Iubesc culorile… le respir, le pipăi, le cânt. Sunt parte din mine, iar eu le aparțin. Mă joc cu ele… Cu pensula în acrilic, sau ulei… în bucătărie cu mere și pere, cireșe sau struguri… Ele îmi răspund cu dragoste pastelată, cu fluturi mari colorați de pasiune. Culorile mă iubesc
(e secretul meu șhhhhh!)
Nu râdeți de mine! Culorile chiar sunt pentru mine POEZIE.

Când am deschis ochii m-a inundat căldura ochilor ei albaștri.
A fost cea mai frumoasă femeie din sat și dintotdeauna mi-a spus că e bătrână. Bunica era ușor trecută de patruzeci de ani când m-am născut. Dar poate atunci oamenii erau mai bătrâni. Nu știu… Ochii mamei sunt albaștri-verzi, depind de razele soarelui și de starea ei sufletească… Bunicul semăna cu Moș Crăciun, avea părul alb, bujori în obraji și ochi albaștri.

Dar tata având gena mai puternică mi-a dat ochii lui căprui.

Când am deschis ochii în jur și am văzut atât de mulți ochi albaștri, am vrut și eu. De câte ori îmi aduceam aminte, ceream să-mi schimbe îngerașul culoarea din privire. Mama mă liniștea, spunându-mi că ochii mei sunt cei mai frumoși și cei mai calzi. Eu nu voiam ochi calzi, ci ochi albaștri.
Era pentru mine… cum să vă spun? … o problemă existențială. Aveam nevoie de ochi albaștri.
Și toate păpușile primite, aveau ochi căprui…să semene cu mine.