Ninge lăptos și lacom. Fulgi mari, complicat construiți. Ca oamenii. Cu amprente sofisticate,  modelate modern, pretențios navigând pe unde apucă, așezându-se în praguri de case. Alte case.  Pe unde-i duce vântul…  Pe unde i-a dus vântul cândva… Pe praguri de case străine… vântul și gândul și frigul… căutători de acasă.
Fulgi lipicioși. Buni de făcut oameni de zăpadă. Cu ochi mari și pâlnii cuprinzând toată iarna asta: inima ta e casa mea. Fulgii mei, fluturii tăi…
Aromă de cafea și-un pui gras de dor:

„Liniștea mea ascunsă în linia vieții tale, moale arcuindu-se iederă pe linia vieții mele, iubite.”

„Culcă-te în palma mea. Nu fii îngrijorată! Totul va fi bine. Hai! Adormi cuminte. Vezi? Ți-am spus eu că va ninge azi. Toarce-ți încet respirația pe buzele mele, să mi-o așez pe somnul tău. Ninge, iubito! E liniște, dragostea mea. E acasă.
Tu scrii în palma mea:” 

A fost odat’ ca niciodat’
de n-ar fi fost… ???
O mână.
Ce-a scris și a pictat
și a gătit
a mângâiat.
N-a căutat.
Și n-a iubit. Că n-a-nțeles.
Și a-ntrebat…
Nu a știut și-a acceptat
Și-a dăruit.
Dar nu s-a dat.

Și s-a-ntâlnit cu mâna ta
și-abia atunci a început
a desena și a picta
a scrie și aduna
a mângâia. A săruta.
Și a iubi.
și ți s-a dat.

Era a ta?

Ninge lăptos. A februarie…