Dialog în ghilimele – 4

coffee-2608864_1920-1000x667
„Mara, cât de mult ți se potrivește numele!
Are nas obraznic, ca tine. 🙂 Un nume scurt și rar. Are dreptate profesoara, mama ta. A ales fiecare literă, și-a potrivit-o într-un mozaic cu ochi de veveriță. Dar bunicul tău l-a sfărmat în vânt de primăvară. Marăăă. Dulce sună! Cu mustață de lapte și sfătoasă.

Ce fel de copil ai fost, măr dulce-acrișor?
Știi că sunt un pragmatic. Aliatul științelor exacte, nu al poeziei, Mara. N-am avut-o în sânge și nici la școală nu s-a prins de mine.
Mi-o amintesc pe domnișoara profesoară Ionescu. Îi aud și acum vocea stridentă, dictând comentarii, până când clopoțelul se milostivea să anunțe pauza. Erau nesfârșite orele de română și, crede-mă, făceam febră musculară de la scris, iar vocea domnișoarei concura cu creta, scrâșnind nervos pe tabla de sticlă. Foi multe, scrise urât, adunam la fiecare amărâtă de poezie, rânduri ce analizau la sânge, disecând fiecare cuvânt. Laitmotivul aceleiași întrebări bântuia toate lecțiile de română: ce-a vrut să spună poetul? Ca și cum poetul n-ar fi fost decât un individ incapabil de a comunica clar ce dorește. Cineva cu un handicap al vorbirii, rău de tot împiedicat într-o capcană lingvistică. Noroc cu profa noastră, care traducea de dragul lui și al nostru ce a vrut. Dacă a vrut. Dar o fi vrut?

Domnișoara Ionescu era dreaptă ca un biscuit uscat și la fel de feminină. Aducea mereu cu ea un indicator de lemn. Când ne foiam, lovea violent în catedra de lemn. Făcea prea des gestul, așa că nu intimida pe nimeni arma aceea inutilă și zgomotoasă, care, împreună cu catalogul, era instrument de probabilă tortură și continuă amenințare.
Domnișoara nu zâmbea niciodată, iar paloarea feței contrasta stins cu bluza mov cu care era îmbrăcată întotdeauna, indiferent de anotimp. Spre derutarea privitorului o purta când băgată în fusta gri, când pe deasupra. Era o femeia tristă și singură. Cred că avea către patruzeci de ani. Uneori se rătăcea cu privirea pe geam și visa preț de câteva secunde, pierzând șirul dictării din caietul ei de profesoară. O trezea din reverie gălăgia noastră. Se întrerupea brusc, bătea cu bățul: „Liniște!!!” ne privea cu niște ochii gri, inexpresivi și continuam.

Cadoul tău e dulce și înmiresmat. E dans de fluturi ghiduș. Când l-am citit ți-am văzut chipul și flori de primăvară. Cum să nu iubesc poezia, dacă ție ți-e dragă?
Învață-mă ABC-ul ei.
Al tău, Andrei”

(partea 1- aici, partea 2- aici , partea 3 -aici)

Dialog în ghilimele – 3

sunday-coffee

„Din două vorbe ai făcut KO poezia. Ce aroganță, Andrei! 🙂
Omenirea are nevoie de frumos. E o nevoie existențială. Bunul sau prostul gust guvernează individul, e adevărat, dar omul respiră prin ochi, prin minte și inimă.
Fără nici o legătură, mi-a răsărit în fața ochilor un nume: „Foaie pentru minte inimă și literatură”,  o revistă apărută în secolul nouăsprezece, când pionierii, pe-atunci, ai culturii românești, scoteau creația la lumină din adâncuri turbate și negre de mină. Cultura noastră cea de toate zilele. Ce am fi fără ea?

Copaci uscați am fi fără poezie, Andrei. Imaginează-ți o pădure uscată, fără frunze, fără muguri. Fără renaștere… Nu detrona poezia, dragul meu. Nu-mi transforma pictorii în zugravi.
Omul s-a ridicat pe verticală, e drept. Dar aripile îi sunt hrănite de frumos, de cuvânt, de culoare, de cântec, de dans. Spiritul are nevoie să se bată cu fruntea de stele. Altfel se târăște. Rămâne un biet vierme modern, atașat de un smartphone.

