De-ale toamnei

Tags

, , , , , , , , ,

20769939_1343840779066999_4336640593460029547_n

Nu-mi amintesc cum făcea mama dulceața pe vremea când eram acasă. Cumva răsărea întotdeauna în cămară, alături de tot felul de compoturi și murături. Zacuscă cu vinete și fasole. Bulion și ghiveci. Fasole verde și vinete la borcan și tot felul de alte conserve de fructe și legume. Și firește rafturile congelatorului. Cămara mamei era  magică și, întotdeauna când ajungeam acasă, atât eu cât și Radu, fratele meu, făceam primul drum în cămară. Așa a fost, așa este și acum. Farmacie. Borcane înșiruite pe mărimi, culori și sortimente. Cu etichete cuminți, scrise de mâna mamei. Nu-mi amintesc s-o fi ajutat vreodată la dulceață, sau la murături. Întotdeauna păreau a crește borcanele pe rafturi ca niște soldați în linia întâi. Găseam de fiecare dată și bunătăți, frumos aranjate ca la magazin. Ne știa mama drumul căutărilor în cămară și pregătea din timp provizia de surprize cu miros de ciocolată, sau vanilie. Ne fascina pe amândoi cămara. Mereu era ceva nou acolo așteptându-ne, iar noi ne bucuram și-albastrul verde din ochii mamei se umplea de soare.
Nu-mi amintesc să mă fi pus prea des la treabă când eram copil. Mă alinta și-mi ocrotea dragostea de carte. Un singur lucru mă punea să fac. Și aveam normă precisă și clară. Să cos câteva rânduri de goblen. Apoi puteam să ies la joacă, ori să citesc. Antipatice-mi erau goblenurile acelea pe care le vedeam inutile, ca toate lucrușoarele și danteluțele, ori alte briz-brizuri decorative. Dar mama mă punea să cos câte puțin în fiecare zi. Apoi le spăla, le înrăma, și le făceam cadou bunicii, sau mătușii de opt martie, ori de Crăciun. Și se lăuda că-s făcute de mine, uitând să amintească lipsa totală de interes cu care le înțepam.
Deși am avut mereu înclinații artistice, nu mi-a plăcut prea mult lucru de mână, excepție croșetatul – că mă apucase într-o vreme să-mi fac pulovere. Bunica tare și-a dorit să mă învețe să fac dantelă, „cipcă” cum îi spunea ea. Oricâte argumente și promisiuni a pus în bătaie, n-a reușit să mă convingă să-l dau pe „Nu” jos din brațe. Și n-am învățat. Dar îmi pare rău că n-am făcut-o, de dragul ei. Mi-o amintesc șezând pe scăunelul în fața „cohiei” cu degetele umblându-i iute cu acul acela special cu cârlig. Ața albă se transforma miraculos în spume înflorate de fețe de masă, ori tot felul de nimicuri migălos construite. Și-a folosit degetele și acele până în ultimele ei zile și drag îmi e tot ce-a atins bunica.
Și toamnele se-adună…

Frumusețe neînțeleasă

Tags

, , , ,

1.jpgOroare… N-am mai văzut așa ceva. Fricoasă prin definiție, însă direct proporțional curioasă. Mi-e teamă de tot ce mișună la modul general. Nu voi simți niciodată moliciunea și parfumul ierbii,  pentru că, paralizată la ideea că vreo mișcătoare cu multe picioare m-ar putea escalada, nu mă așez niciodată direct în iarbă.

Arătarea mă fascinează. Oare atacă? O fi veninoasă?

Fiecare milimetru de apropiere îl plătesc cu transpirații reci, dar nu rezist tentației. E atât de frumos! Mă apropii cu telefonul la modul nesimțit, în zona de confort a individului rotofei, cu o atât de fancy costumație. Dar poze, poze, poze. Și câte-un ochi aruncat cu frică: dacă mă mușcă?

Constatări: forme geometric armonioase, un desen abstract bine realizat, în culori elegant contrastante. Înzestrat anatomic cu tot ce trebuie, exemplar sănătos, talentat la țesut pânza, pe care o expune cu mândrie între niște frunze.

