Scriu ca și cum scrisul ar fi colacul meu de salvare. Și citesc până nu mai văd.
Parcă memoria, emoțiile, amintirile, tot sufletul meu s-ar ascunde în buricele degetelor.
Dumnezeu mi-a dat talantul acesta.
Poate că toate încercările, pe care tot El mi le-a dat, sunt menite să mă aducă în punctul preaplinului meu, să-l dau afară, să-l spun, să previn, să fac să se înțeleagă, pentru a înțelege și eu la rândul meu.
Sunt o ființă redusă la zece degete care scriu singure și curăță cu o lingură smântâna aflată deasupra inutilității mele ca ființă.
Îmi iau avânt să zic, să mă definesc, însă adaug cifre, mă transform într-o ecuație prelungă. Suma frământărilor mele se distanțează de mine, semnul egalului e un soi de Mecca ce se depărtează oricât de mult zbucium s-ar aduna în interiorul meu, oricât de tare aș alerga să îl prind, să realizez balanța, echilibrul necesar fiecărei respirații.
Buricele degetelor cenzurează cuvintele sau, dimpotrivă, forțează poarta ce se deschide spre lumea pe care acum o refuz cu încăpățânare.
De ce? Nu știu nici eu. Totul e instinct. Până și luminile și umbrele care se luptă parte în parte.
Și totuși sunt aici. Cu degetele care tastează, cu ochii lipiți de ecran. Cu mintea care rațional și matematic organizează farmaceutic amintiri, gânduri, emoții…
Lumea mea s-a schimbat. Oamenii au alte dimensiuni. Unii au crescut mari. Alții au crescut mici.
Doar scrisul a rămas la fel, lipit de buricele degetelor mele, evadând chiar și atunci când nu pot scrie.

promisiuni

Promit că nu mai tac. O să răspund la comentarii. Deși mi-e amorțită mâna în orice dialog.

Am tot scris drafturi pe aici, dar n-am avut putere să apăs publish. Nici acum nu știu dacă voi duce acțiunea până la capăt.

Desigur că dragostea celor din jur topește zgura pe care mi-am impus-o singură ca și cum aș fi pedepsită, ca și cum Dumnezeu mi-ar fi dat time out nedefinit.
E firesc să fiți curioși – așa aș fi probabil și eu – însă mă tem de cuvinte. Mă tem să le rostesc ca și cum dacă nu zic, nu este. Ca și cum fără cuvânt adevărul nu este adevărat.
Cuvântul e singurul fir de ață ce mă ține la suprafața apei. Scriu și citesc. Mă anesteziez cu vorbele mele, cu vorbele altora. Și plâng. Pentru că atât consoanele cât și vocalele taie în carne.

Am rupt toate colaborările, toate legăturile cu prieteni, vecini, cunoștințe, familie. Tac.
Am vorbit cu Radu abia la venirea lui în Canada. Mi-a fost necesar fratele meu aici (deși inițial nu am știut câtă nevoie am de el și am refuzat să îi primesc pe el, pe mama – abia după două luni am acceptat… ), însă după ce s-a reîntors în România am ezitat din nou să răspund la telefon.
Plâng la fiecare cling al telefonului, la fiecare mesaj, la fiecare comentariu aici… E modul meu de a răspunde, modul meu de a topi marele zid chinezesc al durerii mele. Cu cerneala simpatică (impropriu termen, pentru că lichidul în sine e profund antipatic) al lacrimilor.

Inițial am urât oamenii. Pe toți, fără discernământ. Inclusiv (și cel mai mult) pe mine. (când mă spăl pe dinți mă zăresc, fără să vreau, în oglindă).
I-am urât pe toți, pentru că oamenii respiră, merg, le răsare și apune soarele și visează.
(oamenii n-au nicio vină, îmi repetă mama. și așa e)
Așa că le-am întors spatele. Nu mă mai interesa niciunul dintre ei.
Curiozitatea lor nu era problema mea.
Chiar dacă și eu, înainte să devin marțian, pe timpul umanității mele, eram curioasă ca o pisică. Gata să sar în ajutor, gata să îmbrățișez.

Curiozitatea are nevoie să eticheteze durerea? Să o așeze în șabloane, în tabele, pentru a ști care bisturiu al compasiunii să îl scoată din sertar, ca și cum ar fi un chirurg și pentru fiecare organ e nevoie de alt set de instrumente?