Mărul tău dulce-acrișor? Mi-e drag cum mă alinți. Ești tu însuți un poet, care se dezice de poezie. Un fel de Iudă, speriat că s-a udat trecând prin apă.
Spui cuvinte frumoase, Andrei și, Doamne, ești atât de subiectiv cu mine! Sunt plictisitor de obișnuită și neobișnuit de ușor mă plictisesc.

Îmi plac merele. Merele acre. Dacă te-ar auzi mama, ar ridica sprânceana ei de profesoară de română: „Mara e numele ei!”. Te-ar corecta cu severitate, accentuând r-ul și a-ul final, la fel cum făcea cu bunicul meu ardelean, care mă iubea ca pe-o icoană și mă striga cu vocea lui de pere coapte: „Marăăă!”
Otravă era pentru mama acel ăăă lungit care-mi deznobila numele. Bunicul zâmbea și aproba spășit din cap, cu înțelesul că a priceput și data viitoare n-o să mai facă, dar, când mulgea vaca, mă chema să-mi fac mustață din laptele călduț, cu aceeași marăăăă dulce.

Iartă-mi izbucnirea de mai-nainte. Uite, o să te învăț să iubești poezia. Eu o ador. O să am răbdare. Nu știu dacă de dragul tău, ori de dragul ei, dar vreau să o luați de la zero. Voi doi. O nouă șansă relației. Ce zici?
Și am să fiu blândă cu tine. Am să-ți dăruiesc niște stângăcii de-ale mele:

Când florile adorm
visează păsări călătoare.
Se-ascund în pleoapele petale
și croșetează gânduri care
se rotunjesc în miez de dor.

Cu drag, Mara”

(partea 1- aici, partea 2- aici)

O vară

30

Vara asta mi-a fost și iarnă și toamnă și închisoare.
O fractură la gleznă te scoate mult mai rău din circuit decât pare la prima vedere. Drumurile ți se închid în față cu șapte lacăte, iar de apă și plajă nici nu poate fi vorba. O vară cu aer respirabil doar în casă. Afară aerul e putregai încins. Seră fierbinte și umedă în majoritatea zilelor.

O vară cu incendii. O vară în care se presupune că scrii. Și scrii. O vară mai sensibilă, în care ochii minții și ai sufletului ți se deschid cu putere înspre ce e bine și ce e rău, înspre ceea ce contează cu adevărat.
O vară în care, Doamne, cât de bine vezi cum unii au fragilitate de fluture, pe când alții vând fluturii și fac comerț cu totul totului.

O vară cu împliniri, dar și cu adânci dezamăgiri pe care, poate, în vara asta, le duci mai greu, ești mai sensibilă. O vară când realizezi cât de mult contezi pentru unii și cât de puțin pentru alții. O vară pe care o vrei terminată și te bucuri că august își târâie ultimele zile și vine septembrie. Și ajungi la ortoped.

O vară în care observi cât de singur e românul zburat de vânt în patru direcții. O vară cu amintirea atât de proaspătă a unei prietene din comunitate care s-a stins prematur și mii de anunțuri umanitare au străbătut ecranele noastre și rugăciuni multe au curs spre cer.

O vară în care un pui frumos de om a plecat nedrept spre cele veșnice. Lacrimi de sânge în suflet de români și iarăși anunțuri umanitare țipă-n ecranele noastre. Țipă durere. Țipă neputință și nedreptate. Țipă după ajutor.

E scump să trăiești în Canada, pentru că dinții ascuțiți ai creditelor mușcă imediat ce-ai pus piciorul pe pământul făgăduinței cu frunze de arțar. Ascunzi mușcătura, zici c-o să treacă, pentru că ai casă frumoasă și mașină frumoasă și vacanțe. Ascunzi mușcătura, că e scump să trăiești în Canada. Dar e mult mai scump să mori în Canada!

