Se vede bine că lui Em rădăcinile din care își trage seva îi pornesc direct din suflet. Atâta dragoste de locurile din care au pornit străbunii ei, atâta pioșenie și respect în cuvintele ce curg molcom e rar de întâlnit. Și cum ar putea fi altfel când o leagă amintiri din viața binecuvântată a satului […]

Ana, o carte sărbătoare — La capatul curcubeului

Se vede bine că lui Em rădăcinile din care își trage seva îi pornesc direct din suflet. Atâta dragoste de locurile din care au pornit străbunii ei, atâta pioșenie și respect în cuvintele ce curg molcom e rar de întâlnit.

Și cum ar putea fi altfel când o leagă amintiri din viața binecuvântată a satului Sava, sat rupt din sânul lui Dumnezeu, sta pitit ca un cuib între dealurile împădurite ce-l împrejmuiau ca o cetate, cu pământ lutos în care prunii, perii și merii își agățau cu putere rădăcinile  și din casa cu miros de gutui și icoane în care tihna și bucuria conviețuiau împreună.

Te încălzești în lumina cuvintelor ei, iar ziua devine sărbătoare chiar de ți-a fost tristă sau înnorată. Cu atâta drag sunt descrise viețile Mariei și Anei, încât orice necaz prin care au trecut părea să fi rămas demult în urma lor și viața își urma cursul cu bune sau rele, acceptată exact așa cum le era lăsată.

Neîmplinirile și greutățile schimbau oamenii și viețile lor deopotrivă. Maria lucra tăcută. Albastrul ochilor i se stinse brusc, se făcu cenușiu, iar râsul înstelat din privire muri. 

Legile nescrise ale satului, precum și gura lumii, au stins iubirea Mariei, condamnând-o la o existență ternă în care doar grija pentru copii și gospodărie o ajutau să își mai ducă traiul; din iubirea aceea  luând ființă Ana, un copil bun și luminos, care  și-a dus viața cu mândrie și chibzuință, în ciuda tuturor nedreptăților la care a fost supusă.

Ana era răsărită-ntre fetele Savei, ca un mac într-un lan de margarete. Amestecul de ungur și de român înflorise gingaș în ea. Viața nu i-a fost ușoară, dar puterea iubirii sincere și adevărate a ajutat-o să treacă peste toate, ducând-o spre împlinire.

Nu vreau să vă povestesc romanul ci doar să vă spun că atinge sufletul lăsând o urmă luminoasă care nu se va șterge prea curând.

Desigur că privirea înstelată, voioșia, bunul simț și dragul de viață s-au împletit armonios și în persoana autoarei, căci altfel cum ar fi putut să le zugrăvească atât de bine?!?

Finalul e ca o șoaptă-mulțumire, ca o binecuvântare pentru tot.

Ana a fost bunica mea.  

Mulțumesc mult, Dana pentru recenzie. Sensibilă și plină de iubire așa cum e scrisul tău. Mă bucur că Ana mea te-a îmbrățișat și i-ai găsit loc în suflet.

Când soarele răsare la Sava și-apoi călătorește ardelenește peste ocean. Scriitoarea Nicoleta Dabija a scris atât de frumos despre Ana mea și Sava mea… O recenzie care surprinde ca o oglindă gândurile și literele mele în revista Timpul. Mulțumesc mult!

„Nu știu dacă e o întâmplare ori ba, însă anul acesta am citit multă literatură scrisă de femei și foarte multă surprinzător de bună. A început, mai ales, să-mi placă să descopăr nume și scriitoare veritabile, chiar dacă publică la edituri mai mici și, prin urmare, se bucură de mai puțină atenție, că așa-i la noi. Nu scriu despre acestea din urmă ca să le fac un pic de dreptate. Menționez, de altfel, că nu mă dau în vânt să scriu despre cărți, nu-s critic literar, sunt cititoare fără leac. În unele cazuri, totuși, încerc să scriu, să dau mai departe gândurile, pentru simplul motiv că îmi doresc să citească și să trăiască și alții bucuria mea. Atâta tot.