Când ești marțian, și porți în tine un urs nebun – care nu se poate îmblânzi cu nimic, de care nu poți scăpa; e condamnarea ta pe pământ, e crucea care te strivește – nu ești pregătit să împarți cu alții durerea ta. E mai rău ca boala. Mai rău ca moartea.
Durerea năucitoare e intimă. E oribilă. Nu ajută cu nimic celorlalți, iar pe tine te apasă compasiunea lor.
Pentru că nu o vrei. Nu vrei compasiune. Nu vrei să fii victimă. Pur și simplu nu vrei.

PS. Am primit sute de mesaje – nici nu am știut că am atât de mulți prieteni și vă mulțumesc. Pe blog ați scris câțiva, însă sunt așa de multe vizualizări și atât de mulți mi-ați scris pe toate căile posibile și imposibile, încât știu că aveți gândul la mine, chiar dacă nu v-am răspuns. Grija voastră m-a obligat să ies din muțenie și să scriu aceste postări.


10

Azi m-a țingălit wordpressul. cică 10 ani de vânturat pe aici.
mi-e plin podul de aniversări și de adevăruri.

că tot sunt 10 ani de înțelepciune wordpressistă, pot spune și nu din teorie, ci experiență practică și amară, că ce avem mai prețios în lumea asta, pe care o respirăm vrem nu vrem, nu e nici viața și nici sănătatea. ci liniștea sufletească.

poți fi bolnav în dracii fazei terminale, ai șanse să învingi. și asta e o gură de oxigen.
viața? nu e nimic bun cu ea, că n-ai cerut-o. calul de dar nu se caută la dinți.
o traversezi așa cum ai traversa o stradă, pentru că e semaforul verde.
cu nepăsare de cele mai multe ori.

însă oricât te-ai hlizi ori, dimpotrivă, boci, tot trece, tot e un timp finit.
clip, clip, clip… roșu.
trece cu bobârnace. cu pauze în care respiri și chiar te bucuri, mai mult sau mai puțin conștient că fiecărui plus îi este destinat și un minus.
fiecare bucurie costă. dar tu râzi și nu te uiți la chitanță. las că plătești mai târziu…

sănătatea, tinerețea, frumusețea, conturile din bancă, înțelepciunea – nu prezintă nicio garanție.

în altă ordine de idei, la mine e tot iarnă.
sunt câteva luni de anotimp hibernal, de oameni de zăpadă, de fulgi de zăpadă, de fulgi de îngeri. de tăcere. de muțenie.
de total dezinteres față de lumea exterioară.

știi cum mă simt?
ca și cum aș fi înghițit un urs turbat.
epiderma mea îl strânge.
ursul se zbate uriaș în mine. iar eu mă concentrez la mișcările lui, la răgetele lui tăcute, la balele lui scârboase și amare, la cutremurului mișcărilor lui, având o singură întrebare în minte:
cum naiba a reușit să mă găsească fix pe mine?



minus comunicare

Îmi este foarte greu să comunic.
Nu are nimic de-a face cu voi. Ci cu mine.
Știu că paleta de sentimente adresată mie este sinceră, bine intenționată și îngrijorată.
Faptul că nu vă răspund nu e pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot.

Pe planeta pe care m-am mutat, fără voia mea, acum mai mult de două luni de zile se vorbește o altă limbă. Pe care voi nu o cunoașteți și nici nu doresc să o cunoașteți. Este singura limbă care nu trebuie cunoscută de nimeni. Și aș da orice pe lumea asta ca să nu o cunosc nici eu.
Din păcate am devenit fluentă în limba asta nouă.

Îmi răsar copaci pe limbă când încerc să răspund la mesaje, la comentarii. Nu mi se mai articulează cuvintele, gândurile, emoțiile. Nu pot vorbi cu subiect și predicat. Mi se ofilesc degetele.
Încerc. Dar copacii au spini și mă rănesc la fiecare respirație.
Și nu pot decât să mă tac, deși n-am tăcut niciodată, iar tăcerea asta atât de presantă, atât de acută, atât de neagră e otravă.

Cristina a înotat împotriva curentului, a sfredelit non-limba mea și mi-a extras câteva vocale, apoi câteva consoane. Apoi m-a sfătuit să încep să vorbesc aici.
Nu știu dacă voi reuși.
Dar, vezi? Încerc, doamna doctor.

