9b314af3-7191-4501-8126-0e17503ae40b_jpg_615x9000_q95
Hai să vă povestesc ce-am pățit săptămâna trecută. Trebuia să mergem la concert. Frumos tare. Casa Loma. Symphony in the Garden. Deschidere de sezon. Abia așteptam. Și mă îmbrac eu frumos, cu o rochițâcă subțâricî. Îmi iau și un sacou de-ăla de n-ar mai fi, peste.

Nu-s curioasă cum e vremea. Di ce m-aș uita la grade? Că nu-s în armată. Știu că-i frig, dar, ocupată cu ale mele, îmi alunecă pe lângă minte informația. Am prea multe de făcut, iar în casă e cald și bine, că doar am pus termostatul la douăzeci și patru de grade.
Nu gândesc să verific vremea ca să mă îmbrac adecvat. Io știu un lucru în spatele minții: e iunie. Câteva secunde să mă uit pe net? De unde?

Realizez că nu e bine din momentul în care ies pe ușă. Brrr! Tremur până în stație. Dar no, fiind în Canada, mă gândesc că e încălzit peste tot. Civilizație!
Concertul e în grădina de vară. Am mai fost. Știu sigur că va fi cald. Nu-mi fac probleme. Doar să ajung acolo.

Nu știu ce sânge au ăștia în ei. Cre’ că de șopârlă. Ăștia, adică băștinașii. Bagă, frate, aer condiționat de zici că suntem alimente și ne alterăm dacă ne bate vreo boare confortabilă de căldură. În metro e alizeu. De la aerul condiționat. Sunt cam verde. Dar acu’ ce să fac? Am plecat? Am plecat.

N-am mers cu mașina, că e oarecum în zona de centru și până găsim parcare… Ajungem în sfârșit la castel. Dinții îmi clănțăne muzical și mă întreb cum pot fi atât de @#$%^&# să nu verific temperatura înainte să ies din casă.

Ajungem. Intrăm. Cald și bine în construcția delicată, de sticlă, a grădinii de vară. Dar, surpriză!  Full house. Nici un loc liber înăuntru. Plasatoarea, foarte amabilă, ne găsește două locuri bune, foarte aproape de orchestră. Afară!!! În lateralul clădirii. Pânze de aer cald protejează interiorul. Doar interiorul.

Mai sunt 25 de minute până la ora șapte, când trebuie să înceapă atât de așteptatul concert. Stau țeapănă pe scaunul metalic și rece. E foarte multă lume. Îmbrăcată. Îmbrăcată de iarnă. Cu paltoane. Și căciuli. Unii au pături.
Ei au verificat vremea!!!

Strâng din dinți și stau cât mai adunată. Mă obișnuiesc eu cumva. O să uit când începe muzica. Mai e puțin. Și ăștia nu întârzie. Sunt civilizați.

Simt printre scaune șuieratul pădurii. E multă vegetație în grădina castelului. Multe frunze. Care cântă. Pe ritmul instrumentelor acordate în așteptarea începerii spectacolului. Frunze care sunt reci și colectează frig și vânt. Și mă țintesc fix pe mine și rochițâca mea subțire. Săgeți discrete, cu destinație precisă.

Minutele trec greu. Foarte greu. Îmi bag fiecare mână în mâneca cealaltă, ca și cum aș avea mănuși. Și tremur. Ca frunza. Pe ritmul instrumentelor zdrăngănind și repetând.

E șapte fără un sfert. Secundarul se mișcă precum un melc ieșit la pensie. Minutarul ehee! Plecat în vacanță. De vară. În Caraibe. La soare și căldură. Atât e de zen. Se face în sfârșit șapte. Ar trebui să înceapă, că aici nu se întârzie. Ora e oră.

Dar, ca și cum ar vrea să îmi facă în ciudă, minutele dansează lent, bine îmbrăcate, nepăsătoare. Și nu se întâmplă nimic. Artiștii ajung pe rând. Fără grabă. Cu un zâmbet festiv lipit de fețe. Verific programul. Am înțeles bine. E șapte.
Lumea se foiește, discută, emană energie pozitivă. Paltoanele sunt pufoase, căciulile se rotunjesc protector pe capete. Aproape de noi, o mamă-și aranjează fetița bine îmbrăcată și se gudură amândouă sub o păturică groasă. Îmi simt nasul rece.
Curtea castelului e plină de mese. Nu există nici un loc liber. Fiecare scaun e ocupat. O lume îmbrăcată gros stă așezată, zâmbește fericită și așteaptă cu răbdare marea gală. Deschiderea sezonului. Deja trepidez. Îmi aud țăcănitul tocului pe cimentul rece. Mă uit la telefon din minut în minut. Să văd cât e ceasul. Îmi simt șalele înghețate. Și zece. Și douăzeci. Nu se întâmplă nimic. Se face șapte jumate și în sfârșit un ropot de aplauze anunță apariția dirijorului. Lumea e în delir. Aplauze îndelungi pentru maestrul Kerry Stratton.

În tandem pornește un fir de vânt. Timid la început, se intensifică în același ritm cu acordurile divine ce umplu văzduhul rece. Îmi intră prin păr și prin haine. Dansează prin țesătura subțire și-mi face pielea de găină. Taie totul în două. Îngheață și sufletul în mine. Rezist eroic încă douăzeci de minte. Însă frigul s-a înșurubat bine de tot în fiecare celulă, și se strânge tot mai tare. Și mai tare. Îmi prinde în gheare sufletul și respirația și auzul.

Canada. 5 iunie, 15 grade și un vânt-bisturiu ce taie în fâșii subțiri tot ce-i stă în cale. Tranșează sistematic și precis, ca un măcelar de elită. Taie și congelează.
Mi-au înghețat și urechile. Simt că îmi pică. Și pe acorduri dumnezeiești de Beethoven, înghețată bocnă, plec. Aud până departe ecourile muzicii chemându-mă. Însă frigul a învins muzica. În taxi e cald și bine. Iar acasă e și mai cald. Și mai bine.
La înțelepciunea unui pahar de vin, fiert cu scorțișoară, știu cu siguranță două lucruri. Unu: că nu am îndurat în viața mea un frig atât de crunt. Și doi: că niciodată nu voi mai pleca undeva fără să verific timpul probabil.