Cordonul ombilical dintre mamă și făt nu se desprinde niciodată definitiv. Inițial mama simte fiecare durere a copilului smuls din trupul ei. Apoi vine rândul copilului să se împletească el cu suferințele mamei, al cărei corp trădător își spune cuvântul, întins literă cu literă pe ancora apăsătoare a timpului. Sufletul e puternic, dar trupul duce rugina anilor, deveniți grei și înceți. Ciclicitatea este absolută, iar mama devine un fel de copil al propriului copil.

Scriu dintr-o Cuba turcoaz-paradisiacă, un fel de răsplată a românului trăitor în Canada. Plecând din țara lui Eminescu, am luat în brațe iarna lungă și aspră, însă ne-am făcut obiceiuri noi, concretizate în vacanțe la soare, mici escapade din răcoarea arțariană. Nisipul e alb, Atlanticul își deschide brațele cald-înspumate înspre turiști, iar eu mă bucur că Dumnezeu mi-a dăruit oportunitatea de a fi acum și aici cu mama. I-aș lua în brațe toate durerile și le-aș ascunde în ocean, aș așeza prag de corali între ea și ele, ca zâmbetul ei să nu fie niciodată umbrit de amăreala lor.  Dar mama surâde în orice moment, chiar dacă buzunarele îi sunt pline de analgezice. Albastrul privirii ei e mai frumos decât întinderea de apă cubaneză, iar abc-ul durerii i-l citesc în ochi, chiar și atunci când nu recunoaște că suferă. Se bucură de vegetația luxuriantă, de temperatura de catifea, de valurile calde și înspumate, dar mai presus de orice, de timpul pe care-l petrecem amândouă, construind amintiri. Ne fotografiem reciproc – e frumoasă mama –, iar eu aproape că nu mă recunosc în pozele pe care mi le face, atât de cameleonică sunt. 

Dragostea ei îmi pune pe chip trăsături din copilărie și realizez că, atunci când o privesc, devin pur și simplu copilul ei, mai mult decât sunt mama copilului meu, soția soțului meu, sora fratelui meu, prietena prietenilor mei sau mai știu eu ce ipostaze sociale aș putea îmbrăca.

Conștientizez că durerea face parte din noi, că frumusețea vieții are sub masă umbre, că toți avem probleme și suferințe mari și mici, însă aș lua în pumn și strivi tot ce o supără pe mama. 

Cuba mea de acum are o săptămână: șapte zile minunate, fiecare purtând în capsula ei comori de secunde care ne hrănesc sufletul și mintea. Netul e îngrozitor. Dar până și asta e o bilă albă pentru vacanța noastră, pentru că, izolate de stupul online-ului, suntem deținătoarele unor zile lungi, pline de noi două, pline de poveștile noastre, pline de mirările și bucuria întreagă cu gust de mango și de papaya, cu pauze lungi de cafea și cu tihna verii din țara verii.  

E atâta liniște și firesc în ritmul încet al orelor cubaneze, încât avem senzația că suntem într-o altă lume, una în care nimeni nu se grăbește – o lume unde, ar zice Preda, timpul are infinită răbdare cu oamenii. Zâmbetul localnicilor are aceeași temperatură ca cea din termometre, indiferent de unde vii, ce vârstă ai, sau cum te cheamă. Secolul vitezei nu pare să-i fi afectat pe cei de aici. Lentoarea și gustul estival sunt răscolite doar de bătaia de inimă a oceanului, răzvrătit câteodată, însă blând și călduț ca apa de ceai de cele mai multe ori.
Iar eu, în tandem cu Atlanticul, sunt o tresărire, o emoție, conștientă de faptul că trăiesc unul dintre cele mai frumoase momente ale vieții mele: o vacanță cu mama. 

Varadero, noiembrie 2023 – Articol pentru Observatorul de Toronto