De drag și dor de ducă

Doamne! Țara arde și baba se piaptănă. La noapte zburăm, iar eu m-am oprit din finisarea bagajelor, ca să vin aici. Mă arde să scriu. Și cum nu? Am ajuns azi accidental la medicul de familie, o urgență urgentă, ivită ca ploaia. Din senin. Panică, mâna pe telefon și rugăminte să mă primească azi. Nu aveam timp să merg la Urgențe – e o glumă numele că orele se topesc în sala de așteptare- i-am spus recepționistei situația și că la 5 dimineață am zbor. Și, deși era plin ochi orarul medicului până luni, m-a strecurat și pe mine. Azi. Adică azi. Cum să nu îl iubesc?
Nu vă scriu să miaun despre probleme, că nu e mare lucru, însă nu am vrut să mă trezesc în Mexic cu surprize care ard buzunarul. Că, de ajung acolo la Urgențe, mă jumulesc ăia mai ceva decât bunica atunci când îi făcea felul vreunei înaripate.

În fine, am rezolvat ce era de rezolvat și m-am bucurat ca de obicei să îl văd. E așa de inimos! Foarte uman doctorul meu. Îl cheamă Sarmad, noi îi spunem Sarma. Dar o facem cu drag și simpatie. De câte ori ne vedem mă întreabă despre România și trece de bariera aia seacă doctor-pacient. Și am avut momente în care m-a ajutat mult. Și când spun mult e foarte mult.

Așa că m-am gândit iarăși la Ana mea. Cum să nu o traduc să i-o dăruiesc doctorului Sarma, și lui Mike, și lui Nancy, și lui Mary Anne, și lui Sven. Și Elenei (rusoaică) și altor prieteni dragi care au încă obiceiul cititului și mă întreabă cu blândețe când vor putea citi frumusețile mele (au coperte superbe cărțile mele) cu care sigur că m-am lăudat. Se uită la ele, zâmbesc, dar nu pricep o iotă.

Liliac

A înflorit de Paște, ca să mă simt acasă.

E adus din România, din grădina părintească. L-au adus ai mei, să fie liliac și în Canada. Le spusesem eu că la capătul lumii nu există liliac. Tata l-a plantat în Kitchener. Era o nuielușă pe atunci… A crescut mare, parfumat, des, sănătos.

Am adus și în Toronto, când ne-am mutat. De treabă cum e, ne-a îmbrățișat și aici grădina. În plus, cum e atent la toate, a simțit că dorul e mai dor de Paște. Și-a înflorit.

Lumea și AI

E Vinerea Mare. Sărbătorile se apropie cu pași timizi, amprentând noaptea conștiinței umane.
Mai e puțin până când noi, creștinii, ne vom bucura din nou de Nașterea Mântuitorului, cu sufletele spălate, cu inimi umilite, cu credință și rugăciune.
Gospodinele pregătesc românește bucătăriile. Casele sunt pline de arome, iar serile vin cu o oboseală dulce, pentru că cei dragi se vor înfrupta din bunătăți, iar masa de duminică e sfântă celebrare. Cu post (cei care pot ține), cu efort în plus, este marcat marele moment al umanității.

În Canada româncele fac la fel, poate mai englezește și poate a doua oară – pentru că unii sărbătoresc și Paștele catolic. Obiceiurile locului s-au împletit cu cele aduse din România, de acasă, iar camerele sunt împodobite cu ornamente specifice: puișori, iepurași, ouă, cele din urmă atârnate chiar și în pomii din fața casei, pe același model cum sunt atârnate iarna globurile de Crăciun.

Mesaje frumoase, mai mult sau mai puțin inspirate, sunt schimbate pe diferitele canale de comunicare.

Unul m-a întristat și m-a convins că lumea în care trăim devine o haină tot mai ciudată, tot mai destrămată, tot mai rece.

O doamnă a pus pe un grup un poem făcut de ea în colaborare cu AI, cum mândră a declarat. Pentru că în conținut erau inserate toate ingredientele specifice, a atras admirația altor cucoane care au umplut-o de inimioare admirative.
O să „fur” această „creație” să o aplaudați – eventual – și voi.