Familia ți-e în România, în cele mai multe situații.  Aici ai prieteni. Frați de dor, frați de înstrăinare. Fabricați pe loc, după interese. Prieteni care-ți vând, prieteni care-ți cumpără. O mână spală pe alta! Prieteni care-ți întorc spatele cu ușurință.
Nu uita:  „Frate, frate, dar brânza-i pe bani!” Și te poți trezi singur, când nu te aștepți.
Sunt prieteni care vor, fir-ar să fie, de fiecare dată vor ceva. E drept că sunt și excepții de la regulă, dar încă nu am vorbit cu un român aici care să nu fi fost pleznit de dezamăgire față de românii lui.

Iertați-mi sinceritatea de vară cu gust de plumb, de vară cernită, pentru că anii vin și trec. Pentru că viața-i scurtă și, dacă faci compromis în viață, fă pentru tine și pentru copilul tău și pentru omul tău, dar niciodată pentru un trecător prin viața ta.

 

Dialog în ghilimele – 2

Tags

, , , , , , , ,

fruit-3072626_960_720.jpg

„Draga mea, mărul meu mârâit de dimineață, măr dulce acrișor,
mi s-au scurs ochii pe telefon. Voiam să mă depărtez, ca să văd mai bine… dar cristalinul s-a dizolvat, contopindu-se cu ecranul telefonului.
Mi-a fost poftă de citire… Mi-a lipsit degetul tău pe retina mea. Nu mai vedeam cuvântul, rândul, gândul. Mă dureau ochii de dor. Nu mai erau degetele tale fine să se joace cu simțurile mele, să-mi arunce cuvinte în fundul ochilor sufletului. Acum mă simt EXTRAORDINAR. Pentru că ai scris.

Știu cu ce privire ghidușă de veveriță citești acum. Știu cum îți râd stelele-n privire. Nu cred în poezie. Dar tu mă domesticești. Din câine-lup m-ai transformat într-o pisică de pluș ce toarce. Și, la naiba, nici măcar nu mi-e rușine. Dicționarul mă sufocă, mă strânge. E limitat. Așa că poți să râzi de mine, de comparațiile și metaforele care, habar n-am cum, ajung aici.

Nu cred în poezie. Nu există poeți, ci oameni îndrăgostiți, atât de fericiți, că-nnebunesc. Ori atât de nefericiți că și-ar pune capăt zilelor. De aceea scriu și rup în două barajul vorbelor. Cei ce compun de dragul meseriei sunt niște neputincioși care spun la modul complicat lucrurile simple.
M-ai întrebat și îți răspund: nu, nu-mi place poezia. Fericirea altora mă lasă rece. Nefericirea altora? Îmi pare rău pentru ei. Atât.
Nu-mi place poezia. E o inutilitate plictisitoare. Criticii literari? Niște frustrați care se chinuie să pună diagnostice. Cui? Unui vocabular limitat și chinuit, ori unor suflete ce se zbat bolnave? Cum să fii obiectiv cu subiectivul?
Practic oricine poate să scrie. Orice ființă coerentă cu trăiri de maximă intensitate. E o formă de catharsis. De ce toți adolescenții scriu poezie? E o chestie hormonală, până la urmă.

Tu nu scrii,  tu pictezi, te joci, atragi în cursă cuvinte și suflete. Le împodobești, ori le desenezi mustață și ochelari. Ești tu acolo, întreagă. Măști? Da, îți place să porți măști. Dar le pui strâmb, copilărește și nu reușești să ascunzi cât de frumoasă ești.

Am nevoie de tine lângă ceașca de cafea, fii ritualul meu, fii rutina mea, fii ce vrei tu. Dar stai aici. Fii prezentă în viața mea!

Spui că lumea se teme de vorbe? Oh, da! Însă mai tare de lipsa lor.

Mi-e dor tare, măr dulce acrișor!
Andrei”

(prima parte aici) 

Dialog în ghilimele

Tags

, , , , , ,

39724996_2091842297516404_5603044399685566464_n

„M-ai întrebat de ce nu mai scriu. Mi-ai spus că-ți lipsesc cuvintele mele la cafeaua de dimineață. Lângă șase cuburi de zahăr (really, dragul meu?) ai nevoie de gustul de vanilie piperat al cuvintelor mele. Ai nevoie să râzi ori să încerci să mă ghicești printre cuvinte, să vezi cât de abil conduc teatrul măștilor, unde eu și cu mine joc un v-ați ascunselea performant.

