun foarte ușor în satul ardelenesc de acum o sută de ani, în viața, tradițiile și obiceiurile de atunci.

Cartea se poate achiziționa online de pe site-ul editurii sionoeditura.com, libris.ro, carturesti.ro, emag.ro dar și din librăriile fizice din țară. În Constanța, poate fi cumpărată de la librăria Prăvălia cu cărți. O găsiți în ambele variante editate, cu coperta nouă, ediție limitată (cea de la începutul postului), dar și cea veche, de aici.

• 

• 

Adesea Dumnezeu îmi face surprize. Prin oameni buni. Azi, când m-am trezit, după cele șapte ore regulamentare, că așa mi se învârte mie fusul orar, mă aștepta mesajul unei doamne. Nici măcar nu-mi era prietenă pe FB.
Și, pentru bucuria de răsărit de zi, o adaug aici și vă spun și vouă despre ea și „Ana” mea și vă arăt două poze făcute în aceeași zi. Ce verde e la București, cea cu pădurea în Toronto, pentru că în sfârșit mi-a ajuns și mie.
Mesajul Janei nu are diacritice și nu i le adaug pentru că îi iubesc textul așa. Probabil a scris de pe telefon. Un impuls. Lăsați rigorile gramaticii. Notați sufletul așternut.
Așa mă iubește adesea Dumnezeu.

Draga Em, am simtit nevoia sa-ti scriu, desi cuvintele mele nu vor putea sa spuna ce am simtit, ce am trait, citindu-ti cartea, ”Ana”. Un nume atat de frumos si cu rezonanta istorica, Ana, simbolul sacrificiului pentru a infaptui ceva maret, Ana lui Manole, dar si ”Ana” ta! Nicicand nu mi s-au umezit ochii de la primele pagini ale unei carti, dar este reactia mea la toate povestirile cu si despre bunici. Si asta pentru ca bunicii au lipsit din copilaria mea, iar acesta este marele regret al vietii mele. Bunicii din partea mamei au lasat-o si pe ea o copila, cu 7 frati, asemenea lui Alexandru, iar bunicii din partea tatalui s-au stins si ei de boala, la vremea cand eram prea mica, amintirile mele cu ei fiind foarte vagi si putine.Am citit jumatate din carte fara sa o las din mana si as fi facut noaptea alba, dar nu voiam ca a doua si a treia zi sa nu mai am ce citi. Povestea de viata a Mariei si a Anei am simtit-o dureros si am trait-o si eu, empatizand cu ele, am plans cu lacrimi amare cum nu am mai facut-o nicicand citind o carte. Si asta, nu de putine ori! Am inchis cartea si am strans-o la piept asa cum as fi vrut sa le imbratisez pe Maria si Ana mai ales in momentele lor de singuratate, cand si-ar fi dorit sa fie imbratisate de bratele lui Sandor sau ale lui Alexandru. E dureros ce au trait bunicii si strabunicii tai, dar ce oameni de isprava!Ce oameni minunati! Viata satelor romanesti din inima Ardealului, la inceput de secol XX, nimeni nu a descris-o mai frumos ca tine! Ai scris o carte cu sufletul, o carte minunata pe care mi-as dori sa o vad ecranizata chiar daca, in mintea mea, randurile citite se desfasurau ca peliculele unui film. Vreau sa mai stii ca ”Ana” este de acum inainte cartea mea de suflet. Sincer iti spun, desi stiam cat de talentata esti, fiindca citisem ”Pasi”, nu ma asteptam la o asa de impresionanta poveste. O voi reciti cat de curand si am sa merg la Sava pentru a vedea cu ochii mei locurile in care au trait Maria, Ana si unde ai copilarit tu! O carte de asa valoare nu putea sa aiba decat o coperta cu minunata Ana a Iuliei! Va iubesc pe amandoua pentru frumusetile pe care le creati! Em, iti doresc multa sanatate ca sa poti sa scrii o noua carte de suflet.