Așa s-au petrecut lucrurile cu Grădina Sofiei, cartea Suzănicăi Tănase apărută la Casa de pariuri literare, așa s-au petrecut și cu Monștrii cu bot de catifea, romanul Simonei Poclid, publicat la Eikon, așa se petrece acum cu Ana, semnată de Em Sava (pseudonimul Elei Mihu). O carte atrăgătoare, și la exterior vreau să spun. O copertă colorată discret, reprezentând o creangă înflorită și o tânără îmbrăcată în ie, cu privirea întoarsă spre dealuri, spre sat, spre trecut. Literele cărții sunt mari, generoase, îmbietoare la lectură. E meritul editurii Siono, de care astfel am aflat.

Meritul autoarei este acela de a fi scris un roman de o frumusețe înduioșătoare, fără asperități, fără poticneli. Scriitura curge limpede, parcurgând destinele a două femei, Maria și Ana, mamă și fiică, însă, în realitate, conturând o lume întreagă, una dură, a unui sat transilvănean aflat în prima jumătate a secolului XX, cu legi nescrise, inflexibile, necruțătoare. Em Sava scrie cu dragoste și, poate, cu sentimentul unei datorii în curs de împlinire, povestea străbunicii și a bunicii sale materne. Două personaje pe care, mărturisesc, le îndrăgești de la început, le guști visurile și deziluziile, bucuriile și suferințele. Scrie, totodată, despre vitregia sorții femeii, în urmă cu un veac și mai puțin, despre neputința acesteia când ajunge în gura satului, despre curățenie, hărnicie, cinste, însă și despre cum trebuie să se lase supusă, sufletește și trupește, de bărbatul care o ia de soție, adică în stăpânire (de multe ori, împotriva voinței ei). Cele două femei îndrăznesc să trăiască dragostea și să guste fericirea. Ana este rodul unei astfel de iubiri „imposibile”, dintre o văduvă româncă și un flăcău ungur. Deși au greșit în ochii lumii și îndură oprobiul satului, cei doi n-au putut totuși rupe lanțul tradiției, n-au avut curajul să meargă până la capăt, condamnându-se în cele din urmă la nefericire și singurătate. Ana este cea care, împotriva tuturor, dar cu încredere în inima ei, îl va alege și se va căsători cu cel iubit.

Cele două povești de dragoste sunt doar o dimensiune a cărții și poate nu cea mai importantă. E mai relevant, în opinia mea, de urmărit talentul scriitoarei în a reface o lume apusă, aproape uitată, dar care a însemnat viețile părinților și bunicilor noștri, o lume dramatică, aspră, plină de încercări grele (două războaie mondiale, lupta acerbă dintre românii și ungurii care „împart” satul, regulile transmise din moși-strămoși etc.), de nevoi și de umilințe. În plus, pentru cei crescuți la țară, indiferent unde în România, căci numai graiul diferă, obiceiurile nu prea, cartea semnată de Em Sava funcționează și ca o oglindă în care îți privești copilăria chinuită, încheiată deja pe la 12 ani, când devii apt pentru cam toate treburile, în care vezi, deopotrivă, cum ritmul natural al vieții nu poate fi schimbat, fentat, câmpul trebuie lucrat la timp și roadele trebuie adunate la timp, satul nefiind un loc de înflorit lenea, mofturile și alte depresii. Munca fizică te supune, te biciuiește și tot ea, treptat, te scoate din cele mai negre dureri și te vindecă.

Autoarea, care și-a petrecut verile copilăriei în satul bunicilor, Sava, pare că nu a uitat nimic din detaliile acelei lumi. Nu știu dacă cineva i-a povestit și cât (poate mama ei, Zamfira, fiica Anei), cert este că romanul se citește ușor, e intens, strălucește prin limpezimea frazelor și prin conservarea limbajului arhaic, popular, specific zonei, iar personajele feminine îți intră în suflet cu totul și pentru totdeauna.

Ce-am scris aici e un cadru oarecare pentru istoriile umane plămădite de Em Sava (care și-a schimbat și numele din drag de satul bunicilor ei) cu duioșie, simplitate, căldură și precizie. M-aș bucura să o citiți și să o iubiți pe Ana!”

