Scriu ca și cum scrisul ar fi colacul meu de salvare. Și citesc până nu mai văd.
Parcă memoria, emoțiile, amintirile, tot sufletul meu s-ar ascunde în buricele degetelor.
Dumnezeu mi-a dat talantul acesta.
Poate că toate încercările, pe care tot El mi le-a dat, sunt menite să mă aducă în punctul preaplinului meu, să-l dau afară, să-l spun, să previn, să fac să se înțeleagă, pentru a înțelege și eu la rândul meu.
Sunt o ființă redusă la zece degete care scriu singure și curăță cu o lingură smântâna aflată deasupra inutilității mele ca ființă.
Îmi iau avânt să zic, să mă definesc, însă adaug cifre, mă transform într-o ecuație prelungă. Suma frământărilor mele se distanțează de mine, semnul egalului e un soi de Mecca ce se depărtează oricât de mult zbucium s-ar aduna în interiorul meu, oricât de tare aș alerga să îl prind, să realizez balanța, echilibrul necesar fiecărei respirații.
Buricele degetelor cenzurează cuvintele sau, dimpotrivă, forțează poarta ce se deschide spre lumea pe care acum o refuz cu încăpățânare.
De ce? Nu știu nici eu. Totul e instinct. Până și luminile și umbrele care se luptă parte în parte.
Și totuși sunt aici. Cu degetele care tastează, cu ochii lipiți de ecran. Cu mintea care rațional și matematic organizează farmaceutic amintiri, gânduri, emoții…
Lumea mea s-a schimbat. Oamenii au alte dimensiuni. Unii au crescut mari. Alții au crescut mici.
Doar scrisul a rămas la fel, lipit de buricele degetelor mele, evadând chiar și atunci când nu pot scrie.

Promit că nu mai tac. O să răspund la comentarii. Deși mi-e amorțită mâna în orice dialog.

Am tot scris drafturi pe aici, dar n-am avut putere să apăs publish. Nici acum nu știu dacă voi duce acțiunea până la capăt.

Desigur că dragostea celor din jur topește zgura pe care mi-am impus-o singură ca și cum aș fi pedepsită, ca și cum Dumnezeu mi-ar fi dat time out nedefinit.
E firesc să fiți curioși – așa aș fi probabil și eu – însă mă tem de cuvinte. Mă tem să le rostesc ca și cum dacă nu zic, nu este. Ca și cum fără cuvânt adevărul nu este adevărat.
Cuvântul e singurul fir de ață ce mă ține la suprafața apei. Scriu și citesc. Mă anesteziez cu vorbele mele, cu vorbele altora. Și plâng. Pentru că atât consoanele cât și vocalele taie în carne.

Am rupt toate colaborările, toate legăturile cu prieteni, vecini, cunoștințe, familie. Tac.
Am vorbit cu Radu abia la venirea lui în Canada. Mi-a fost necesar fratele meu aici (deși inițial nu am știut câtă nevoie am de el și am refuzat să îi primesc pe el, pe mama – abia după două luni am acceptat… ), însă după ce s-a reîntors în România am ezitat din nou să răspund la telefon.
Plâng la fiecare cling al telefonului, la fiecare mesaj, la fiecare comentariu aici… E modul meu de a răspunde, modul meu de a topi marele zid chinezesc al durerii mele. Cu cerneala simpatică (impropriu termen, pentru că lichidul în sine e profund antipatic) al lacrimilor.

Inițial am urât oamenii. Pe toți, fără discernământ. Inclusiv (și cel mai mult) pe mine. (când mă spăl pe dinți mă zăresc, fără să vreau, în oglindă).
I-am urât pe toți, pentru că oamenii respiră, merg, le răsare și apune soarele și visează.
(oamenii n-au nicio vină, îmi repetă mama. și așa e)
Așa că le-am întors spatele. Nu mă mai interesa niciunul dintre ei.
Curiozitatea lor nu era problema mea.
Chiar dacă și eu, înainte să devin marțian, pe timpul umanității mele, eram curioasă ca o pisică. Gata să sar în ajutor, gata să îmbrățișez.

Curiozitatea are nevoie să eticheteze durerea? Să o așeze în șabloane, în tabele, pentru a ști care bisturiu al compasiunii să îl scoată din sertar, ca și cum ar fi un chirurg și pentru fiecare organ e nevoie de alt set de instrumente?

Când ești marțian, și porți în tine un urs nebun – care nu se poate îmblânzi cu nimic, de care nu poți scăpa; e condamnarea ta pe pământ, e crucea care te strivește – nu ești pregătit să împarți cu alții durerea ta. E mai rău ca boala. Mai rău ca moartea.
Durerea năucitoare e intimă. E oribilă. Nu ajută cu nimic celorlalți, iar pe tine te apasă compasiunea lor.
Pentru că nu o vrei. Nu vrei compasiune. Nu vrei să fii victimă. Pur și simplu nu vrei.