Nu mă întristează atât de mult încercarea nefericită în care un robot pune niște cuvinte împreună având și o oarecare rimă, ci audiența care nu face absolut deloc diferența dintre un text arid adunat de o mașină, și unul scris cu și din emoție.
Acest lucru îmi demonstrează că nu doar literatura se duce, dar și cultura. Atâta timp cât oricine crede că poate face absolut orice pentru că are în față un computer…

Tot ce urmează aparține doamnei.

În ziua sfântă de Paște, când lumina răsare,

Sufletele noastre se deschid larg și inima e într-o cântare.

Hristos a înviat, vestea se-aude-n văzduh ușor,

Adevarat a înviat, răspundem cu bucurie în cor!

Ouăle roșii, pictate cu grijă și mândrie,

Simbolizează sângele lui Iisus, jertfit pentru noi, pe vecie. 

În bătălia ouălor, copiii se întrec cu zâmbet senin, 

Hristos a înviat, iar noi ne bucurăm cu cântec creștin.

În biserică, lumânările în mister dansează,

Clopotele cântă, credincioșii se roagă

Adevarat a înviat, sărbătoarea ne unește,

Într-o lume plină de speranță și lumină unde Dumnezeu domnește. 

La masa de Paște, mirosul de cozonac și friptură,

Familia se adună, iar inimile se bucură.

Hristos a înviat, iar noi ne simțim binecuvântați,

Adevarat a înviat, sărbătorim cu dragoste și credință ca frați.

Sărbătoarea Paștelui ne aduce împreună,

Într-o comuniune de credință și lumină.

Hristos a înviat, iar noi simțim recunoștință în suflet, 

Adevarat a înviat, spunem toți într-un cuget. 

La mulți ani de Paște, sa sărbătorim cu dragoste și pace,

Să fim uniți în credință și sa ne bucuram de toate. 

Hristos a înviat, iar noi să-i purtăm lumina 

Adevarat a înviat, sa fim buni întotdeauna!Poemul de mai sus a fost scris de mine în colaborare cu AI ❤️ sper sa nu fiți dezamăgite de participarea lui AI. Mi-am luat un trial de o luna și vreau sa vad cu ce poate sa ma ajute ca planuiesc sa scriu mai mult atât în romana cât și în engleza și sa traduc în ambele tit ce scriu.

Aniversare

Azi am împlinit 23 de ani. De… Canada. 😃

Acum 23 de ani ajungeam într-o Canada somnoroasă, abia trezită la primăvară. Bocisem tot drumul. Pe ascuns, să nu mă vadă Tudor. Să nu-i sărez lumea lui mică și frumoasă. Despărțirea de ai mei a fost sfâșietoare – am fost foarte apropiată de părinți.

În plus, habar nu aveam unde venim. Aveam în minte un film vag și roz, trimis în țară de cei plecați. Porțile României erau aproape ermetic închise, iar realitatea își dilua culorile, trecute prin filtrul celor opt mii de kilometri.

Ne aștepta aici un văr foarte îndepărtat al soțului meu, cu nevasta din dotare. Nu-i cunoșteam. Îi depistase pe ultima sută de metri soacra mea, care a fost tare descurcăreață și s-a bucurat că vom avea pe cineva la capăt de pământ.

N-a fost cea mai grozavă experiență întâlnirea cu ei, pentru că nu puteam găsi în lumea asta mare oameni mai diferiți decât noi. Ce era pentru noi tavanul, pentru ei era podeaua. Și invers. Valori diferite, sfaturi neconcordante cu viețile noastre, eventuale supărări din partea lor pentru că nu le urmam traseul. Am povestit despre asta…

În seara aceea – era vineri – am aterizat într-o lume nouă și la propriu, și la figurat. Iar în ziua următoare, în 29 aprilie, aveam să uit de lacrimi, ocupată să mă mir de ce văd și doritoare să încep să punem bazele noii noastre vieți. Soarele răsărise pentru noi într-o țară absolut superbă. România era cu noi, în noi.

Azi am senzația că timpul s-a oprit în loc, că venirea noastră aici s-a petrecut ieri. Și că toate luminile și umbrele care ne-au străbătut de-a lungul anilor au aparținut altor vieți.