• 

Familia. Câteva litere ce grupează copii, părinți, bunici, străbunici, etc. Un arbore genealogic cu ochi și rădăcini. „Ana” mea a apărut în această dimensiune geografico-temporală, în lumea mea, în familia mea.
Sunt instrumentul prin care a izvorât între file și ceea ce simt, prin toți porii, e faptul că suntem norocoși de povestea asta poposită în cuibul familiei noastre, de minunea de om care a fost Ana, de mândria că sângele ei curge prin venele noastre.
Cartea a apărut în zi de sărbătoare, aproape miraculos. Azi, la fel de miraculos, cea de-a doua ediție, a ajuns în timp să-l îmbrățișeze, în locul meu, pe fratello, de ziua lui. La mulți ani, dragul nostru!
Apariția minunată – grafică Sandra Segal, pictură Iulia Schiopu – este o ediție limitată, o ediție valoroasă din multe puncte de vedere (realizare și conținut). Cuprinde imaginea icoanei din secolul al XVIII-lea din biserica de lemn din Sava (aflată azi într-un muzeu istoric din Ardeal), blidul, vechi și el, plin de amintiri și semnificații, harta iosefină etc.
„Ana”, ediția a doua, se găsește din acest moment la Cluj – librăria Gaudeamus, la București – librăria Eminescu, la Brașov – librăria Șt. O. Iosif, la Iași – librăria Junimea și Cartea Cărților, la Constanța – Prăvălia cu cărți.

Nu e miercuri, e joi.
Dar noblesse oblige. 25 februarie marchează primul an SIONO.
Nu sărbătorim cu șampanie și cu tort, ci cu o nouă ediție a Anei mele.

Acum problema e tocmai asta: că e a mea. Dacă ar fi scrisă de altcineva m-aș lansa în tirade de cuvinte.
Însă pot să vă spun că a fost prima carte SIONO, că au apărut mai multe tiraje și a ajuns în toată lumea asta mare. Și că am primit cronici și recenzii foarte frumoase, venite de la cititori avizați. Fragmente se regăsesc la finalul acestei noi ediții. Numele celor care apar sunt într-o ordine absolut aleatorie, fixată de redactarea materialului și aranjarea lui în pagină după mărime: Aura B. Lupu, Vera Oren, Vianu Mureșan, Hadrian Arion, Nicoleta Dabija, Ami Ancelin, Potecuța, Nicoleta Pătrăucean, Simona Poclid, Nicoleta Beraru, Oliviana Georgescu, Suzănica Tănase, Vavaly, Camelia Sima, Nora Cosmin, Mona Șimon, Cristina Apostol, Ionel Anghel, Diana Elena Gole, Oana Stroe, Issabela Cotelin, Dana Alistar, Florina Turugă și Elena Secară Bratu.
Prefața este semnată de cunoscutul critic, Iulian Boldea.

Cartea este regal îmbrăcată. Și aici nu am nicio opreliște la cuvânt, pentru că nu am niciun merit.
Sasha Segal a realizat o compoziție absolut fascinantă, folosind pictura Iuliei Schiopu. Fiecare detaliu este lucrat cu migala unui bijutier. De la bucla fontului care se strecoară pe sub mărgelele Anei și până la nuanțe, liniuțe, combinații de culori, migrând spre grafica din interiorul cărții. Sasha a reconstituit harta iozefină – desenată manual pe planșe, în secolul al XVIII-lea – și a introdus între filele cărții elemente foarte valoroase, cum este farfuria bunicii, adusă de mine în Canada, sau vechea icoană împărătească a Maicii Domnului cu Pruncul, din biserica de lemn din Sava.

Pe copertă se află pictura Iuliei Șchiopu, iar elementele care o compun definesc metaforic atât de bine scrierea mea, de parcă talentata pictoriță ar fi realizat tabloul în cunoștință de cauză, după citirea cărții. Este o potrivire minunată între culoare și cuvânt. Tabloul, ca și cartea, cuprinde elemente moderne, care alternează cu cele tradiționale, iar figura păpușii surprinde aceeași inocență, aceeași privire curată către lume, ca Ana, protagonista cărții.

