N-am scris de mult. Nici n-am citit. Nici n-am trecut pe aici decât să șterg praful și să verific dacă sunt închise lumina și ochiurile de la aragaz. Puțin de tot. Nici trei minute pe zi.

Câteodată e furtună și te întrebi.
Te oprești cinci minute și aștepți să se așeze apele. Te întrebi.
Asculți ecourile curcubeielor care se așază cenușiu după ploaie.

Te duc valurile în toate direcțiile. Te oprești o secundă, te uiți în oglindă și iar te întrebi: cine sunt?

Câteodată te răpune un gând sau un dor de-o prietenie dragă din trecut care a murit. Brusc. Poate a fost bolnavă și nu știai. A murit pur și simplu, fără să-și ia măcar adio sau la revedere. S-a dus. A murit și nu are un mormânt măcar să pui o floare din când în când. Ai amintiri frumoase și întrebări. Oare?
Și te apucă dorul uneori. Te consolezi cu o sintagmă ruginită: așa e viața. Așa o fi?

Am primit poze cu luna. Cineva a pândit luna pentru mine și mi-a dăruit-o cu autograf. Al lunii. A surprins-o în ipostaze, culori și lumini ciudate. Luna habar n-avea că e pândită. Șantajată mi-a scris.

Altcineva mi-a spus ieri „Bună dimineața, rază de curcubeu!”

Lume colorată. Ghiveci de suflete. Pentru fiecare deget întins acuzator sau supărat sau bănuitor sunt 3473. 23 oameni care te iubesc. Știai?