Mă uit la fotografii și nu-mi vine să cred că am trăit tot ce am trăit. Poate e doar un vis din care aș putea să mă furișez încet, fără să observe nimeni. Când scriu nu mă vede nimeni. Inima mea nu mai bate, singurul sunet de viață e al tastaturii. E un soi de bine să exiști doar prin degetele care ating litere.
În Asia sunt atât de mulți oameni, încât pare a nu exista spațiu personal. Asta a fost impresia mea. În metrouri se înghesuie unii în alții, ca niște piese de puzzle, obișnuiți să călătorească lipiți între ei. Nu par a fi interesați că ceilalți se pot uita în ecranele pe care le manevrează neîncetat. E normalitatea lor. Iar tu, ca turist, trebuie să o accepți atâta timp cât le locuiești țara.
În Coreea de Sud oamenii sunt foarte politicoși, foarte amabili, foarte curați și, în ciuda lipsei de spațiu, total neinvazivi. Mi s-au părut foarte civilizați și foarte îngrijiți, iar tenul femeilor, chiar și al celor mai în vârstă, o poezie de porțelan. Am folosit în exces superlativul, dar a fost marca zilelor petrecute în Asia, însă nu mereu cu o notă pozitivă.
Am călătorit cu metroul, schimbând rute, amestecându-ne cu coreenii, observând realitatea în culorile ei splendide. Sunt un călător activ, care adună sub tălpi mii de pași, amintindu-mi de condiția mea umană doar seara, la hotel, când adorm în drum spre pernă, cu dureri de picioare. Acest antrenament al multor ani și al multor drumuri, a dezvoltat atât o eficiență a adunării multor obiective pe zi, cât și descoperirea unor locuri mai puțin turistice. E greu să-mi ții pasul, pentru că sunt teleghidată de o curiozitate atât de avidă, încât odihna și hrana îmi sunt necesare abia atunci când țipă la mine.
Am simțit Coreea de Sud ca o călătorie în viitor. Nu doar tehnologia mai avansată în toate domeniile, dar și gradul de civilizație al oamenilor, curățenia impecabilă în ciuda lipsei coșurilor de gunoi – atât coreenii cât și japonezii consideră intime reziduurile personale și le pun în geantă,- totul mărturisește că lumea lor e diferită de a noastră.
În Songdo, un orășel prea puțin turistic, am pățit ca micuții să ne privească lung, ca pe niște ciudățenii ale naturii, abia picate din lună. Noi, nu ei. V-am spus, altă lume…
În Seoul am văzut cele mai fascinante și imposibil de imaginat târguri de Crăciun. Voi reveni cu o postare despre asta, părându-mi rău încă o dată că pozele reflectă atât de modest strălucirea realității.
Am mâncat mâncărurile lor delicioase, am vizitat muzee moderne, dar și tradiționale (Leeum Museum of Art din Seoul cu arhitectura lui impresionantă, Muzeul Național de Folclor, aflat în interiorul complexului Palatului Gyeongbokgung), Namsangol Hanok Village – un sat tradițional din perioada dinastiei Joseon, reconstituit în Seoul, la baza muntelui Namsan. Apoi am mers pe munte și am urcat în Seoul Tower, de unde am văzut orașul de sus. Am admirat Casa Albastră, unde sunt birourile prezidențiale, corespondentul Casei Albe din Washington, D.C. Am umplut și eu sacoșa cu minunății de la Olive Young. Pe stradă vedeai turiști cu plase cu cosmetice de la celebrul lanț de magazine, fiind o cumpărătură imposibil de ratat, un adevărat obiectiv turistic, – cremele coreene sunt considerate elixir al tinereții. Nu știu cât e mit și cât e realitate, dar coreenii au tenuri impecabile. O fi având și genetica rolul ei.
Peste tot prin parcuri erau coțofene – simpatice creaturi! Însă nu doar în parcuri. Le-am regăsit prin muzee, în pictură sau pe gravuri și ceramică. Am înțeles că, alături de tigru, considerat de coreeni regele animalelor, ocupă un loc aparte în arta tradițională din perioada dinastiei Joseon, cunoscut drept motivul Hojak do – simbol al protecției și norocului.
Am fost la vreo două mall-uri, dar și la piața Namdaemun Market, unde am găsit chestii faine, pentru că tarabele cu suveniruri se amestecau cu magazine micuțe și cochete. Mi-am luat o pijama (doar că ei, fiind mai mărunței, sunt cu un număr mai mic, vă spun asta în caz că faceți cumpărături coreene – eu sunt M și am luat L) și cel mai ușor și ingenios rucsac. Am cumpărat produse cu Ginseng roșu coreean și mici amintiri pentru mama și vecini. Le lăsasem în grijă casa și mai ales curățatul zăpezii, așa că un scop în sine, foarte plăcut de altfel, a fost să-i răsplătesc în mod… asiatic.
Nu mă mai încarc cu suveniruri de mulți ani, pentru că m-ar fi scos din casă până acum la cât călătorim, dar mă răsfăț cu câte ceva pentru mine oriunde merg. Că e un tricou, o brățară… să fie ceva util, ceva să port, dar și o tranzacție avantajoasă. Nu-mi plac din principiu lucrurile scumpe, însă ador să „găsesc” calitate bună, preț convenabil și acel quelque chose care să-mi pună lipici pe ochi. Și în Coreea, în afară de cosmetice care au fost nu cumpărătură, ci obligativitate, mi-am luat niște cercei Svarowski de un albastru splendid, care acum se numesc cerceii din Seoul. Sunt o plăcere genul acesta de obiecte personale cu geografii diferite.
Am vizitat și celebra bibliotecă Starfield Library, desfășurată pe patru niveluri, cu rafturi înalte de 22 de metri și cu tavanul de sticlă, o frumusețe.
Starfield Library
Casa Albastră, așezată la baza muntelui Bugakasan.
Seoul Tower numit și Turnul Namasan, după locație. Și ecranele șoferului 🙂
Mi-a plăcut Coreea mai mult decât mă așteptam. Cred că mi se vorbise prea mult și prea laudativ la adresa ei. Și n-am crezut faza cu pomul lăudat. Am descoperit-o însă în felul meu și m-aș întoarce din nou oricând.
Mi-a făcut bine fiecare loc fără amintiri. E sănătos uneori să fii un burete uscat, care doar absoarbe informații, culori, gusturi, arome.
Punctul negativ, în afară de aglomerația pe care am întâlnit-o peste tot în Asia, a fost temperatura. Frigul tăios care intra în oase, în contrast total cu căldura infernală a interioarelor. Termometrul nu părea atât de supărat când verificam vremea, însă era în aer o umiditate parșivă, ucigătoare, greu de înfruntat. Însă, echipați corespunzător, am înfruntat-o, fiind o taxă mică pentru universul ofertant ce zilnic ne mai deschidea câte o ușă.
Sper să o revăd într-un anotimp mai prietenos.
va urma…
Sweet & Salty 