Concluzie: frumusețea nu e întotdeauna ușor de înțeles și acceptat.

Blue September

Tags

, , , , , ,

1

Un goblen. Nimic mai mult decât un goblen. Migălos lucrat în ore multe, nuanțând gânduri și planuri pentru cei doi. Și Dumnezeu ajută, când și ochiul și mâna ostenește, iar ruga se duce spre cer curat și drept, ca fumul, prin horn, când vânturi nu bat. Schimbări de dioptrii adesea, că-s multe ape în albastrul și verdele culorii. Iar ochiul e neputincios și obosește. Dar sufletul ți-e tare și trupul fragil n-are-ncotro, rezistă. Și nopțile se strâng în brațe de-oboseală, se-nșiră în goblen. Lumina becului se-ntrece până târziu cu luna, când soarele răsare din albastru iar. Ore târzii pentru doi, trei lei în plus. Ca fata și băiatul să aibă ce tu n-ai avut…

3

Un goblen. Nimic mai mult decât un goblen. Culorile izvorăsc din mijlocul ochiului meu albastru. Ochi căprui. Așa îl văd cei din afară. Dar nu văd bine, căci ochiul meu e albastru. Dovadă este cerul și oceanul și lacul și florile și apele care se străduiesc s-acopere neliniștea din pietre. Le văd albastre, nu căprui, deci ochiul meu i-albastru.
Jur pe albastru!

20170923_104932

Poveste banală

20170923_125348.jpg

Unele povești încep cu sfârșitul și nu se mai termină, pentru că, ajungând la început sunt extrem de derutate. Să spunem totuși că a fost odată ca niciodată un copac și o bancă pe o margine de lac.

20170924_122937

Banca, singuratică, cum sunt toate băncile și total nonconformistă, a decis să facă un pui de bancă. Carieristă de fel și iubitoare de libertate, n-a vrut să se lege la cap fără s-o doară, așa că a tratat cu un copac bine dotat din imediata apropiere pentru o inseminare artificială. Ambii îndeplinind condițiile prevăzute în atmosferă și inseminarea producându-se în condiții de toamnă, au obținut un rezultat remarcabil: o mulțime de pui robuști, maronii, care firește că au încurcat planurile și orarul proaspetei mame.

20170923_125604.jpg

Copacul, ca toți copacii, și-a adunat crengile și s-a dus la ale lui. Semnase de altfel cu banca un contract clar, care-l degreva de orice responsabilitate. Avea alte aspirații, oricum, deși, între noi fie vorba, nu-i displăcea banca asta, cu care se obișnuise din copilărie. A văzut el în treacăt puii, mulți și maronii, cu aceeași complexitate a pielii ca mama lor. A simțit o boare de instinct patern, dar și-a scuturat mândru coroana. Nu-și putea permite să fie sentimental, să fie slab. Era până la urmă copac. Adică definiția evoluției, a zborului spre înalt.

20170923_125423.jpg

Ca orice copac înalt și bine dotat, inteligent și autodidact, era vânat de tufe înflorite, de bănci zdravene, solide.

20170923_114030

Chiar și o cioară începuse să scrijelească niște versuri pe o creangă, iar un scaiete îl sâcâia cu insistența. În fiecare zi la șapte fără cinci îl invita la o cafea. Adică ar fi avut, la o adică, de unde să-și aleagă o pereche.

20170923_115254

S-a tot frunzit și răsfrunzit și într-o zi s-a hotărât și a ouat un… felinar. Că frunze, crengi și rămurele e simplu, poate orice lemn.

20170924_122806

Dacă îl iei la întrebări, nu ar prea spune în ce fel. Tehnologia îl cam face să roșească. L-am prins cu șapte frunze rușinate ca niște maci.

96.jpg

Dar să ne bucurăm de creație, fără a căuta nod în papură creatorului. Ei, pescărușii cam bârfesc că ar mai bea copacul. Că uneori s-ar crede fluture și-ar cam zbura din floare-n floare.

