Nu mi-am făcut listă de Crăciun. Am spus din start: „Moșule, nu m-a dat cumințenia afară din casă anul acesta, așa că nu prea merit”. Și când spun că nu prea, e de fapt solid NU (că n-are sens să-i fac listă cu floricele și bla-bla-blauri în care să mă laud, ca la interviu, cât am fost de minunată.  Am cam călcat pe bec. Rău.)
Dar tu ești moșul… tu hotărăști, tu știi mai bine. Poate pentru tine contează sinceritatea și modestia, genele rimelate care se zbat cu tristă căință la sfârșit de an… și alea, alea…. e la latitudinea ta dacă…
Tu-ți știi criteriile, unitățile de măsură… Că tu ești bun, moșule. (Nu???)
Așa… pur informațional… dacă te interesează ce mi-ar place… păi… apă. Adică un pic de băltuță, cât să-mi răsucesc cei 163 de centimetri. Și temperatură potrivită pentru balta cu pricina, cât să nu-nghețe sufletu-n mine. Și nisip fin moșule, să nu mă zgârie la tălpi. Și soare și… gata.  Tac moșule, că oricum zic degeaba.
***
Dar moșu, ca toți moșii (că de aia-i moș) e bun. Și mi-a adus o bucățică de Mexic, sub bradul împodobit anul acesta ca un apropo colorat de vacanță (albastru-verde-argintiu). Jur că n-a fost cu intenție. Dar cum nimic nu e întâmplător, privind în urmă realizez că am ales anul acesta culorile oceanului.

***
Moșule, ce darnic ești….
***
După ore și ore (plecat din Toronto seara, ajuns în Mazatlan a doua zi în jurul prânzului, ora lor). Când am aterizat în paradisul mexican, țârâia nehotărât, dar când am ajuns la hotel ploua de-a binelea. Prima zi de vacanță: scary. Oraș sub ape. Brrrr. Frig și imagini apocaliptice.
Ooops, moșule… Am cerut apă și gândit apă, dar un pic de măsură nu strica, moșule! Generosule!!! Bună poantă, l-am certat în gând.
No! Apă am vrut. Apă am primit. Mă pot mura, ori dizolva. La alegere. Și-ntre timp pot colinda „leru-i ler”, dârdâind sub plapumă și admirând cum se sparg valurile nervoase de mal. În aceleași culori ca ale bradului meu de acasă: albastru, verde și argintiu.
Ei! Moșule!!!

***
Dar moșul, după ce și-a râs un pic în barbă, și-a suflecat mânecile și reluat datoria (nu de moș sadic pus pe glume proaste). A doua zi dimineață, a răsărit soarele și a șters cu buretele urmele apelor furioase de pe străzi. (Imaginea de oraș înecat de ape fusese provocată de canalizarea proastă – mi s-a explicat inginerește).
Mazatlanul s-a scuturat din coșmarul ud. Ca prin minune șuvoaiele de apă de pe străzi au dispărut, piscinele au revenit la turcoazul inițial, soarele s-a plasat la locul lui în loja prezidențială. Plaja s-a aliniat impecabil desenată, ușor înspumată de valurile obraznic dansante, ce se retrăgeau ritmic ca o poezie în Pacificul cald, simetric întins între orizont și unghiile de la picioarele mele.
Yes, baby!!! Pardon… moșule.
***
Mazatlan… albastru, verde și argintiu… brazi minunat împodobiți… vreme de colinde…
Căldură și dragoste…. oameni frumoși cu zâmbet de soare și poarta sufletului larg deschisă spre magicul timp al sărbătorilor, așezate cu generozitate pe toate plaiurile pământești, anunțând miracolul nașterii Mântuitorului.

Crăciun fericit! Feliz navidad! Merry Christmas!

Trebuie să vă spun două lucruri:
1. Nu-mi plac deloc degetele mele de la picioare. Deloc. Era o vreme când le uram și n-aș fi purtat sandale nici să mă tai felii. Cu toate acestea în vacanțe le fotografiez. În apă, pe nisip, pe stânci… pe unde le prind și pe unde mă duc picioarele.
2. Minunată-i lumea asta mare, minunată și variată. (Mda, știu. Puteam să zic mai frumos.)
Acum, după ce ați aflat un mare adevăr filosofic și o problemă existențială, care îmi frământă bunătate de neuron, am să vă spun că, niște luni în urmă am mai scris despre Caraibe și mi-a spus (știe el cine) referitor la acea postare, că e cam reportericesc stilul, informație multă și căldură mai puțină. Iar sugestia a fost să povestesc ca și cum aș sta la o cafea cu prietenii. M-am conformat. Stați bine? Cum să fie cafeaua?

Am să încep cu un personaj simpatic. L-am văzut de la distanță și l-am chemat. Cu mișcări de robot (jur) a venit către mine, încet, sacadat, dar hotărât, curios să vadă ce am în palma întinsă.

A doua zi era ocupat. Schimba impresii despre vreme cu un prieten.

Dânsele, deși frumușele și sfioase, la primul contact vizual ne-au provocat niște țignale atât de puternice, încât tot resortul a aflat că eu și D. prietena mea am ajuns în Cuba.

Înotătorii argintii, inteligenți, ne-au mirosit că n-avem stofă de pescari și s-au apropiat să ne cunoaștem. La ape mai adânci erau multicolori. Nu ei. Alții.

„Ghici cine vine la cină?”, pardon, la micul dejun? În fiecare dimineață era prezent la geamul nostru curios și pofticios și-albastru de frumos.

Ele nu păreau prea prietenoase, de aceea m-am apropiat, cât m-a apropiat. Nu prea mult.

Ți-e sete? La orice oră un cubanez simpatic îți oferă o băutură, direct din arbore…

Târziu în noapte, sub un cer incredibil înstelat, cu o lună sănătos aprinsă, ce poate fi mai frumos decât să admiri oceanul înspumat?
Nu? Așa am gândit și noi. Cum să ne treacă prin minte că vom da piept cu vietatea cât un dovlecel, care se întâmplase și ea pe-acolo?

În rest albastru și roșu și apus de soare și vegetație explodată-n culori.

This slideshow requires JavaScript.

Vacanță.

.