Articolul:
https://revistatimpul.ro/ana-din-satul-sava/

„Cu admirație față de Ana, dar și față de ”Ana”. Pentru că e doar opinia mea de cititor, nicidecum o recenzie, la care nu mă pricep și nici nu vreau să ajung. Nu am scris niciodată mai mult de câteva fraze despre o carte, oricât de mult m-a impresionat. Ieri am terminat de citit volumul scris de prietena și colega noastră de blog, Em Sava, iar influența asupra cugetului meu este proaspătă și intensă. De aceea m-am gândit să adun câteva din emoțiile și mesajele pe care le-am perceput după o carte care-i mai mult decât o povestire, e o frescă a satului ardelenesc, dintr-o perioadă grea a istoriei noastre, a întregii Europe. Deși în satul Sava, locul în care întâlnim personajele cărții, viața a fost mereu o luptă cu natura, cu prejudecățile și cu sărăcia.

În ciuda acestor piedici, traiul în timp de pace avea părțile lui frumoase, cu roade care răsplăteau munca grea a țăranilor, cu hora în care feciorii învârteau fetele neprihănite și iubiri ce înmugureau și apoi erupeau cu forță în inimile tinerilor. Dintre toate aceste personaje, se remarcă în mod deosebit două, cu o tărie de caracter care-ți dau impresia că ar putea muta munții din loc. La început o cunoaștem pe Maria, o fată ascultătoare, dar cu visuri înăbușite și o iubire bine ascunsă în suflet. Destinul ei va fi nemilos, dar îl va înfrunta cu putere, așa cum va rezista și în fața răutăților celor din jur.

Aceeași soartă nemiloasă o va avea și Ana, eroina de fapt a acestei cărți de care m-am atașat sufletește. M-a atins până în străfundul sufletului felul în care această fată, și apoi femeie tânără, a învins necazurile nenumărate și a știut să meargă mai departe cu fruntea sus. Avându-l pe Dumnezeu alături și rugându-se cu lacrimi fierbinți, a fost înzestrată cu o tărie de care și bărbații erau impresionați. La fel cum am fost impresionat și eu, iar de aici și admirația despre care vorbeam la început. Parcă această carte vine din trecut, să ne prezinte traiul de atunci al strămoșilor noștri, din urmă cu un secol. Îi vedem în personajele ei pe bunicele și bunicii noștri, pe vecinii care se poate să-i fi avut, situațiile cutremurătoare pe care e posibil să le fi trăit și ei când ne-au călcat ungurii și apoi rușii, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Identificarea cu străbunii devine și mai evidentă prin regionalismele nealterate pe care le savurăm noi, ardelenii. Mărturisesc că rareori trebuia să consult glosarul de termeni, multe din cuvintele mai puțin uzuale pe care le foloseau săvenii fiindu-mi familiare încă, după cum mi-au fost transmise de bunici și părinți. Am trăit alături de oamenii simpli și harnici, prin intermediul cărții, dar am întâlnit și din cei mai leneși și bârfitori, pentru că fiecare localitate are și astfel de specimene. Tocmai în fața acestor răutăcioși se poate vedea valoarea reală și puterea celor binecuvântați cu un suflet mare. Iar Ana noastră avea un astfel de suflet, pe care l-am simțit, l-am apreciat și îl voi ține minte multă vreme de acum încolo.”

Cu admirație față de Ana, dar și față de ”Ana”. Pentru că e doar opinia mea de cititor, nicidecum o recenzie, la care nu mă pricep și nici nu vreau să ajung. Nu am scris niciodată mai mult de câteva fraze despre o carte, oricât de mult m-a impresionat. Ieri am terminat de citit volumul […]

Despre ”Ana”, cu admirație — racoltapetru6

Aura a citit Ana. Atât am de spus.