Având o altă structură cartea are un număr mai mare de pagini, două dintre ele fiind color.
O primă părere de la Cristina, căreia i-am arătat coperta în premieră:
„E frumoasă, e genul de copertă care se dezvăluie pe masură ce o privești și parcă te cheamă să vezi iar și iar, să îi descoperi fiecare detaliu. Dacă e să o compar cu cealaltă, cea a Anei mele, cum îi spun eu, dacă cea veche mă cheamă să o mângâi, cu evlavie aș spune, cea nouă îmi dă senzația de veșnicie, de mers înainte, ridicându-te peste dureri, peste greutăți, dincolo de vremuri și timp. E senzația blidelor de lut care sunt învârtite pe roată iar și iar, până la perfecțiunea pe care o desăvârșește culoarea și focul.”

„În vara aceea Ana făcuse cincisprezece ani și băieţii începură să-i dea târcoale. Marin a’ lui Petreuș veni seară de seară, aproape trei săptămâni, să o fluiere la poartă. Se înroșea fata până-n albul ochilor de rușine, dar făcea pe surda, că nu-i plăcea băiatul, și-și vedea de treabă în casă.
Maria nu s-ar fi împotrivit, că de-acum fata era holteie, dar Ana-l lăsă pe flăcău cu buzele drâmboiete și nu ieși nici măcar o dată în povești. Săracu’ venea, fluiera ce fluiera, de săreau pe el și câinele lui Florica și Negru lor, să-l rupă, nu alta. El îi înjura și arunca după ei cu bota cu care venea din capul satului, de unde ședea, da’ câinii îl hârâiau mai rău, nu-l lăsau să-și vadă de fluierat liniștit.
– Du-te tu, fată, și spune-i să se ducă acasă și să nu mai vină dacă nu ţi-i de el, că l-or rupe cânii, îi zicea Maria.
Dar pe Ana o înfunda râsul și nu ieșea. Ce? Ea l-o chemat, să-i poarte grija? Da’ să-i poarte mă-sa!

Când primii fiori ai toamnei începură a îngălbeni pomii, Ana se întristă. Venea vremea să se ducă la Gherla și pe la mijlocul lui brumar își lăsă măicuţa singură și plecă la muncă la oraș.
Maria nu se mai îngrijora de-acum, că fata era descurcăreaţă și avea vorba ca piperul, nu se temea că ar prosti-o vreunu’ pe acolo, așa cum băga mâna în foc Lucreţia că se va întâmpla. Ana nu se mai duse cu aceeași bucurie ca în primul an. Venise frigul, e drept, și nu se mai făcea joc în capul satului, la șură la badea Gheorghe a lu’ Fătu, dar începuseră șezătorile prin sat și fusese și ea la vreo două. Râs, voie bună și jocuri de tineret erau când se întâlneau ele, prietenele, toate cu furcile, pregătite de tors și de povești, ca un cârd de gâște slobode la gură, cu limba ascuţită și ochii clipind umed spre ușă, așteptând flăcăii. Se puneau pe tors și, după o vreme, gazda, lelea care ţinea șezătoarea râdea de ele:
– No, fetelor! Șezătoarea ni-i de-n plin, fete-avem, feciori nu vin.
Dar fetele nu se lăsau și una mai isteață îi întorcea vorba:
– Nu-ţi bate capu’ lele Valerie, să mai treacă un pic, că vin.
Și pofta de vorbă era la fel de mare ca cea de lucru. Fetele erau pregătite, cu râsul după ureche și luau în batjocură pe câte una care se mișca încet, ori avea poalele honioșe ori motroșite. Ferească Sfântu’ pe cine ajungea în gura lor, că nici Someșu’ nu îi spăla rușinea.

Prin sat se ţineau două sau trei șezători deodată și flăcăii se adunau în grupuri, le luau la rând și ajungeau până la urmă pe unde le erau drăguţele ori fetele care le plăceau. Se auzeau fluierând de departe și râzând, gălăgioși ca niște cocoși nealcoși, apoi intrau cu glume și veselie. Fetele torceau de mama focului, ca și cum ultimul lucru pe lume de care ar fi fost ele interesate ar fi fost feciorii. Câte unul fura fusul fetei pe care pusese ochii și ieșea afară. Fata trebuia să se necăjească de ochii lumii și să se ducă după fus, ca să poată lucra. Se rușina și se fâstâcea, dar privirea îi era ca și cărbunii aprinși de bucurie. Ieșea și, acolo, în umbra și taina stelelor, el reușea să-i fure un sărut sau mai multe și să-i șoptească vorbe dulci. Ea intra cu fusul, mai roșie decât ieșise, iar fetele o râdeau și-o împungeau cu vorba. Ea se făcea că-i supărată pe flăcău și zicea cu jumătate de gură că no’, ea n-o vrut, dar ce putea să facă dacă el i-o furat fusul? Cu ce să lucre’? Dar strălucea fericită și lucra cu mai mult spor toată seara, de ziceai că fusul ăla furat știa a se învârti mai bine după ce a fost afară. Iar în ochi purta o taină jucăușă și un început de râs, pe când celelalte deveneau ursuze și fără chef deodată. Da’ poate data viitoare…

