Facem cunostinta cu aceasta senzatie de la inceputurile noastre pe aceasta planeta. La inceput sunt colicile (cred ca ar fi primele probleme care ne incearca) apoi vedem frumusetea flacarii, incercam sa o prindem in mana, dar ne arde. Apoi cadem si ne zdrelim genunchiul. Dar intotdeana e mama sau tata care pupa locul ranit si durerea trece ca prin farmec. Apoi senzatia creste deodata cu noi, se maturizeaza si poate prima durere in suflet e cand aflam ca nu exista Mos Craciun, cand aflam ca nu barza aduce bebelusii, sau cand il surprindem pe el tragand de codite o alta fetita. Si crestem, inaintam in viata… durerea e mereu prezenta, ascunsa undeva in preajma, gata de atac. Prima nota mica ne doare, poate prima vizita la dentist… Si un pupic parintesc nu mai rezolva problema. Apoi se intampla intr-o zi sa intalnim un baiat si sa scriem impreuna o poveste. Dar povestile au intotdeauna inceput, cuprins si incheiere. Si nu e totdeauna happy-end, adica el si ea nu traiesc neaparat impreuna fericiti pana la adanci batraneti si-am incalecat pe-o sa si v-am spus povestea asa… Uneori finalul vine chiar inaintea cuprinsului si atunci lacrima destainuie prezenta durerii (pregatita, la datorie, ca de obicei.) Invatam cuvinte noi: durere, boala, despartire, dor, moarte… La inceput sunt notiuni abstracte, le auzim la stiri, sau la altii… cumva stim ca se intampla undeva in univers. Apoi ni se intampla. Si de fiecare data cand credem ca am atins apogeul durerii suntem pacaliti, pentru ca dimensiunea ei se schimba, avanseaza, devine tot mai intensa si mai coplesitoare. Durerea copilului tau reverbereaza in tine si e mult mai acuta decat propria-ti suferinta. Dar si bucuria e pe masura. Cand boala te incearca, te doare, dar vorba medicului e cea care te poate plasa in zona aceea aflata in afara linistii sufletesti. Amalgam de durere fizica si sufleteasca… Dar tu esti tare… stii ca vei invinge, cel putin acum, cel putin de data asta… Nu stii cum va fi data viitoare, la urmatoarea dimensiune. Nu stii…