M-aștepți să-mi fac ritualul mârâit al dimineții, ai răbdarea aceea (într-o zi îți voi construi un monument al răbdării) să mă trezesc pe bucăți, până-ncep să vorbesc. Abia atunci mă faci să râd. Iar cafeaua mea neagră prinde gust de râsul tău care mă molipsește. Și râdem. Pur și simplu. De un egoism feroce, pentru că unul pentru altul suntem perfecții omenirii. Râdem de ceilalți: personaje caraghioase atârnate ici colo prin Univers. Ori râdem de noi, cu drag.

Îmi vorbești mult și tot ce-mi spui e oarecum sinonimic. Ai putea scrie un manual despre cele două cuvinte, pentru că le-ai frământat cu mâinile tale puternice cât ai putut și cât au putut și ele. Sau mai mult.

Dragul meu, ai observat că uneori, când vorbești cu oamenii de pe alte continente, fusul orar mai înțeapă? Tu ai urme de somn la cafeaua de dimineață, iar ei sunt deja sunt pe planeta apusului de soare. Tu ai ascendent în răsărit, ei în asfințit. Și singur vinovat e vântul care stă în culise și râde tâmp că pionii de șah sunt răsturnați pe tablă.

Ai observat că lumea se teme de vorbe? E singura armă a omenirii. E un nimic ce durează trei zile. De fapt nu vorba distruge planeta, ci frica noastră. Puterea noastră e în surzenie și nepăsare. Oricum lumea trece la alt subiect peste trei zile fix. Știi de ce? Pentru că nimic nu e nou. Nimeni nu mai poate inventa nici roata, nici apa caldă.

Mi-e somn. Azi a fost dintr-o dată frig și-am stat în neștire în fața computerului cu geamul deschis. Perdeaua părea o aripă mare de fluture care se zbate. Avea o mișcare bună, un dans ce-mi dădea ghes și scriam și scriam. Nu mi-am dat seama că mi-e frig, până când mi-a fost prea frig.
Nu ți-am spus prea multe azi…
Mara

P. S. Îți place poezia?”

Punct cardinal al întoarcerii

coffee-pound-cake

Îmi iubesc casa, deși m-am născut cu dor de ducă și mă duc. Tu știi că mă duc cât de des pot. Destinații exotice sau la o aruncătură de băț, nu contează. Omul drumului sunt. Dar aici pot fi regină, vrăjitoare, sclavă sau artistă. Doar să-închid ușa. E locul unde locuiește libertatea mea.

Da, vei spune, îți iubești casa, tu și restul de planetă. Ghici, degeaba se zice Home sweet home? Așa o fi. Dar cum fiecare simte că a lui e cea mai cea, așa-mi simt și eu cuibul. Nu-l construiesc din paie (n-ar fi o bună idee, locuind printre arțari), ci din culori și pasiuni și ustensile de bucătărie și pensule și cărți.
Și încăperi aerisite cu geamuri imense și spații clare, unde intră lumina și curățenia. Cu pereți albi, așa cum am văzut eu casele în California, unde aur curat de soare se prelinge din grădinile-nflorite rai.
Aici tablourile mele explodează din baza albă, îndrăgostind de două ori ochiul, pentru că altfel țâșnește culoarea când e cuprinsă de nonculoare. Nuanțele țipă, te iau de mână și te invită să visezi și să valsezi lângă ele. Și totul e păcăleală, totul din cauză de alb.

Casa mea se află pe strada cu nume Departe. Ferestrele dinspre grădină vorbesc în fiecare an cu patru pomi ce îmblânzesc aceeași primăvară pe care-o dezbracă toamna. În culise, iarna stă la pândă, dar în general pomii se descurcă binișor, mai ales gutuiul care e bilingv ca și noi. Cred că și mărarul, dar el e neserios și nu poți pune prea multă bază în ce spune. E un fel de zumzet verde, nehotărât, crescut cu entuziasm, de trebuie să-l tai cu foarfeca, să nu se creadă floare.
Casa e vie, dar cam sucită, pentru că niciodată nu-i bate inima în aceeași cameră. În bucătărie țâșnește în arome care lustruiesc în dragoste fiecare latură a cuvântului acasă. Se aprinde în declarații cuminți în limba română cu nume ochioase de clătite, plăcinte ori gogoși. Dar i se întâmplă la fel de cald și de pașnic să se întindă-n tăvi de muffins ori bana bread. Dublă cetățenie, ți-am zis, are casa mea.