20170923_113310.jpg

Oricum, dovezi n-avem. Avem în schimb un felinar albastru, ce luminează noaptea gândurile tuturor. Și frunzele-s mai înțelepte, și banca e mai caldă și lucioasă, iar florile par luminițe colorate.

20170924_123000.jpg

Ceva fluturi

129.jpg

Când ai una bucată telefon poți face minuni în anumite condiții: dacă ai la îndemână un soare întreg, niște fluturi cu personalitate și o toamnă zăludă, ce se crede vară. Plus niște flori zăpăcitor de frumoase, fie vorba între noi, sarea și piperul ecuației, condiție existențială pentru fluturi, soare, vară, mine, tine etc.
Dacă aceste ingrediente joacă baba-oarba rezultă PERFECȚIUNE.

Nimerind acolo am țac-țac în neștire și jur dacă am putut să șterg vreuna.
Știu că exagerez, că întind la gradul absolutului absolut răbdarea privitorului, însă memoria mea afectivă e încărcată la maxim de ceea ce am captat cu ochii, cu inima, cu sufletul, cu plămânii și fiecare por din dotare. Recunosc că-s subiectivă până la rădăcina părului, dar mi se par fabuloase și nu pot renunța la nici una, așa că le iau ușurel pe categorii:

Azi mi-am adus fluturii. N-am pisică, n-am câine. N-am nume și nici față. Am însă voce și fluturi. Fluturi în cap, în stomac, în telefon și în laptop. Alerg după fluturi ziua, visez fluturi noaptea, așa că atunci când ei, prea ocupați să-și trăiască clipa mă ignoră, profit. Profit cu majuscule. Mă bag în seamă, deși încerc să stau neobservată.
Mă prefac în plantă, ori într-un pom mai mic (că nah, 1,63 cm), ca să nu-mi simtă intruziunea. Aș bea cerneală simpatică de dragul lor, să vadă prin mine. Deși eu cred că atunci când îi privesc, de dragul lor ochii mi se transformă-n fluturi căprui, iar ei mă văd de-a lor și-și văd liniștiți de treabă.

Mărturisesc că-i iubesc. În fiecare luni spun lumii că s-au inventat fluturii. Dar lumea nu prea-și deschide urechea la ce am eu de spus. E la computer, pe blog ori pe fb. Lumea calculează cu atenție ce nuanță de verde are iarba din grădina vecinului. Lumea se ocupă cu ierarhii, clasamente și competiții, pentru că deocamdată nu știe că s-au inventat fluturii și loc sub soare e pentru fiecare.
Așa că mai bine îmi văd de ale mele, de lista mea extrem de lungă cu defecte și lipsuri.
Am o problemă majoră: nu știu să vorbesc cu oamenii normali, așa că nu vă supărați pe mine! Comunic fluent doar cu vorbitorii care au fluturi prin minte, așa ca mine. Dacă nu fâlfâie din când în când câte-o aripă, cuvintele-s ermetic închise, ca niște nuci verzi, necoapte.
Mi-e greu să socializez fără un mărunțiș de zbor. Nu mult. Cât să-mi crească ceva aripi acolo, sau măcar niște crengi pe care să le ridic rugă spre cer.
***
Diferența dintre flori și fluturi e minusculă.
Fluturii sunt un fel de flori fără rădăcină, iar florile un fel de fluturi care nu zboară.
Și-atunci? Cum să ne descurcăm noi, bieți umanoizi cu dor de zbor? Cum să decidem când e floare, când e fluture? Când suntem flori? Când suntem fluturi?

