A fost odată ca niciodată un Pătrățel și o Prințesă, sau o Prințesă și un Pătrățel. Depinde din ce direcție privești și de ordinea numerelor de pe tricou. El, Pătrățelul era mult prea  dulce, pe gen Bebe-comestibil, mușcabil și alintabil: gogoloi  de șapte luni cu rotunjimi de îngeraș.
Ea, Prințesa, era ca orice prințesă, frumoasă, cu ochii mari albaștri și plete aurii. Grațioasă (of course, face și balet).

Și Pătrățel trăia într-o lume colorată, ce trebuia musai gustată de gurița cireașă, perfect desenată, cu gingii roz și două boabe de orez, gen iepuraș care știau să și capseze. Ochii mari gâlgâiau de râs, șmecherie și vrăjeală. Și în plus avea și o tentativă de nas, un bumb miniatural pe care știa să-l ascundă, ca să nu-l pape tata.
Oare ce gust are lumea? Și tricoul mătușii (eu), dar nasul mamei?

Ce-o fi somnul? Ah! Cele 10-15 minute în care stă cu ochișorii închiși, înainte să țipe vesel?
Bucățică de om o vede pe bunica mea (străbunica lui). Se uită cu ochi rotunzi mirați. O studiază. Bunica e în negru îmbrăcată. Pătrățelul nu o cunoaște. E așezat de mama pe masă. Mic și rotund, se uită cu atenție și dintr-o dată se frânge-n două, îi cade buza și plânge cu o jale de om năcăjit și părăsit de-mi dau lacrimile și mie. Dragoste rotundă de șapte luni. Ce-o fi în suflețelul lui?

Râsul lui, la orice oră și în orice situație este pentru surioara lui: Prințesa grațioasă și talentată, pisicuță în mângâieri. Ușor peltică, iți răspunde la întrebări cu înțelepciune de bătrânică. Îi turuie gurița sfătoasă și te filtrează prin albăstrelele privirii ei.
Românica mea e și mai frumoasă datorită personajelor amintite mai sus.

Și-am încălecat pe-o șa… și v-am spus povestea-așa, pentru că azi e zi mare și importantă în împărăție.
Din Canada până-n Românica e sărbătorit Pătrățel pentru că azi împlinește primul lui anișor. La mulți ani pui frumos de om!

Pentru că am fost trasă de urechi că n-am mai trecut demult pe-aici, am decis să vin cu o plângere, o pâră, o jalbă, un complein…
V-am spus că m-am mutat? Nu, că nu-i prea interesant. Am coborât și eu, ca tot omul, de la etajul douăzeci cu picioarele pe pământ.
(Capul a rămas în nori. Jur.)
Eh și casa are grădină. Grădina are și viță de vie. Via face struguri și umbră deasă.
Ieri mi-a venit ideea să stau un pic pe șezlong la umbră. Și stăteam eu așa cu tableta în față… când liniștea mi-a fost tulburată de un cântec de păsăret. Sunetele nu prea erau melodioase. M-am gândit c-o fi afon. Afon și insistent. Când mă uit, văd un robin pe una din barele ce susțin vița de vie, care stătea proțăpit și-al naibii, se uita fix la mine și mă certa. Adică țipa la mine în păsăreasca lui inconfundabilă. M-am uitat la el prietenoasă, „cu-o năframă-n vârf de băț”. El… nimic. Țipa și înjura, ca la ușa cortului. Pașnică din fire, am stat ce-am stat, dar când la câțiva centimetri mai încolo am văzut ditamai cuibul, bine gândit și construit printre struguri m-am intimidat. I-am cerut scuze din ochi că i-am invadat intimitatea și am plecat din grădină. Fiecare cu casa și teritoriul lui.
În ce lună pleacă păsările în țările calde?

Dânsul arată cam așa.

Și-acum eu ce fac? Că nu pare-a fi dispus să împărțim grădina.

Cred că m-am supărat. Nu am toate datele, așa că încă nu sunt sigură. Dar miroase a trădare… Păi cum? După ce că vine clandestin… Iar eu l-ascund și mint (dar și minciuna-i vorbă, așa spune bunica)… Calc legea în picioare pentru el… C-așa a ajuns aici, cu emoții, transpirații, trepidații (e tare greu să minți!)…  Până la urmă greu-negreu m-am descurcat. A fost plantat și așteptat să crească.
L-am apărat de iepuri și de veverițe, care-i puseseră gând rău. Se încăpățânau să creadă că rădăcinile lui firave sunt nu știu ce delicatese. Din stadiul de botă (băț) a ajuns ditamai pomulețul. M-am bucurat când a-nfrunzit, când a dat floare… și-am așteptat cu nerăbdare momentul când în sfârșit i-a venit sorocul să rodească… Dar să vezi și să nu crezi… “Galbena gutuie”, cum frumos spune poetul, la mine e îmbujorată ca o țărăncuță sănătoasă și bine hrănită. Eu știu că nu prea sunt gutui pe aici… da’ chiar să-ți trădezi neamul prefăcându-te în măr obișnuit? Parfumul este de gutuie, are și puf, doar culoarea nu-i prea iese. Așa că nu știu dacă să mă supăr… dacă trădează… sau vrea doar să facă impresie artistică pe-aici. Poate s-a colorat de rușine, sau de emoție… Nu, nu-l pricep. Mă străduiesc să-l înțeleg și înainte de-a mă supăra vă-ntreb pe voi: nu știți vreun frate, verișor, vreo rudă de-orice fel cu pomul meu, care-și concepe fructul la fel de vesel colorat?