Acum să nu crezi că de sărbători nu stă cu mâna la chipiu, salutând tricolor sarmalele și cozonacul. Da-n zilele obișnuite e mai modestă, mai cumsecade. Așa, ca azi, când în bucătărie, în cuptor se coace o banana bread și toată casa trage aer în piept să-i intre prin toți porii aroma de chec parfumat, făcut din trei banane și un ou bătut, 1/3 c unt topit, 3/4 c zahăr, 1 1/2 c făină, 1 linguriță bicarbonat de sodiu și-un pic de sare. Și-o linguriță de vanilie. Esență. E una din formulele mele magice, dar ți le spun și ție.

Și, crede-mă: nimic nu e mai acasă decât o felie aburindă de chec, cu o cafea și o poveste cu zâmbet. Aici e. Punctul cardinal al tuturor întoarcerilor mele. În casa de pe strada cu nume Departe, unde în bibliotecă e, sau era, un dicționar în care clătita, ori gogoașa și alte dulciuri se convertesc  ușor în culori și catrene, în umbre de zâmbet și povești lungi.

Ai să te miri, dar nu e de mirare. Aici, acasă, e punctul cardinal al tuturor întoarcerilor mele.

Articol apărut inițial aici. 

Grăbindu-mă prin ierni

sneg-zima-chasy-budilnik-boke

Uitasem cheile de la mașină. Era un frig crunt. Din ăla de îți simți rimelul scoțând note muzicale atunci când clipești. Îmi venea să înșir pisici pe băț de nervi. Că așa înjur eu, deși îmi plac pisicile. Adică atunci când zic: „pisici pe băăăăăț!!!” nu vizualizez pisici înșirate pe model Vlad Țepeș pisicesc. Nicidecum.
Dar cheile nu erau la locul lor. M-am pus în fund în hol și mi-am răsturnat conținutul genții pe gresie. Nu erau nici acolo. Mi-am pipăit încă o dată buzunarele. Nimic. Îmi aminteam clar cum le-am luat din cuier și m-am încărcat ca un brad de Crăciun, doar că nu eram brad și nu era Crăciunul, ci o zi normală de muncă. Cheile într-un deget, poșeta, destul de voluminoasă, pe un umăr, geanta de laptop pe celălalt, lunch bag-ul într-o mână, termosul de cafea în cealaltă, mănușile sub braț și telefonul lipit de cana de cafea. Ajunsesem la mașină fără să alunec pe scări, fără să uit să închid ușa, însă disperatele alea de chei își aleseseră fix ziua de azi să se joace cu mine de-a v-ați ascunselea. Știam că le-am atins, încă simțeam urmele brelocului la buricele degetelor. Am pus cafeaua pe mașină, mi-am înfundat telefonul în buzunar, să-mi eliberez cât de cât mâinile și m-am întors cu atenție, să nu alunec pe scări.