„Am citit-o în două zile, nu m-am putut despărți de ea, numa’ când o fost musai, ca de voie bună. Cu siguranță o s-o recitesc, de multe ori. Sunt cărți ce ți se lipesc de suflet și simți că fac parte din el. Am recunoscut vorbele, straiele, portu’, graiul, expresiile le-am auzit, le-am folosit, le-am scris și eu, de când mă știu. Sava e Cuzdrioara mea, Ana-i Măriuța, buna mea, cu ochii ca două stele. (Re)cunosc personajele toate, le-am întâlnit pe uliță, privirile, grijaniile, no-urile îmi răsună-n urechi, pomițele dulci și bune mi-au mânjit gura, biserica albă, fără cruce, o văd aievea, în aia românească duduie vitraliile de Paști, când din atâtea piepturi se înalță Învierea lui Cristos; gredinuța din fața casei îmi umple odaia cu parfumul de mălin și lăcrimioare, casa de dinainte încă mă așteaptă, mirosind a nintă și-a gutui, a busuioc și-a mușețel pus la uscat. Credențu’ magic, pictat de buna, cu flori albastre, ca ochii ei, ascunde mentosane și eugenii și blidele de porțelan. Poveștile cu bozgorii, cu nemții și cu rușii, tăte le-am auzit povestite de moși și babe, de lelea Flore și de badea Niculae. Colbul, ploile, sărăcia, amaru’ și năcazu’ tăte le știu, trăite din moși-strămoși.

“Ana” nu-i doar o carte, e istorie, e-n ADN-ul Ardealului. N-o citești, o simți, o (re)trăiești. Îți curge prin vene toată durerea, toate încercările, tăt năcazu’ și amaru’. Doamne, și cât ai vrea să poți intra în paginile ei, să le spui, să-i oprești, să-i ajuți! Dar nu poți.

Poți doar să o citești, s-o recitești, să feliciți din suflet autoarea, Em Sava, și s-o recomanzi. Cu mare drag.

Aura B. Lupu”

 

Draga mea Nicoleta Beraru mi-a făcut ieri un cadou minunat: “Ana”, noul roman al scriitoarei Em Sava! Am început să citesc cartea după prânz și nu m-am mai oprit până când nu am terminat-o, mult după miezul nopții! Prologul “Anei” e o povestioara minunată despre o fetiță și o bunică pe care o citisem cu ceva timp in urmă pe blogul “Sweet and Salty”. Naivă, am crezut pentru o clipa că asta e ce voi citi in continuare: povești cu bunici și nepoți, într-un idilic sat din Ardeal. Satul acela pe care îl cunosc și eu din vacanțele de vară ale copilăriei. Dar “Ana” este mult mai mult decât atât. Sunt aici 100 de ani de istorie așa cum a fost ea trăită de locuitorii Savei, sătucul clujean al bunicilor și străbunicilor Emei Sava (numele nu este ales întâmplator, firește). Războaie, lupta pentru supraviețuire, povesti de dragoste, tradiții și prejudecăți, toate se împletesc armonios iar rezultatul este o minunăție de carte pe care am citit-o cu sufletul la gură. Povestea imposibilă de dragoste dintre românca Maria și ungurul Șandor a fost poate cea care m-a impresionat cel mai mult, am plâns cu două rânduri de lacrimi și am sperat, fără să sper…într-un moment culminat al poveștii, mi-am luat telefonul și i-am scris lui Em un mesaj: “Spune-mi că rămân împreună, nu mai suport durerea!” M-am stăpânit, am șters lacrimile (și mesajul) și am citit mai departe. Din povestea lor de dragoste s-a născut însă Ana, iar ea și Alexandru aveau să-mi aducă finalul fericit pe care mi-l doream atât de mult!

Em, felicitări din tot sufletul, ai scris o carte mare! Dumnezeu să-ți odihnească bunicii și străbunicii, au fost oameni extraordinari cărora greutățile vieții nu le-au stins niciodată lumina din suflet și credința in Dumnezeu iar acum, cu siguranță, zâmbesc din Rai către urmașii lor rămași pe pământ să le ducă numele mai departe. Cu cartea pe care ai scris-o, ei devin nemuritori!

