N-am scris câteva săptămâni.
Am fost cu urechile prinse rău în 1001 de chestii-trestii, am fost un fel de Sheherezadă a realității/virtualității înconjurătoare și mi s-a făcut un dor, dar un dooor de scris, de țăcănitul tastaturii mele mov, de literă și cuvânt. Îmi oftau buricele degetelor și unghiile de dorința atingerii, de pofta și nevoia de gând întins pe hârtia virtuală.
(Și acum realizez, ca să vezi subconștientul, mi-am vopsit unghiile… tot mov).
Să vă spun un secret? Șșșșt. Eu nu scriu. Nu am scris în viața mea. Am așa uneori câte un subiect în minte. Dar e vag… foarte vag… ca o siluetă pierdută în ceață.
Îmi așez unghiile pe tastatură și scrisul mă scrie. Eu sunt doar instrumentul lui. Gura de izvor prin care curge.
Degetele aleargă independent de mine, de mintea mea, de controlul meu. Mă uit la ele și uneori nu-mi vine să cred ce scot, cât de departe, sau dimpotrivă aproape pot să ajungă. Sunt niște copii răsfățați, scăpați rău din mână.
Fug cuvintele… De multe ori nu mă pot ține după ele. Ajung transpirată în urma lor și mă văd nevoită să repar, să cer scuze, sau să încerc să le salvez reputația.
Noroc cu zâmbetul care mai drege. Când se aplică. Când nu… e albastră situația. 😦
Uneori alină și mângâie și sărută, sau salveză câte-un gând trist din ochii vreunui suflet. Și atunci sunt mândră de ele și le mângâi pe creștet, dar cu măsură, să nu și-o ia în cap.
***
Dacă v-au zgâriat în vreun fel, sau v-au scos limba cu obrăznicie să nu vă supărați pe mine. Eu m-am străduit să le educ, să le dau cei șapte ani de-acasă.