Nu știu cum să-ți spun, dar nu era cel mai bun moment să se joace cu mine. Era luni dimineața și trebuia să ajung la serviciu. Aveam stare de luni și nu voiam decât să intru în mașină și să plec. Simțul umorului era mort și îngropat. Era luni. Era frig și trebuia să ajung la timp. Am refăcut traseul de cinci ori. Casă-mașină, casă-mașină, casă-mașină și tot așa.
Frate!!! Au venit extratereștrii? Ori mă uit prin ele și nu le văd???
Am intrat în casă două minute să mă încălzesc. Mi-am trântit toate gențile pe jos și mi-am zis: „Gata! Ești Zen. Respiri adââânc. Le găsești!” Și am tras aer în piept. Și-am tras degeaba, că tot n-am dat de ele.
Mintea a început să calculeze alternative. Rezolv eu cumva. Mi-am amintit brusc de cafea. O lăsasem pe capota mașinii. M-am întors a șasea oară la mașină. Era un frig marcă înregistrată: Canada. Un soare tâmp se scălda în zăpadă, fără să se obosească să schimbe măcar un pic cifrele termometrului. Când am luat termosul de pe mașină, m-am dezechilibrat și am alunecat pe stratul gros de gheață, prilej pentru un generos șir de pisici înșirate una pe față, una pe dos… pe băț.
Mi-am pipăit genunchiul zdrelit și am constatat că mi-am rupt și ciorapul. Cafeaua se întindea într-o baltă maronie, întinsă falnic pe o suprafață incredibil de mare. Parcă în micul termos de mărimea unei căni normale, pe care, din cauza grabei, nu-l închisesem bine, fuseseră litri, mulți litri de lichid cald.
Îmi venea să plâng de nervi și de Zenu’ zenului, care cine știe prin ce țări calde stătea ca nesimțitu’, la umbră de palmieri. Când să mă ridic, mi-am întins mâna să mă sprijin și am atins ceva dur. Erau cheile de la mașină care îmi căzuseră din mână și, silențios, din cauza zăpezii, ajunseseră la vreo jumătate de metru mai încolo de zona unde făcusem eu rondul, ca în armată. Am zâmbit umed. Gata! Mă schimb și plec.

Cinci minute mai târziu porneam mașina cu genți și gentuțe și altă cafea și GPS și telefon. Toate la locul lor. Am ajuns pe autostradă și, firește că, după cinci minute eram bară la bară. Însă mă liniștisem. Eram o furnică într-un mușuroi de furnici cu genți, cafea și GPS-uri, înjurând în toate limbile pământului ziua de luni, șeful și faptul că ajung târziu la serviciu.
Începuse să ningă încet și cafeaua era deja rece. O lăsasem fără capac. După vreo jumătate de oră, traficul s-a decongestionat și am începu să merg chiar rezonabil. Nu foarte tare, pentru că deja ningea consistent și mașinile de curățat zăpada nu mai făceau față. Era pericolul de-a prinde o pâclă de gheață sub ninsoarea proaspătă. Aveam cauciucuri de iarnă și mașina mea era destul de solidă, însă eu merg întotdeauna preventiv.
Trebuia să străbat orașul. Aproape treizeci de kilometri, majoritatea înșirați pe Gardiner hwy. Eram perfect liniștită pentru că intrasem în normalitate: o zi de luni tâmpită în care toate mergeau anapoda și toată lumea va ajunge târziu. Inclusiv șeful.
O mizerie de iarnă, împopoțonată în alb, zădărnicea crud viața normală a orașului. Obișnuiam s-o iubesc. Da, când stăteam în România și venea ca pudra de pe prăjitură. Atunci era cuminte și civilizată. Se ducea la treburile ei când îi venea vremea. Dar în Toronto se simțea pesemne confortabil. Stătea ca un musafir indolent care uită să plece.

Mi-am lăsat ochii să alunece în dreapta. Autostrada mergea acum paralelă cu lacul și erau niște culori… De ce nu s-o fi inventat oare un aparat de fotografiat care să se atașeze la pleoape? Să clipești și țac să iei imaginea. Am simțit un șoc mic, urmat de un scrâșnet teribil. Mi s-a făcut brusc rău și sete, iar șoseaua și lacul au început a tremura albastru, metalic și alb. Frumusețe tremurată, mi-am spus. Fracțiunile de secundă se întindeau calme și moi, iar eu nu reușeam să mă adun. Încercam să mă concentrez la volan, dar nu mai găseam volanul. Eram într-un carusel care mă învârtea. Culori moi și calde…
– continuarea aici – Literaturacautopie 

Gardul din noi

love locks at the Trocadero Paris

La început a fost găina babei și mărgica ei roșie.
Apoi o ușă deschisă. Cu toarte. Un soi de clepsidră unde puteai juca șotron.
La capăt erai tu cu mâinile întinse ca eu să pot sări gardul. M-ai prins.
Zborul și timpul mi le-ai făcut cuib.

bird-3180681_960_720 (1)

Aer și apă și foc câteodată. Și cer, mult cer pe care se dau de-a lungul și de-a latul avioane. Un gard trezit brusc din somn când puii de dor însetați și zăluzi își pun în minte să îl sară. De fapt departele e-atât de-aproape. Doar să sari gardul.