151149145144143142132128125124123122119117106100

 

Definiție în y

16

34 de grade la umbră, toamnă cică în calendar. Răcită cobză. Frisoane ca-n miez de iarnă. Primăvara o fi sub pat ca să fie în formație completă. Cred că am febră. Termometrul e la mii de kilometri, în sertarul cu medicamente, iar eu am eșuat lamentabil într-un fotoliu moale din living. Halucinații sau realitate, deci clar febră:
–  Azi nu mă iubi! Te rog, ia o pauză. Sunt microboasă, extrem de mucoasă, surdă, fără gust și miros, cu ochi mici, cu părul lipit de cap. Strănut ca o mașină de strănutat. Nu te uita la mine. O să cazi în nas. Eu nu mai am. În loc de nas am o chestie roșie, dureroasă, inutilizabilă.
– Te iubesc. Ești femeia mea și locul meu e lângă tine, iar locul tău e lângă mine pentru că acel Cineva nu și-a dat atâta osteneală pentru doi oameni oarecare, ci pentru NOI. Și eu Îi mulțumesc in fiecare zi Lui.
Așa că pune mâna și bea ceaiul. Acum.

Ceaiul e peste ocean, la câțiva kilometri, mai departe decât aragazul. Hapciu!!!
A răsărit antipatic lângă mine cu gingerul rânjind obraznic. Ceaiul. Îl urăsc. Mă gândesc să negociez o cafea, dar îți citesc nu-ul înainte să deschid gura. Nu am voce. Nici voce!!! Ce mă fac? Nu pot să vorbesc. Cum să tac?
Dar și tu… Știi tot ce gândesc. Cred că mi-ai plantat un chip între vise.
Nu pot vorbi, NU POT CITI, nu pot respira, nu pot gusta, nu pot nimic.
Cine răcește toamna? Oamenii normali o fac iarna. Cei mai săriți vara, de la aer condiționat. Nu am auzit pe nimeni să răcească toamna. Toamna e de pus murături și zacuscă, de mers la sală, de cules roșii. De căutat rețetă pe net pentru gogonele, că anul trecut nu mi-a plăcut ce-a ieșit. A fost ea comestibilă, dar nu delicioasă, cum o face mama.
Adică e toamnă, lumea culege frunze, castane, ghindă, nu se ocupă de guturaie, ori bronșite. De mers la medic nu merg. Unu, că mi-e jenă de situație, adică toamnă, hapciu, nas roșu, la-la-la. Și doi, sunt mult prea epuizată să mă ridic de aici. Așa că sare fierbinte pe piept, ceai și medicamente ce avem prin casă… Hapciu!

 

cele mai frumoase flori

55

Cele mai frumoase flori au ajuns la mine ofilite. De fapt nici n-au mai ajuns. Muribunde au sfârșit într-o vază de flori, undeva pe traseu, la cineva care s-a îndurat să le mai dea o șansă, un mărunțiș de viață, un strop de apă.

Cele mai frumoase flori au fost un fel de donatori de organe. Și-au împlinit destinul prin intenție și amintire a ceea ce ar putut fi.
Cele mai frumoase flori n-au fost exact frumoase. Nimeni nu le-a asortat cu grijă în buchete, adunate cu alte surate de-ale lor petalate și parfumate, strălucind de sănătate și culori contrastante și fire de verdeață impunătoare, gâdilate de fiorul verii.

Cele mai frumoase flori s-au născut ofilite din muguri ofiliți, ori au fost furate în grabă, din curtea vreunuia cu stare, smulse neglijent, nu tăiate cu grijă de foarfeca specială de tăiat tulpini.

Cele mai frumoase flori au răsărit în pumnul prăfuit al unui copil flămând de zece-doisprezece ani, cu lacrima uscată murdar pe față.

Cele mai frumoase flori și-au vândut trupul și frumusețea singurului trecător la ceas de seară pe o străduță ruptă de lume, într-un oraș de provincie cu nume greu de reținut.

Cele mai frumoase flori s-au străduit din tot sufletul lor să ajungă la mine. Și au ajuns:
– Să nu te superi pe mine, dar ți-am luat flori. Sunt vai de capul lor, însă mi-a fost atât de milă de puștiul acela din stradă că mi-au dat lacrimile. „Cât să-ți dau pe flori?” „Cât vrei mata” – voce tremurândă.
Și când i-am dat s-a aprins lumina. Știi cum? Parcă aș fi atins întrerupătorul. Nu știu pentru cine le vindea, dar cel puțin l-am scos din soare azi și poate a apucat și el o bomboană, sau măcar o coajă de pâine. Era un puști de zece-doisprezece ani… Să nu te superi, sunt vai de mama lor, dar mi-au dat lacrimile când l-am văzut. S-a bucurat. Știi cât s-a bucurat?
– Sunt cele mai frumoase flori. Te iubesc!