Cu cât doare mai tare, cu atât mă ascund mai bine.
Urlu, dar nu mă aude nimeni.
Am murit, dar sunt vie – blestemul de-a trăi mort.
Nici Dumnezeu din ceruri nu mă poate ajuta, sau nu vrea, sau nu poate, sau nu e acasă, sau pur și simplu nu există.
Nimeni nu mă poate ajuta. ridica. păcăli că va mai fi vreodată vreun soi de bine.
Doliul a acoperit pădurea, orașul, strada, țara.
Inima e un bolovan și s-a mutat în stomac. Se mută necontenit înspre gât, sufocant.
Fericirea s-a rupt în paișpe, a luat cu ea liniștea și s-au autoaruncat la gunoi.
Aștept cu drag și dor să nu mai respir. Dacă viața e trecere, să treacă odată.

De drag și dor de ducă

Doamne! Țara arde și baba se piaptănă. La noapte zburăm, iar eu m-am oprit din finisarea bagajelor, ca să vin aici. Mă arde să scriu. Și cum nu? Am ajuns azi accidental la medicul de familie, o urgență urgentă, ivită ca ploaia. Din senin. Panică, mâna pe telefon și rugăminte să mă primească azi. Nu aveam timp să merg la Urgențe – e o glumă numele că orele se topesc în sala de așteptare- i-am spus recepționistei situația și că la 5 dimineață am zbor. Și, deși era plin ochi orarul medicului până luni, m-a strecurat și pe mine. Azi. Adică azi. Cum să nu îl iubesc?
Nu vă scriu să miaun despre probleme, că nu e mare lucru, însă nu am vrut să mă trezesc în Mexic cu surprize care ard buzunarul. Că, de ajung acolo la Urgențe, mă jumulesc ăia mai ceva decât bunica atunci când îi făcea felul vreunei înaripate.

În fine, am rezolvat ce era de rezolvat și m-am bucurat ca de obicei să îl văd. E așa de inimos! Foarte uman doctorul meu. Îl cheamă Sarmad, noi îi spunem Sarma. Dar o facem cu drag și simpatie. De câte ori ne vedem mă întreabă despre România și trece de bariera aia seacă doctor-pacient. Și am avut momente în care m-a ajutat mult. Și când spun mult e foarte mult.

Așa că m-am gândit iarăși la Ana mea. Cum să nu o traduc să i-o dăruiesc doctorului Sarma, și lui Mike, și lui Nancy, și lui Mary Anne, și lui Sven. Și Elenei (rusoaică) și altor prieteni dragi care au încă obiceiul cititului și mă întreabă cu blândețe când vor putea citi frumusețile mele (au coperte superbe cărțile mele) cu care sigur că m-am lăudat. Se uită la ele, zâmbesc, dar nu pricep o iotă.

Liliac

A înflorit de Paște, ca să mă simt acasă.

E adus din România, din grădina părintească. L-au adus ai mei, să fie liliac și în Canada. Le spusesem eu că la capătul lumii nu există liliac. Tata l-a plantat în Kitchener. Era o nuielușă pe atunci… A crescut mare, parfumat, des, sănătos.

Am adus și în Toronto, când ne-am mutat. De treabă cum e, ne-a îmbrățișat și aici grădina. În plus, cum e atent la toate, a simțit că dorul e mai dor de Paște. Și-a înflorit.

Lumea și AI

E Vinerea Mare. Sărbătorile se apropie cu pași timizi, amprentând noaptea conștiinței umane.
Mai e puțin până când noi, creștinii, ne vom bucura din nou de Nașterea Mântuitorului, cu sufletele spălate, cu inimi umilite, cu credință și rugăciune.
Gospodinele pregătesc românește bucătăriile. Casele sunt pline de arome, iar serile vin cu o oboseală dulce, pentru că cei dragi se vor înfrupta din bunătăți, iar masa de duminică e sfântă celebrare. Cu post (cei care pot ține), cu efort în plus, este marcat marele moment al umanității.

În Canada româncele fac la fel, poate mai englezește și poate a doua oară – pentru că unii sărbătoresc și Paștele catolic. Obiceiurile locului s-au împletit cu cele aduse din România, de acasă, iar camerele sunt împodobite cu ornamente specifice: puișori, iepurași, ouă, cele din urmă atârnate chiar și în pomii din fața casei, pe același model cum sunt atârnate iarna globurile de Crăciun.

Mesaje frumoase, mai mult sau mai puțin inspirate, sunt schimbate pe diferitele canale de comunicare.

Unul m-a întristat și m-a convins că lumea în care trăim devine o haină tot mai ciudată, tot mai destrămată, tot mai rece.