Flat-Earth-theory-Australia-not-real-conspiracy-953382

O idee apare și se împrăștie neîngrădită peste mări și țări și peste fuse orare și pune într-o singură fotografie Castelul Bran, Tower of London, Statuia lui Eminescu, La Tour Eiffel și CN Tower. Când nu e gard. Căci nu e gard  când scriem românește. (definiție) 

***

Ideea Danielei a încolțit în noi, niște noi care iubim litera și literatura. Am pornit cu dreptul și am luat-o la pas hotărât fără să ținem cont de gardurile văzute și nevăzute, simțite sau nesimțite 🙂 care sunt sau ar putea fi.

Cuvântul ne e și armă și mărunțiș de buzunar pentru cafea, și mângâiere, și umbrelă. Am pornit la drum cu scop (zicem unii), fără scop (zicem alții) să ne plantăm cuvântul. Azi e aniversarea blogului meu și îl lamulțănesc urându-i bun venit unui blog nou  cu aripi largi, deschis pentru voi toți, unde scriem mai mulți autori.

Când m-a notificat wordpressul că au trecut patru ani, am avut un moment de uimire, pentru că eu am o problemă cu numerele. Le uit. Dar blogul e parte foarte importantă din viața mea. Practic, a însemnat revenirea mea la scris și la limba română. Și am făcut un mic bilanț canadian și m-a pufnit râsul. Când Dumnezeu te face român, degeaba îți faci casă în Canada. Am visat să fiu profesoară de română și asta am devenit. Am fost profa de română din liceu. 🙂
Vântul m-a adus în Canada și aici am predat la Școala de limba română (am scos și o mică publicație în românește pentru copii),  am publicat o carte în limba română și o povestire într-un volum colectiv. Sunt corector la ITACA (Dublin), revistă de limba română a scriitorilor români din diaspora, unde public și eu, am rubrică permanentă în ziarul OBSERVATOR de Toronto, scriu la publicația LA REVISTA din Statele Unite și la CATCHY din București. Adică… really?
Păi, Happy Anniversary with WordPress să fie!

Pași

O recenzie de la un om de nota zece. Când tu plantezi vorbe, iar ele răsar firesc și la fel de albastre în alt suflet, care vibrează pe aceleași note muzicale.

O carte nescrisă

Am intrat în lumea Pașilor cu multă curiozitate și nerăbdare. Aveam o idee despre drumul pe care îl voi parcurge, cel puțin așa credeam. Dar, pagină cu pagină, pas cu pas am realizat că o carte se trăiește atunci când o citești întreagă. Nici un fragment nu îți poate reda cu adevărat atmosfera reală.

Em Sava și Axel ne oferă o poveste de dragoste. O poveste de viață. Un drum al autocunoașterii și al curajului, conturat de o iubire neașteptată și surprinzătoare.

Pași… a fost descrisă în nenumărate rânduri, ca o carte scrisă la patru mâini. Doi autori, două stiluri diferite, construind împreună și separat cele două personaje: Nicole și Alex. Vreau să vă povestesc ceva, pentru a mă face mai bine înțeleasă. Pe vremea când studiam pianul, îmi doream nespus să ajung să cânt împreună cu profesoara mea. Era un adevărat privilegiu să fii tu, cel ales pentru a…

View original post 312 more words

Miercuri clătitănzi

Tags

, , , , , , , , , , , ,

20180808_174357

Căldura mi-a topit și gândurile. O vară umedă, cu gust muiat și fierbinte. Doamne, cât de dor mi-a fost de ploaie! Visam cu ochii deschiși cântec de paparude. Iarba pe gazon se usca încrâncenată într-o disperare galbenă de fân. Doar mușcatele nu păreau a avea nicio treabă. Și nici gălbenelele. Rezistente flori! De aceea nimeni nu le cântă nicio odă. Nicio mireasă nu-și alege buchet din gălbenele. Sunt un fel de țărăncuțe nesofisticate, ce nu știu folosi cuțitul și furculița. Se mulțumesc cu puțin și își înmulțesc cu generozitatea sămânța sănătoasă.