Culinariada

Cea mai bună cafea am băut-o într-un hotel mic, în Foz do Iguaçu, un orășel în Brazilia.
Tot acolo am întâlnit cei mai mulți fluturi nonconformiști. Ați văzut vreodată contrastul făcut de aripile colorate ale unui fluture și cenușiul tâmp al asfaltului? E o poezie citadină rară.
Fluturii ăștia, cam nebuni ei, cu aripi largi, generos și strident colorate, n-aveau nici cel mai mic stres că ar putea ajunge sub tălpile trecătorilor. Aproape că am lipit telefonul de ei, în dorința de-a face fotografii cât mai fidele, însă nu s-au simțit în vreun pericol. N-au zburat. Eu am fost cea care s-a retras, lăsându-i în aceeași poziție, cu nasu-n caldarâm, ca și cum ar căuta comori.

În Foz do Iguaçu, în holul hotelului era o mașină de cafea, cu niște cești minuscule din plastic. Și acolo, pe gratis, pentru oaspeții ocazionali, ca noi, era licoarea aceea cu gust absolut divin, gust pe care nu l-am mai găsit niciunde. Nici în Brazilia și nici în altă parte.

Ca o paranteză, relația mea cu cafeaua e simplă: eu o ador și ea se lasă adorată. Cum sunt foarte pretențioasă și o beau neagră punct, ea trebuie să îndeplinească două condiții mari și late: să fie de foarte bună calitate și exact pe gustul meu. Adică nu prea prăjită, dar nici verde, nu prea tare, dar nici slabă și musai proaspătă.
O pregătesc după același ritual, care de fapt e rutina dimineților: o macin, o pun la filtru, sau la presă (am perioade), apoi mă bucur. Zilnic, când bolborosește și parfumează bucătăria, îmi dă starea aceea de bine și de acasă și de fericire. În final o torn într-una din cănile mele preferate pentru cafea, altă condiție esențială, care e punctul de pe j în abra-cadabra momentului. Și o plimb cu mine până în jurul prânzului, pe principiu pupici mici. Nu mă deranjează că se răcește. Pot să-mi uit capul acasă, dar niciodată cafeaua.

De la cafeaua neagră fără și fără nu fac rabat decât în condiții extreme. Asta însemnând Espresso. Care nu-mi place. Dar în situații de forță majoră și nesomn serios, asta e, îl dau pe gât ca pe țuică. La fel se întâmplă cu ness-ul, dar nici n-ar trebui să fie pe listă, însă am pățit în drum spre Chichen Itza.

Derivate îmbunătățite, neamuri cu cafeaua, nu beau în general, însă
la El Cid am băut zilnic cel puțin un Cappuccino, făcut la bar de maeștri cu har și dar, cu magical touch și cu talent, cu frișcă adevărată din lapte adevărat și, mă rog, totul era adevărat. A fost atât de bun că am uitat și de sfânta calorie și de tot. Nu era băutură, ci nectar de zei.

Lângă cafea îmi place de obicei un… ceva. Dacă aș fuma ar fi probabil țigara, cum nu fumez am alte plăceri vinovate. Biscotti cu ciocolată e slăbiciunea mea numărul unu. Dar la Londra am avut cea mai delicioasă, inimaginabil de bună prăjitură cu mere. Era o capodoperă de artă culinară. Crusta și umplutura erau pur și simplu perfecte. Cât pe ce să pierdem avionul din cauza faptului că am vrut să mai mănânc încă o dată, încă o porție, încă puțin din minunea aceea pământească, făcută din mere, făină și puțină scorțișoară…