23 de primăveri…

PS. Lalele sunt din grădina mea. Azi a plouat.

Multe primăveri

Am văzut pe FB o fotografie cu un domn de 90 de primăveri, iar dedesubt tot felul de comentarii mirate în sens negativ. Chiar oripilate. Inițial nu am înțeles care era problema și de ce stimabila audiență era atât de șocată și dezaprobatoare vis a vis de domnul cu ochi albaștri pătrunzători. Imaginea nu avea nimic ieșit din comun, era doar un bătrânel, care se ținea bine, genul pe care-l întâlnim prin parcuri hrănind porumbei sau plimbându-se agale.

Nu i-am numărat degeaba anii în primăveri, pentru că, privind nebunia pomilor înfloriți acum, la final de aprilie, mi se pare o binecuvântare și un noroc fantastic participarea noastră la spectacolul naturii în coregrafia lui Dumnezeu. Și mă gândesc ce norocoși sunt cei aflați la vârsta senectuții pentru traseul lor lung. Cu siguranță și anevoios, pentru că viața este o sinusoidală cu bune și rele. Câte amintiri, câte zâmbete, dar și cât plans există în panoplia lor de amintiri.

Mi-am amintit de bunica mea, care a trăit 96 de ani și cât de stingheră se simțea, când ridurile și neputința și-au făcut casă bună în trupul ei. Și cât de mult o iubeam cu toții, însă societatea o strivea și pe ea, ca și cum bătrânețea ar fi un păcat absolut și o boală rușinoasă, o decădere din ființa tânără și puternică.

Și m-am gândit și atunci, și gândesc și acum, ce ființă ticăloasă e omul. Animalul tânăr îl domină pe cel bătrân. Îl discriminează. Sistemul medical îi transmite în subsidiar – când nu îi spune de-a dreptul – că spitalul nu îl poate ajuta, că nu e loc de vindecare, ci punct terminus.

Ați observat cum vârstnicii noștri refuză cu groază spitalul?

Domnul din fotografia de pe FB era Alain Delon, care, ce să vezi? A îmbătrânit și el. Și monștrii sacri adună ani, ajung la vârste onorabile. Dacă au zile de trăit. Pentru că în industria lor, mulți își pierd drumul înecându-se în abisurile celebrității.

E firească bătrânețea. Și e doar o etapă.

O cafea valoroasă

Trebuie să știi despre mine că sunt destul de sălbatică. Un psiholog ți-ar spune probabil că izolarea, că țara străină, că whatever. Nu știu care e explicația, dar nu îmi place să mă expun, să cunosc oameni care țin cu orice preț să mă cunoască. Mi se pare un pic de „Ni maimuța, ni maimuța!”

O fac, pentru că nu am încotro, pentru că lansări, pentru că evenimente etc. Nu o fac cu plăcere, chiar dacă, după ce trec de faza inițială, găsesc plăcere în dialog și relaționare.

Sunt omul din spatele cuvântului, ecranului și îmi place zona aceea unde sunt eu cu mine. Mi-e confortabil, mi-e firesc, mi-e onestitate, mi-e lipsă de diplomație pentru că x se simte în stare y și eu ar fi bine să fiu z.

Să dau cu subsemnata, să – eventual – gafez. Să – poate – dezamăgesc… mi se pare prea mult. Mereu am gândit că, din moment ce am scris cartea, mi-am făcut datoria față de țară. De ce să ies pe scenă să o explic, să răspund la întrebări, să zic, să mă îmbrac într-un fel, să etc. ?

După introducerea asta lungă pe care probabil am scris-o pentru mine – până la urmă toți avem umbre în soarele personal – am să-ți spun că totuși m-am dus să mă întâlnesc cu Nick Carabaș. A citit „Ana”. Și apoi a început să cumpere „Ane”. Nu știu la câte a ajuns în momentul de față, dar la întâlnirea noastră petrecută acum vreun an și mai bine trecuse de 25. A dăruit tuturor neamurilor și prietenilor din România și Canada. M-a rugat să-i fac bucuria să mă cunoască și în timp ce vorbeam m-a prins de mână și cu voce tremurândă și lacrimi în ochi mi-a spus că nu-i vine să creadă că vorbește cu mine. Jur că nu exagerez. Și scriu aceste cuvinte pentru mine. Să-mi amintesc.