O doamnă a pus pe un grup un poem făcut de ea în colaborare cu AI, cum mândră a declarat. Pentru că în conținut erau inserate toate ingredientele specifice, a atras admirația altor cucoane care au umplut-o de inimioare admirative.
O să „fur” această „creație” să o aplaudați – eventual – și voi.

Nu mă întristează atât de mult încercarea nefericită în care un robot pune niște cuvinte împreună având și o oarecare rimă, ci audiența care nu face absolut deloc diferența dintre un text arid adunat de o mașină, și unul scris cu și din emoție.
Acest lucru îmi demonstrează că nu doar literatura se duce, dar și cultura. Atâta timp cât oricine crede că poate face absolut orice pentru că are în față un computer…

Tot ce urmează aparține doamnei.

În ziua sfântă de Paște, când lumina răsare,

Sufletele noastre se deschid larg și inima e într-o cântare.

Hristos a înviat, vestea se-aude-n văzduh ușor,

Adevarat a înviat, răspundem cu bucurie în cor!

Ouăle roșii, pictate cu grijă și mândrie,

Simbolizează sângele lui Iisus, jertfit pentru noi, pe vecie. 

În bătălia ouălor, copiii se întrec cu zâmbet senin, 

Hristos a înviat, iar noi ne bucurăm cu cântec creștin.

În biserică, lumânările în mister dansează,

Clopotele cântă, credincioșii se roagă

Adevarat a înviat, sărbătoarea ne unește,

Într-o lume plină de speranță și lumină unde Dumnezeu domnește. 

La masa de Paște, mirosul de cozonac și friptură,

Familia se adună, iar inimile se bucură.

Hristos a înviat, iar noi ne simțim binecuvântați,

Adevarat a înviat, sărbătorim cu dragoste și credință ca frați.

Sărbătoarea Paștelui ne aduce împreună,

Într-o comuniune de credință și lumină.

Hristos a înviat, iar noi simțim recunoștință în suflet, 

Adevarat a înviat, spunem toți într-un cuget. 

La mulți ani de Paște, sa sărbătorim cu dragoste și pace,

Să fim uniți în credință și sa ne bucuram de toate. 

Hristos a înviat, iar noi să-i purtăm lumina 

Adevarat a înviat, sa fim buni întotdeauna!Poemul de mai sus a fost scris de mine în colaborare cu AI ❤️ sper sa nu fiți dezamăgite de participarea lui AI. Mi-am luat un trial de o luna și vreau sa vad cu ce poate sa ma ajute ca planuiesc sa scriu mai mult atât în romana cât și în engleza și sa traduc în ambele tit ce scriu.

Aniversare

Azi am împlinit 23 de ani. De… Canada. 😃

Acum 23 de ani ajungeam într-o Canada somnoroasă, abia trezită la primăvară. Bocisem tot drumul. Pe ascuns, să nu mă vadă Tudor. Să nu-i sărez lumea lui mică și frumoasă. Despărțirea de ai mei a fost sfâșietoare – am fost foarte apropiată de părinți.

În plus, habar nu aveam unde venim. Aveam în minte un film vag și roz, trimis în țară de cei plecați. Porțile României erau aproape ermetic închise, iar realitatea își dilua culorile, trecute prin filtrul celor opt mii de kilometri.

Ne aștepta aici un văr foarte îndepărtat al soțului meu, cu nevasta din dotare. Nu-i cunoșteam. Îi depistase pe ultima sută de metri soacra mea, care a fost tare descurcăreață și s-a bucurat că vom avea pe cineva la capăt de pământ.

N-a fost cea mai grozavă experiență întâlnirea cu ei, pentru că nu puteam găsi în lumea asta mare oameni mai diferiți decât noi. Ce era pentru noi tavanul, pentru ei era podeaua. Și invers. Valori diferite, sfaturi neconcordante cu viețile noastre, eventuale supărări din partea lor pentru că nu le urmam traseul. Am povestit despre asta…

În seara aceea – era vineri – am aterizat într-o lume nouă și la propriu, și la figurat. Iar în ziua următoare, în 29 aprilie, aveam să uit de lacrimi, ocupată să mă mir de ce văd și doritoare să încep să punem bazele noii noastre vieți. Soarele răsărise pentru noi într-o țară absolut superbă. România era cu noi, în noi.

Azi am senzația că timpul s-a oprit în loc, că venirea noastră aici s-a petrecut ieri. Și că toate luminile și umbrele care ne-au străbătut de-a lungul anilor au aparținut altor vieți.

23 de primăveri…

PS. Lalele sunt din grădina mea. Azi a plouat.