Am ieșit un pic pe balcon (ce minune că are casa asta balcon, deși am comentat ironic atunci când l-am văzut, că ce, adică, ai nevoie de balcon la casă) și era caldul ăla cleios ce ți se prelinge pe toată epiderma și te alungă la răcoare, în casă.

Spre seară a început să țârâie neserios, așa, fără chef. Am mutat ghivecele din balcon spre marginea balustradei, să prindă stropi de ploaie. Să simtă sărbătoarea udă. Sărbătoare H2O. Să le dau iluzia că se destrăbălează la bal, că-s flori de câmp, libere, nu soldăței roșii, înghețați, precum Queen’s Guard, în ghivece frumoase de balcon.

În primele secunde a venit capricioasă, abia atingând pământul, apoi s-a năpustit nebună și a pleznit dramatic tot ce putea atinge. A ținut așa toată seara. Am oprit muzica să aud ploaia. Să nu cumva să se furișeze și să plece, când nu-s atentă. Am adormit pe bătăile ritmice din geam și tot așa m-am trezit. După masă, șiroaiele spălau încă străzile și acoperișurile, iar în casă era bine.

M-a apucat chef de ceva pașnic și am făcut, din trei ouă, clătite. Nu îmi plăceau clătitele în copilărie. Exista un război constant între papilele mele gustative și multe, foarte feluri de mâncare. Aluatul lipicios, umplut cu gem, nu mă inspira deloc. În schimb îmi plăcea tehnologia lor și, deși mama nu mă punea să gătesc, clătitele erau excepție de la regulă. Mi se părea artistic să pun o jumătate de polonic de sos albicios și apoi, cu dexteritate, să învârt iute fundul tigăii încinse până când era acoperită toată suprafața. Apoi să urmăresc cu atenție când e gata și s-o întorc pe partea cealaltă.
Îmi pierdeam interesul când trebuia să pun gemul, iar de mâncat… nici să mă bați.

Mă aflam la un restaurant de fițe, în primul an de la terminarea facultății, invitată la un fel masă festivă, cu un grup de colegi, profesori și ei. La desert ne-au adus clătite flambate cu înghețată și frișcă, iar când eu am refuzat, s-au uitat la mine ca la o extraterestră: „Serios? Nu-ți plac clătitele?”
În timp, gusturile mele au început să se deschidă și azi îmi plac până și clătitele. Ce n-aș da să fiu mofturoasa de atunci?

Azi ploua strașnic și vedeam prin geamul de la bucătărie cum gălbenelele își întindeau botul rotund spre stropi.
Am făcut iute materialul de clătite și l-am pus în frigider vreo două ore. Abia apoi le-am copt. Le-am rulat cu dulceață de zmeură și caise, rețeta lui Daniel din Quebec. De când știu rețeta asta nu ne-am mai atins de alt soi. Am spălat și câțiva pumni de zmeură și afine și le-am așezat acolo. Am lăsat câteva clătite goale, să le pun la cuptor cu cașcaval, mai târziu, să fie mâncate calde, cu iaurt sau smântână.

Zi de august cu ploaie, clătite și gălbenele. Total nepretențioase, precum gustul din bucătăria bunicii. Bucuria vieții vine din simplitate. Casa dinainte a bunicii, unde gutuile impregnaseră povestea multor ani în lemnul dulapurilor și în pereți. Acolo e paradisul meu și uneori mă vizitează așa, ca o boare, din nimic, pentru că locuiește în amintirile mele.

Clătite. Dacă ar fi flori ar fi gălbenele, sau poate gălbenele ar fi clătite, dacă s-ar hotărî într-o zi să devină ceva dulce, ceva făcut în doi timp și trei mișcări, într-o zi de august cu ploaie adevărată.

20180808_17231320180808_17392320180808_17393520180808_17433220180808_17460620180808_17434920180808_174845