Nick e un patriot adevărat, un român care ține în brațe adevărul fără teamă de consecințe. Trăiește de foarte mulți ani în Canada, dar calitatea românească nu i-a fost deloc alterată de acești ani mulți. Și ce poți să spui despre un om care dăruiește cărți? Nu-i așa că spune multe?

Ana a fost cumpărată și dăruită cum puține cărți contemporane românești (din clasa mea, să ne înțelegem, că nu mă compar eu cu uriașii cu nume rezonante) au avut bucuria, onoarea, binecuvântarea…

Nu a ajuns în atenția criticii românești, pentru că, și aici o citez pe Corina Ozon, nu a avut parte de expunere suficientă. Iar eu personal nici nu știu să o promovez, nici nu cunosc nume ilustre din protipendada literară. O singură dată am propus-o cuiva, un tip care face recenzii faine. Și mi-a spus, cerându-și scuze, că el își alege singur cărțile. Mi-a fost rușine și nu am mai încercat. Și l-am înțeles, pentru că nici eu nu aș porni cu dreptul la o carte care mi se bagă pe gât.

Dar azi e despre Nick, omul cu care m-am întâlnit la o cafea canadiană cu gust românesc.

PS. Trebuie să spun că am făcut postarea asta pentru că Nick a postat fotografia cu noi doi acum. Mi-am amintit și i-am scris mulțumindu-i. S-a jenat că am făcut public gestul lui. Însă de-a lungul timpului mereu mai cerea câte un autograf. De la un punct am vrut să îi dăruiesc măcar câteva cărți. Însă n-a acceptat.


Case

Nu am găsit nicicum cui aparține imaginea cu casele. Poate mă ajutați voi. Dar îmi place mult. Pentru că universul din mintea mea așa e construit, colorat, nesigur, un pic distopic, înclinat spre lumină ca o floare de soare și rânjind. De veselie, de ironie, de politețe, de complezență, de numa…

Suntem pictori de interior și voci. Putem avea vocea pe stânga. Putem picta cu unghiile de la picioare. Dar în esență asta suntem. Cântăreți-zugravi.

Eu când citesc, aud vocea autorului – dacă e afon nu are talent. Adică o fi talentat, dar nu la scris – și îi văd culorile sufletului. Aici nu există prost gust, pentru că frumusețea locuiește întotdeauna în ochiul privitorului. Există culori complementare, lumini și umbre, și contrast la absolut orice nuanță, că fiecare sac își are peticul. La culori e veselie. Unde-i tanda e și manda.

Fiecare, dar absolut fiecare pictor/zugrav/vopsitor, e genial.

Pe scurt, voiam să vă arăt imaginea asta. Cine o fi autorul?

Acel roz

Am văzut acest tablou care m-a copleșit. E, pe scurt și în opinia ochilor mei, rezumatul cărții „Promisiuni pe o frunză de arțar”. Autoarea este Gaëlle Boissonnard, o pictoriță care trăiește la Paris. Povestea mea e o succesiune de Cenușărese cu destine diferite, cu happy ori sad end, cu rezolvări de moment sau definitive, cu prinți care pot fi părinți… complicat. E o serie de voci care-și întind la uscat inimile. Un pic de plâns, dar, în esență, mult roz și da, ciclamen. Aceasta e nuanța. Cam cum e în imaginea de mai sus. Și tot așa: pare într-un fel, dar e în alt fel. Cine a citit, știe despre ce vorbesc. Oricum, tabloul ăsta…

Azi a fost cea mai frumoasă zi din viața mea

Așa îmi spunea aproape zilnic fiul meu pe la începuturile descoperirilor noastre canadiene. Desigur că propoziția respectivă – cu destinație la jucării, parcuri de distracții, grădini botanice sau zoologice, ori ce-l mai impresiona pe el – îmi făcea și mie ziua cel puțin la fel de frumoasă cu a lui.