PS. Am primit sute de mesaje – nici nu am știut că am atât de mulți prieteni și vă mulțumesc. Pe blog ați scris câțiva, însă sunt așa de multe vizualizări și atât de mulți mi-ați scris pe toate căile posibile și imposibile, încât știu că aveți gândul la mine, chiar dacă nu v-am răspuns. Grija voastră m-a obligat să ies din muțenie și să scriu aceste postări.

Azi m-a țingălit wordpressul. cică 10 ani de vânturat pe aici.
mi-e plin podul de aniversări și de adevăruri.

că tot sunt 10 ani de înțelepciune wordpressistă, pot spune și nu din teorie, ci experiență practică și amară, că ce avem mai prețios în lumea asta, pe care o respirăm vrem nu vrem, nu e nici viața și nici sănătatea. ci liniștea sufletească.

poți fi bolnav în dracii fazei terminale, ai șanse să învingi. și asta e o gură de oxigen.
viața? nu e nimic bun cu ea, că n-ai cerut-o. calul de dar nu se caută la dinți.
o traversezi așa cum ai traversa o stradă, pentru că e semaforul verde.
cu nepăsare de cele mai multe ori.

însă oricât te-ai hlizi ori, dimpotrivă, boci, tot trece, tot e un timp finit.
clip, clip, clip… roșu.
trece cu bobârnace. cu pauze în care respiri și chiar te bucuri, mai mult sau mai puțin conștient că fiecărui plus îi este destinat și un minus.
fiecare bucurie costă. dar tu râzi și nu te uiți la chitanță. las că plătești mai târziu…

sănătatea, tinerețea, frumusețea, conturile din bancă, înțelepciunea – nu prezintă nicio garanție.

în altă ordine de idei, la mine e tot iarnă.
sunt câteva luni de anotimp hibernal, de oameni de zăpadă, de fulgi de zăpadă, de fulgi de îngeri. de tăcere. de muțenie.
de total dezinteres față de lumea exterioară.

știi cum mă simt?
ca și cum aș fi înghițit un urs turbat.
epiderma mea îl strânge.
ursul se zbate uriaș în mine. iar eu mă concentrez la mișcările lui, la răgetele lui tăcute, la balele lui scârboase și amare, la cutremurului mișcărilor lui, având o singură întrebare în minte:
cum naiba a reușit să mă găsească fix pe mine?

Îmi este foarte greu să comunic.
Nu are nimic de-a face cu voi. Ci cu mine.
Știu că paleta de sentimente adresată mie este sinceră, bine intenționată și îngrijorată.
Faptul că nu vă răspund nu e pentru că nu vreau, ci pentru că nu pot.

Pe planeta pe care m-am mutat, fără voia mea, acum mai mult de două luni de zile se vorbește o altă limbă. Pe care voi nu o cunoașteți și nici nu doresc să o cunoașteți. Este singura limbă care nu trebuie cunoscută de nimeni. Și aș da orice pe lumea asta ca să nu o cunosc nici eu.
Din păcate am devenit fluentă în limba asta nouă.

Îmi răsar copaci pe limbă când încerc să răspund la mesaje, la comentarii. Nu mi se mai articulează cuvintele, gândurile, emoțiile. Nu pot vorbi cu subiect și predicat. Mi se ofilesc degetele.
Încerc. Dar copacii au spini și mă rănesc la fiecare respirație.
Și nu pot decât să mă tac, deși n-am tăcut niciodată, iar tăcerea asta atât de presantă, atât de acută, atât de neagră e otravă.

Cristina a înotat împotriva curentului, a sfredelit non-limba mea și mi-a extras câteva vocale, apoi câteva consoane. Apoi m-a sfătuit să încep să vorbesc aici.
Nu știu dacă voi reuși.
Dar, vezi? Încerc, doamna doctor.

Cu cât doare mai tare, cu atât mă ascund mai bine.
Urlu, dar nu mă aude nimeni.
Am murit, dar sunt vie – blestemul de-a trăi mort.
Nici Dumnezeu din ceruri nu mă poate ajuta, sau nu vrea, sau nu poate, sau nu e acasă, sau pur și simplu nu există.
Nimeni nu mă poate ajuta. ridica. păcăli că va mai fi vreodată vreun soi de bine.
Doliul a acoperit pădurea, orașul, strada, țara.
Inima e un bolovan și s-a mutat în stomac. Se mută necontenit înspre gât, sufocant.
Fericirea s-a rupt în paișpe, a luat cu ea liniștea și s-au autoaruncat la gunoi.
Aștept cu drag și dor să nu mai respir. Dacă viața e trecere, să treacă odată.