Uneori mă trezesc pe partea dreaptă
și atunci toți oamenii îmi plac.
le zâmbesc obligându-i zâmbet-oglindă.

Excepțiilor de la regulă le scot limba
și râd de trei ori mai mult, numai ca să-mi dea cu rest.

Uneori mă trezesc pe partea stângă
și atunci caut ploaie, să mă ascund eu cu mine.
Sap furtuni și mă ghemuiesc într-un colț de casă,
înghițită de vorbe și culoare, alergând pe ritm de stropi.

Nu știu dacă zâmbesc, ori plâng atunci,
pentru că mă înghit concomitent literele și nuanțele.
Și uit că exist pe pământ.

Uneori mă trezesc pe partea albastră
și atunci mă apuc să scormonesc norii.
E periculos ce fac, pentru că am rău de înălțime.
Mi-aduc aminte când sunt foarte sus.
Cad. Și-mi promit că eu niciodată nu mai.

Dar am carnea bună și memoria proastă. Mă vindec și uit.

E foarte dificil să trăiesc cu mine însămi,
dar n-am altă alegere, oricât de antipatică mi-aș fi uneori.

Hoțește.
S-a strecurat să ningă.
Și cântă la ferestre
toți anii promoroacă.

Hoțește.
flori de cireș îmbată
în strune de vioară
cu un arcuș defect.

Hoțește.
se-ascunde în minciună,
în clipe de iubire
în șoapte de mai stai…

Hoțește.
te-alintă dulce-miere,
ți-aduce luna iute
ți-o vâră-n buzunar.

Hoțește.
despoaie frunza verde
O pune la ureche
și fuge fredonând…

Hoțește.
se scurge-n alte gânduri,
alte povești destramă
și florile… cad stinse.

În fulgi de timp cântat.

Se cerne ceru-n ghilimele,
lăptos și creponat dansând…
Acoperă-n minciună albă,
pământul răstignit de gând.

Roiuri de fluturi mint acoperișuri.
Le creionează-n argintiu decor,
se prind de pleoape și de geamuri…
pretind că-s veșnicii și ning cu spor.

O mască albă poartă azi orașul…
Pare curat și inocent. Fără păcat.
Doar liniștea plantează gheață
și ninge peste noi sărat…

***

Atâta fluturime se-agită alb și vesel…
Dansând. Flirtând cu cerul. Aterizând în păr.
De n-aș ști că e iarnă, m-aș crede-n primăvară,
în jocuri de petale, în miez de flori de măr…

(fața de vineri)
Deci…. vineri dimineața
asta mi-este fața
sunt frumoasă? 😀
grațioasă și voioasă.
NESERIOASĂ!!!
hotărâtă. Pregătită,
obosită și… grăbită
că…
vine sâmbăta
și duminica.
nopțile mai lungi,
zilele mai scurte,
somn pe apucate,
te ții de mâncate.

curățenie și cumpărături,
un pic de mâncare, niște prăjituri.
Cu prieteni la pahar
o ieșire la un bar?
la plimbare prin pădure
e octombrie… nu-i mure. 😀
un pic de exces,
dar lipsă de stress…
(Prosteală de prosteală. 😀 )

Uitasem. Fața asta o aveam luni:

Să fii iubit, sau să iubești? Tot văd statusuri pe tema asta… cu referire la un el și-o ea. Că cică e mai bine să fii iubit. Ba nu, cică e mai bine și mai nobil să iubești… Păreri împărțite…
E urât tare să iubești fără să fii iubit.
E îngrozitor de plictisitor și sufocant să fii iubit, fără să poți iubi la rândul tău. Că nu poți. Dacă nu se produce click-ul e un blestem și cineva moare înăuntru.
Nu îți dorești să fii nici victimă și nici călău.

Trăiască dragostea cu dublu sens. Atât. Restul să dispară!

(Iubire necondiționată toți dăm și primim celor carne și sânge cu noi, asta e altă poveste.)

Când vorbele se traduc în copaci.
Când primăvara uită culoarea.
Dar totuși cântă…

Când te dizolvi în bulgări de zăpadă, în martie, lâng-o cafea…

Source: Vorbesc versuri fără cuvinte, fără rimă sau metru

Versuri cu petale de flori de cireș pierdut în toamnă.

și gândurile cădeau bolovănoase.
Oprește-te! Nu poți începe o propoziție cu „și”.
De ce?
Pentru că… gramatică. E conjuncție. Conjuncție coordonatoare. Trebuie să legi un ceva de-un altceva. De preferință o portocală de o portocală, sau un măr de un măr. Niciodată un măr de o portocală.
????
Nu poți începe o propoziție cu literă mică, e o altă regulă.
Zice cine? Și dacă azi mi-am pierdut majuscula? Dacă fix azi nu o găsesc? Ce fac? Rămân nevorbită, doar pentru că la un punct un cineva (nu se știe când și cine) a pus niște reguli într-o carte?

și gândurile cădeau bolovănoase răsturnând litere, puncte, virgule, paranteze, spărgând vreo două linii de dialog, culcând la pământ în același timp sintaxa propoziției și-a frazei…
p.s. și din fiecare gând ciobit ieșea câte-o literă îndrăzneață, călcătoare de prepoziții și conjuncții, purtând toc cui, sonor și ascuțit… știi cum? ca și cum ai trăi lumina pe-ntuneric

Nichita – de la poetica lingvistică, la poetica metalingvistică, de la cuvinte la necuvinte.

„El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți.”

„Tu nu-nţelegi că cel mai greu e sentimentul?
Tu nu-nţelegi că sentimentul unei pietre
o smulge şi o zboară şi-o atârnă
şi-o pluteşte?

Tu nu-nţelegi că noi cădem lăuntrul nostru?
Că sentimentul de lăuntru
îl ţinem greu, răzbătător prin pietre.”

„Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.”

„Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.”

„Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt și mult mai curând.”

„Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi…”

„Se desenează pe nisip un cerc
după care se taie în două,
cu acelaşi băţ de alun se taie în două.
După aceea se cade în genunchi,
după aceea se cade în brânci.
După aceea se izbeşte cu fruntea nisipul
şi i se cere iertare.
Atât.”

„Am cunoscut pe cineva care vedea materia, cineva m-a cunoscut pe mine care vedeam cuvintele.”