Anei îi dădeau târcoale mulţi băieţi, însă ea îi lua în glumă ori tăcea, după cum simţea că-i cazul, însă nu se lăsa atrasă în jocurile lor. Dar, cu toate că își păzea bine fusul, Ispasu reuși să i-l fure într-o seară. Fetele râdeau tare și-o îndemnau să iasă:
– Du-te tu, că nu te mâncă!
Nu-i plăcea băiatu’ nici de rugă, nici de fugă și mai degrabă l-ar fi lăsat să se ducă învârtindu-se, cu fus cu tot. Însă, pentru că nu putea să strice distracţia, ieși până la urmă, dar, când Ispasu, greoi și emoţionat, încercă să o cuprindă în braţe, ea apucă iute fusul, i-l smulse din mână și fugi în casă, râzând tare, lăsându-l prost în lumina unei luni uriașe care părea că ţine și ea cu fata.
Ispasu era feciorul unuia dintre bogotanii satului, iar Lucreţia și Niculae puseseră ochii pe el pentru Ana, să o mărite. Mama băiatului, lelea Victorie, avea o gură cât o șură și de nimeni nu încăpea în sat, atât de scârnavă era. În schimb Ispasu era moale ca o pancovă nedospită…”

Fragment apărut pe FB din „Ana” și preluat de ziarul Timpul.

(Ana – Em Sava)

Blogul Cristinei Apostol se numește Vorbe pentru suflet, pentru că exact asta conține: o lume populată de vorbe pentru suflet. Azi este despre Ana mea.

“Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri . Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească. ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!”

Atunci când emoția pulsează viață…

Nu am avut noroc de bunici povestitori, anii i-au rup de mine, iar eu am rămas cu golul neumplut; însă am avut parte de bătrâni care mi-au depănat la lumina unei lumânări iubiri neîmpăcate, inimi făcute ghem și emoții legate strâns în năframă, legături rupte de familii și căsnicii așezate de niște familii dornice de avuție. Însă cu toate slovele lor uneori neînțelese de mintea mea fragedă, ei toți împreună au întărit în mintea mea de copil iubirea, dăruirea și iertarea. Oameni care m-au marcat cu voie sau fără de voie… exact ca romanul despre care urmează să vă povestesc câte puțin. Cartea “Ana” scrisă de Em Sava m-a răvășit, cu o cursivă slovă din locurile menționate, autoarea își pune amprenta pe suflete înnodând lacrimi amare și zâmbete fugare. Și ca povestea să vă surprindă cu desăvârșire vă pot spune că autoarea cu mâna pe peniță ne relatează un curs al apelor din propriai generație, sentimente ce s-au transmis din povestea străbunicii și a bunicii sale materne. Vă spun, nimic nu e mai frumos când găsești povești muncite de ani, de povețe, de încercări care nu lasă loc hodinii, ci îndeamnă la creare prin frumos ca într-un condei răsărit din gămălia unei iubiri semănate de acea “Ana”. Cartea a pulsat a viață iar suferințele și pierderile le-am simțit ca foc pe suflet, am suspinat, am lăcrimat și m-am rugat pentru sufletul Mariei, al Anei… și a Zamfirei. Chipuri brăzdarete de lipsuri, de vântul uscat și ciuruiturile războiului ce nu iartă pe nimeni, iar toate la un loc au fost ținute piept de aceste femei vrednice și care au fost pecetea unei determinări femeiești de a fi, de a înfrunta, de a ostoi necazul și pizma sătească.

