Muzică, trup, parfum: Femeie…
Îmi plăsmuiești trăirile-n descânt.
Mi-ești drog și oxigen.
Mă păcălești, nălucă!
Te joci, fugind…

Nu știu: ești demon? înger?
Ești noapte, ori ești zi?
Te gust: ești nemurire dulce
Vioara mea fierbinte,
ești modul meu de-a fi.

te beau.
Mă-mbăt din trupul tău. Vibrândă
te-adulmec dimineața, mustind încă a somn…
m-aprinzi, vioară sfântă,
femeia mea-minune,
Fluid-alunecândă…

Muzică, trup, parfum: Femeie!
în vene-mi te prelingi,
copil de inocențe și mamă de păcat
răstorn întreaga lume
atunci când plângi.

Întinde mâna și ajut-o!
Se străduiește, șifonată…
își aranjează ghioceii
și înverzește, zvăpăiată

cu părul răscolit de vânturi,
abia trezită, somnoroasă.
Se-ntinde cu mișcări lascive
și studiate… E frumoasă!

Și știe. E o răsfățată.
Trezește simțuri, răvășește,
parfumul ei discret îmbată.
Toată suflarea o poftește.

Pe forma-i dulce se mulează
toți norii, sclavi-îndrăgostiți…
Dansează pentru ea, pe stradă,
Nebuni, copacii înfloriți…

Fă-i o cafea, cu miere multă!
Să nu tomnim, să nu iernim…
În floare să ne trăim clipa
Doar primăvară să ne fim!

(dac-am putea s-o păcălim!  🙂 )

Uneori mă trezesc pe partea dreaptă
și atunci toți oamenii îmi plac.
le zâmbesc obligându-i zâmbet-oglindă.

Excepțiilor de la regulă le scot limba
și râd de trei ori mai mult, numai ca să-mi dea cu rest.

Uneori mă trezesc pe partea stângă
și atunci caut ploaie, să mă ascund eu cu mine.
Sap furtuni și mă ghemuiesc într-un colț de casă,
înghițită de vorbe și culoare, alergând pe ritm de stropi.

Nu știu dacă zâmbesc, ori plâng atunci,
pentru că mă înghit concomitent literele și nuanțele.
Și uit că exist pe pământ.

Uneori mă trezesc pe partea albastră
și atunci mă apuc să scormonesc norii.
E periculos ce fac, pentru că am rău de înălțime.
Mi-aduc aminte când sunt foarte sus.
Cad. Și-mi promit că eu niciodată nu mai.

Dar am carnea bună și memoria proastă. Mă vindec și uit.

E foarte dificil să trăiesc cu mine însămi,
dar n-am altă alegere, oricât de antipatică mi-aș fi uneori.

Hoțește.
S-a strecurat să ningă.
Și cântă la ferestre
toți anii promoroacă.

Hoțește.
flori de cireș îmbată
în strune de vioară
cu un arcuș defect.

Hoțește.
se-ascunde în minciună,
în clipe de iubire
în șoapte de mai stai…

Hoțește.
te-alintă dulce-miere,
ți-aduce luna iute
ți-o vâră-n buzunar.

Hoțește.
despoaie frunza verde
O pune la ureche
și fuge fredonând…

Hoțește.
se scurge-n alte gânduri,
alte povești destramă
și florile… cad stinse.

În fulgi de timp cântat.

Se cerne ceru-n ghilimele,
lăptos și creponat dansând…
Acoperă-n minciună albă,
pământul răstignit de gând.

Roiuri de fluturi mint acoperișuri.
Le creionează-n argintiu decor,
se prind de pleoape și de geamuri…
pretind că-s veșnicii și ning cu spor.

O mască albă poartă azi orașul…
Pare curat și inocent. Fără păcat.
Doar liniștea plantează gheață
și ninge peste noi sărat…

***

Atâta fluturime se-agită alb și vesel…
Dansând. Flirtând cu cerul. Aterizând în păr.
De n-aș ști că e iarnă, m-aș crede-n primăvară,
în jocuri de petale, în miez de flori de măr…

(fața de vineri)
Deci…. vineri dimineața
asta mi-este fața
sunt frumoasă? 😀
grațioasă și voioasă.
NESERIOASĂ!!!
hotărâtă. Pregătită,
obosită și… grăbită
că…
vine sâmbăta
și duminica.
nopțile mai lungi,
zilele mai scurte,
somn pe apucate,
te ții de mâncate.

curățenie și cumpărături,
un pic de mâncare, niște prăjituri.
Cu prieteni la pahar
o ieșire la un bar?
la plimbare prin pădure
e octombrie… nu-i mure. 😀
un pic de exces,
dar lipsă de stress…
(Prosteală de prosteală. 😀 )

Uitasem. Fața asta o aveam luni:

Să fii iubit, sau să iubești? Tot văd statusuri pe tema asta… cu referire la un el și-o ea. Că cică e mai bine să fii iubit. Ba nu, cică e mai bine și mai nobil să iubești… Păreri împărțite…
E urât tare să iubești fără să fii iubit.
E îngrozitor de plictisitor și sufocant să fii iubit, fără să poți iubi la rândul tău. Că nu poți. Dacă nu se produce click-ul e un blestem și cineva moare înăuntru.
Nu îți dorești să fii nici victimă și nici călău.

Trăiască dragostea cu dublu sens. Atât. Restul să dispară!

(Iubire necondiționată toți dăm și primim celor carne și sânge cu noi, asta e altă poveste.)

Când vorbele se traduc în copaci.
Când primăvara uită culoarea.
Dar totuși cântă…

Când te dizolvi în bulgări de zăpadă, în martie, lâng-o cafea…