Acum, cu un exercițiu de imaginație extrem de dur, gândește-te că doctorul ți-a dat o veste greu rumegabilă (am văzut că nu există cuvântul, dar îmi trebuie, așa că înțelegi ce vreau să spun…) și atunci care sunt opțiunile tale? Negi cât negi. Bocești cât bocești. Dar soarele răsare. Și o iei la pas.

Azi e azi. Mâine, mai vedem…

Zic așa, de imaginație. Da? Deci nu te lăsa cuprins de scenarită.

Realitate:
Un soare absolut destrăbălat a răsărit în Cincinnati, după ce vineri a plouat tot drumul. Mint. De fapt am pornit cu ninsoare. Ghici? În Toronto era plăpumioară de zăpadă. S-a topit în ploaie și până la destinație ne-a tot cernut câte ceva aproape tot drumul. Am dormit la același hotel de care vă spuneam – nu aceeași locație. Nu e reclamă, dar dacă aveți chef și nevoie de alegeri, Holiday Inn e ce vă trebuie. Curat, modern și cu niște paturi care te adorm instant. Avem mulți ani de când îl alegem oriunde în lumea asta.

În fine, după un somn dulce, ne-am trezit în zori de zi și, după micul dejun am mers în oraș. Și zic zori de zi, pentru că încă nu era șapte. Prima oprire a fost la Findlay Marchet, că la piață e viață. În plus e într-o zonă interesantă a orașului. Am băut cafeaua, căscând ochii la tot felul de culori și arome.

Mă relaxează agitația piețelor. Când eram în sesiune, întotdeauna mă opream după examene în Piața Mihai Viteazul și acolo, în gălăgia precupețelor, aromele și culorile specifice, mă scuturam de praful de pușcă al efortului meu. Am văzut tot felul de nebuneli, dar cel mai interesant mi s-a părut un tip care vindea chitare confecționate de el din tot felul de trăsneli. Demonstrativ, a cântat la o… lopată.

Una dintre particularitățile orașului Cincinnati sunt picturile murale, așa că domnul Google chiar oferă turistului un Mural Tour. Deci asta am făcut o bună bucată de vreme. Ne-am mirat de culori și imagini, în special de un purcel argintiu, care părea 3 D, dar nu era. În fine, toate erau absolut superbe și am văzut că purtau un simbol și o semnătură ArtWork. Căutând să văd ce înseamnă, am înțeles că sub acest nume se ascunde un grup de artiști.

La 11 (tot înainte de masă) am plecat la Cincinnati Art Museum, care este un adevărat periplu artistic de la era preistorică până în zilele noastre. Școli, epoci, curente, perioade, stiluri – frumusețea veacurilor colectată pe nesfârșitele coridoare ale clădirii. L-am descoperit pe Saul Steinberg, artist evreu, crescut și școlit în România. De asemenea pictura iei românești a lui Henry Matisse. Sunt găzduite aici picturi celebre din întreagă lumea. Impresionată de specificul local: tablouri care înfățișează viața și istoria americană.

Mă opresc aici doar pentru că vreau să postez. Căci ziua a fost cât o săptămână, pentru că după cinci ore petrecute la Muzeul de Artă am continuat turul de Pictură murală din centru, până am ajuns la Fântâna din Fountain Square – e un punct iconic, aflat în inima orașului, locul unor evenimente fierbinți la care participă interactiv și turiștii.

Seara ne-am îndreptat spre parcul Washington, pentru că la 7.30 ne aștepta punctul culminant al zilei. „Carmina Burana” la Cincinnati Music Hall. Un spectacol rar, incredibil, o împletire perfectă de orchestre, coruri, balet, soliști.
Așa cum v-am spus, a fost (una dintre) cea mai frumoasă zi din viața mea.
Am umblat mulți kilometri (mai mult de douăzeci de mii de pași), dar nu am simțit oboseala. Am aflat multe informații interesante, de exemplu faptul că, din cauza producției impresionante din produse de porc, orașul era numit și Porcopolis – de altfel te întâlnești peste tot cu figura simpatic-grăsulie a porcului. De multe ori roz. De multe ori cu aripioare.

PS – Peste tot, atât în oraș cât și pe autostradă e plin de copaci înfloriți roz-mov. O splendoare.