Nu sunt mâncăcioasă, dar sunt extrem de pofticioasă și, dacă-mi rup pingele vizitând, mă bucur și de tradiția culinară a fiecărui loc în care ajung. Cu o singură condiție: mâncarea să nu miște în farfurie… câhh!
În afară de tot felul de specialități exotice, care mi-au plăcut mai mult sau mai puțin (că oi fi eu pofticioasă, dar sunt și mofturoasă), am descoperit anumite feluri de mâncare mai bine gătite decât în țara de tradiție. De exemplu, pizza cea mai bună am mâncat-o în Las Vegas. Deși am încercat-o de câteva ori în orașe din Italia, pizza macaronarilor e cam la coada clasamentului meu.
Cel mai bun pește l-am mâncat la Pier 23 în San Francisco, de la un vânzător ambulant de pe stradă, cam la egalitate cu cel de la Eatly, un restaurant de lux de pe acoperișul unei clădiri din New York. Cea mai bună mâncare de vită a fost în Cuba, Rabo Encendido (Oxtail Stew). Cel mai bun meniu, adică luat în întregime, l-am găsit într-un restaurant japonez din Los Angeles. Mai bună înghețată ca în Santa Monica nu există, zic eu.

Dar nici mămăligă cu brânză ca la Sibiu, tocană de pui, ca cea pe care o făcea bunica, ori sarmale ca ale mamei nu sunt pe lume mai bune.

 

Definiție în x

Rutina e alb-negru. Cel mult sepia. E o zi de sâmbătă când înghesui în geantă o bucată de septembrie, niște soare, plus sămânță de evadare.
Rutina întinde sub roți un drum lung și clar între două puncte fixe: eu și tu.

De la mine la tine e toată filozofia asta numită viață, sau fericire, sau respirație, sau cafea de dimineață, făcută de tine și împărțită generos de mine. Cu tine.
Rutina e liniștea pe care îndrăznim uneori să o pieptănăm cu vorbe mari. E umbrela uitată sistematic acasă de mine, pentru că în lupta cu furtuna am învățat să dansăm în ploaie. Mai strănut câteodată. Eu.
Rutina e șansa, ori binecuvântarea de-a respira împreună același septembrie alb-negru, ori cel mult sepia. E o zi ca oricare alta, cu soare și drum lung…

Mare concurs mare!!!

participA venit toamna. Se strâng în hambare produsele. A venit toamna și în comunitatea SuperBlog care-și așază în cămară ediția cu numărul cincisprezece.

Cea mai longevivă competiție de bloggging din România te așteaptă să-ți încerci forțele. Ce zici? Ai curaj să încerci? Te ține stiloul?

Probe variate îți vor pune la încercare talentul și creativitatea. Te vei „bate” cu bloggeri talentați, va fi o competiție nu doar cu ei, dar și cu tine însuți. Iar în final, nu doar că vei avea noi prieteni,  dar vei pleca probabil cu niște premii în buzunar, sau chiar cu locul întâi. Cel mai important lucru va fi experiența în sine, plus o mai bună cunoaștere a ta personală, dar și a scriiturii tale. Îți spun asta din proprie experiență. Acum te susțin de pe margine în calitate de blogger partener.

De-a lungul timpului au participat peste 2 300 de persoane din toată țara și din diaspora, s-au scris peste 28 000 de articole. Ce zici? Te bagi?
Înscrie-te! Prima probă va fi în 26 septembrie. Citește cu atenție cerințele, studiază terenul și dă frâu liber imaginației.  Dozează-ți efortul și tratează cu seriozitate fiecare produs. La multe dintre probe m-am simțit ca în sesiune, când învățam pentru examene. La unele materiale m-am uitat în x, mai ales că eu nu mai trăiesc în România de mulți ani și unele chestii pur și simplu nu se potrivesc. Am luat note bune și, dacă eu am putut, și tu poți. O să vezi cum se rotește fiecare șurubel din angrenajul creației și o să-ți vină ideile pe bandă rulantă.
Vă recomand creativitate fără limite, atenție, multă muncă și punctualitate.
Mult succes și mult fun!