„cartea te arde in palma si sufletul tipa in tine de iubire, ura ori durere. o sorbi fara odihna. Maria si Ana sfasie cerul si moartea, traiesc, iubesc si nasc copii. Maria si Ana, icoane sfinte nepretuite, lupta cu viata si cu judecata nesocotita a lumii.” spune Ami Ancelin din Anglia despre Ana mea.

Iar mie gândul îmi fuge la Jane Austen. Pentru că Ami trăiește în Liverpool, iar familia Anei seamănă cu cea a familiei Bennet: fete multe (patru la număr, dar și un băiat), caractere diferite, veselie și o droaie de lucrușoare feminine, secrete, zâmbete mici, rețete și trucuri, capricii, veselie și dramă, tinerețe, iubire, dar și multe greutăți. Sigur, totul transpus în peisajul ardelenesc, în lumina blândă a iei și a horei duminicale.

Seară. Eu mică și gălăgioasă. Mama și Sanda se uită la „Mândrie și prejudecată”
– Dacă taci, la nunta mea îți cumpăr rochie ca la televizor.
Eu curioasă. Îmi plac rochiile din film. Tac.
Sanda e sora cea mică a mamei și „sora mea de pat”. Cu ea dorm la Sava, la bunica.
Anii s-au spulberat în vânt.

Ami scrie:

Vreau sa-i multumesc scriitoarei, Em Sava, pentru frumusetea scrisului, pentru harul si talentul pe care il are, pentru emotiile pe care le-am trait citind “Ana”. nu stiu sa scriu recenzii, dar stiu sa citesc cu sufletul.

cu drag, pentru cei care va rataciti pe aici, va indemn sa cititi “Ana” pentru ca este simbolul, marturia, farmecul si mandria femeii românce.

“paginile se deschid…” tremurator.

cartea te arde in palma si sufletul tipa in tine de iubire, ura ori durere. o sorbi fara odihna. Maria si Ana sfasie cerul si moartea, traiesc, iubesc si nasc copii. Maria si Ana, icoane sfinte nepretuite, lupta cu viata si cu judecata nesocotita a lumii.

cuvintele curgatoare si mangaietoare au bucurie de primavara si planset de copil nascut, dragoste de pamant muncit si miros de paine coapta, dar mai presus de toate iubire binecuvantata. cuvintele taioase au mania cerului, pacatul si blestemul de moarte, patima si clocotul de ura.

doua generatii de femei inversunate lupta cu destinul. Maria si Ana, mama si fiica, au destinul scris de dinainte de a se naste. unul scris de legile satului, cel cu “ulitele cuminti asezate ca intr-o caldare”. cel cu doua neamuri care traiesc separat dar laolalta. legile sunt grele cu neamestec ori, doamne fereste, impreunare de sange intre unguri si romani.

impovarat de griji si de nevoi, satul isi plange necazul si mortii in vremuri tulburi de razboi ori boala. sarbatoare, cantec de cetera si vartej de hora dupa lucrul pamantului e in vreme de liniste si indestulare.

cartea e scrisa cu “sirag de margele” si descantec ce “sparge cele sapte lacate ori sapte”. scrisul mestesugit al autoarei ne aduce un dar nepretuit-istoria, Maria si Ana – direct in inimile noastre. darul si emotia e fara egal, pentru ca insasi autoarea, vlastar al celor doua generatii de femei si al Zamfirei, te ia cu caldura de mana si te lasa sa-i cunosti radacinile.

stii ca le iubesti deopotriva pe toate plangand si tinand cartea la piept. si te cutremuri cand, cea care a scris atata zbucium cat nu incape nici in suflet, nici intre deal si cer, incheie povestea atat de simplu. si te infiori:

“Ana a fost bunica mea!”

si atat!

Recenzia o găsiți aici.

Unde găsiți Ana?
În librării: Junimea – Iași,
Gaudeamus – Cluj
Eminescu – București
Și la Cărturești
În curând la Libris, Brașov
Online – Siono Librăria, plus librăriile de mai sus.
Și la Emag și pe Amazon varianta e-Book.