Povestea ni-o aduce în prim plan pe Maria, o tânără măritată încă în floarea vârstei inocente, o căsnicie înțeleasă între părinți și care o clădesc într-o suferință care o încearcă pe an ce trece, aceasta își înnoadă lacrimile și merge curajoasă prin toate ocările soacrei și nepăsarea soțului. Îi aduce pe lume copii, însă acest fapt nu o apropie de el, ba din contra, se instalează o răceală obișnuită, că așa le e dat femeilor de la țară, să-și slujească bărbatul, că doar el e cel semeț. Până când războiul o face văduvă, și o pune în fruntea celor care trebuie să renască din propria cenușă, cu doi copii în prag. Însă nenorocirea, sau încercările nu vin pe rând, Maria se trezește în brațele lui Sandor, iubirea sa, freamătul ei, și blestemul ei… cel care i-o dăruiește pe Ana, rodul unei iubiri „imposibile, interzise” dintr-o româncă și un ungur. Deși iubirea lor e mare iar un copil ai zice că ar putea să-i unească, cu voia părinților nu te pui, iar “amestecul” dintre români și unguri nu trebuie încălcat, astfel fiecare își vede de drumul său chiar dacă chinurile sunt agonice, iar Maria e de neclintit în hotărârea sa.

Ana crește ca o floare din glastră, frumoasă, gingașă, senzuală și muncitoare, aceasta întoarce priviri și primește urări. Copilăria ei este marcată de lipsuri și un frate mereu pus pe cazne, însă aceasta are lumină în suflet ca un înger. Anii o fac din ce în ce mai sublimă, însă nici soarta ei nu e poveste pe lanul plin de floare, roua lacrimilor curg, iar tânăra noastră înfruntă tot, însă cea mai mare realizare a ei e că, împotriva tuturor, dar cu încredere în inima ei, îl alege și se căsătorește cu cel iubit de ea.

“Alexandru o zări pe Ana în duminica aceea între fete, povestind bucuroasă. Vorbeau toate deodată și râdeau. Fata ridică ochii și prinse în zbor o scânteie de zâmbet fugar, ca o părere, că nici nu era singură că într-adevăr a văzut bine ori doar i s-a părut. Se înduioșă și i se făcu milă de ochii lui blânzi și triști. Simți parcă un ghem în stomac și ar fi vrut să se ducă la el și să povestească un pic, să-l aline cu vorba, deși nu știa ce i-ar putea spune. “

“Erau fericiți. Era 5 octombrie 1939. O zi de toamnă, ca o harfă dulce, aurea văratic cerul deasupra lor. Soarele ieșea din nori și bătea albastru în cosițele negre ale Anei, iar lui Alexandru îi venea să chiuie de bucurie. Ana era femeia lui în acte și-n fața lumii. De acum, nimeni nu putea s-o mai atingă nici c-o vorbă.”

Povestea se deapănă… ca într-o seară de șezătoare, istorisire ce strânge inima tinerelor și cheamă glasul întristat al femeilor și replicile celor mai așezate la minte; e cartea ce cu o admirație deosebită o strângi la piept semeni unei bijuterii ce nu ai vrea să o împarți cu nimeni. Și încă te mai miri, oare cât mai putea suferi Maria, … oare câte chinuri să mai îndure Ana?… oare se vor îndrepta cărările Savei?… cert e că în ansamblu povestea nu e de spus, nici de despicat în patru, nici de suflat din cuvinte, această carte e de trăit, această poveste e de urmărit prin fire emotive, prin slove arhaice, prin grai curat ardelenesc, prin mesaj pur odihnitor.

Romanul “Ana” e furtună de emoții, este o poveste pur românească bătătorită pe grai așezat de vremuri și peisaje desprinse de hotarele minții. Totul aici este idilic, tradițional și într-o formă de prezentare istorică, a ce a fost într-un colaj a unei generații ce a înfruntat tot pentru dragoste și în numele ei. Mie îmi rămâne să vă îndemn la lectură, însă nu în ultimul rând ai mulțumi autoarei pentru darul ei de a scrie și binevoința ei de a ne relata istoria familei ei… poveste din poveste, emoție din emoție, cuvânt și dăruire! E o carte de citit și recitit… pe care eu deja o iubesc!

Mulțumesc mult, dragă Cristina! E o bucurie modul în care emoția ta brodează cuvinte.