Ziua care a urmat a fost clară și rece ca o bomboană mentolată. După cafeaua și cinnamon roll-ul păcătos (el sau eu), dar delicios (el) am mers să vedem High Line, o cale ferată abandonată, construită în vestul Manhattanului.

Ne-am plimbat vreo doi kilometri de-a lungul parcului amenajat în jurul căii ferate, ignorând înțepăturile acide ale celor minus trei, patru grade, care se simțeau mult mai vitrege din cauza apropierii apei. Mi-am propus să revin și vara. Trebuie să fie o nebunie când vegetația e prezentă la apel. Chiar și acum erau niște Holly tree maiestuoși, cu frunza lucioasă și un soi de fructicele roșii. De asemenea erau unii fără frunze, pitici, cu multe bobițe, tot așa, roșii ca focul. Red berries tree.

Zona de început mărturisește New York-ul de altă dată, dar, pe măsură ce înaintezi de-a lungul căii ferate, orașul crește și se văd semeț înălțându-se, zgârie nori privind arogant la clădirile mult mai scunde, dar solide, ale timpurilor care au trecut.

Mi-am încălzit degetele înghețate la un churros și o cafea. Yummy! Mănușile mă încurcaseră la făcut poze și amorțeala frigului am simțit-o abia în sevrajul fotografiatului.

E interesantă arhitectura orașului, modul în care clădiri dantelate de acum două secole se strecoară cu eleganță între oglinzi de zgârie nori, străzile trasate în unghiuri drepte, având numere în loc de nume, taxiurile galbene, multe și insistente, ca niște gândaci de bucătărie încăpățânați. Dacă aș fi dusă cu ochii legați și lăsată pe stradă (hmmm, trotuar) aș recunoaște, fără discuție, orașul cred că în primul rând după scările de incendiu care le personalizează și nu neapărat după emblemele newyorkeze inconfundabile: Statuia Libertății, acoperișul Chrysler Tower ori Empire State Building.

Big Apple e un tărâm al contrastelor. Magazine scumpe ale căror vitrine sunt în sine opere de artă, iar prețurile au coadă de zerouri intimidante, privesc chiorâș la oamenii străzii, cu ochi umili, de animale hăituite care, în loc de pent house-uri luxoase, au două trei cartoane. Mulți plătesc scump onoarea de a locui o metropolă cu un nume atât de sonor.

Călătorului îi stă bine cu drumul și următorul obiectiv a fost o biserică. Cei care o frecventează par să aibă un slogan comun: the sport is my religion, pentru că, să leșin, nu alta, era de fapt gym. Ochii mi s-au deschis la capacitate maximă, văzând aparatura sportivă așezată în fața vitraliilor cu scenete biblice. Nu mirosea a gym ci a biserică, iar istoricul ei îți face pielea de găină. A fost construită în 1844-1845, desacralizată în 1970, devenită club de noapte, apoi mall și acum gym. Tot felul de povești întunecate sunt infiltrate în pereți și în candelabrele vechi. Recunosc, am avut un sentiment ciudat văzând gantere și pachete de mușchi tatuate tulburând atmosfera fostului lăcaș de cult.

Ca un soi de Cristofor Columb, am descoperit, ca peste tot unde ajung, și lucruri care m-au bucurat cel puțin la fel de mult ca atracțiile turistice importante, chiar dacă, poate, altor ochi le-ar părea banale. De exemplu niște vitrine ale unor Pet Shop-uri foarte cochete, înșiruite multe pe aceeași stradă, cu tot felul de minunățele scumpe pentru răsfățatele patrupede. Mi-am amintit cum am văzut cu alt prilej, tot în New York un parc doar pentru câini. Nu am rezistat tentației și am intrat într-un magazin care vindea cățeluși și pisicuțe. Drăgălășenie! M-am dezlipit greu de simpaticele jucării vii. De altfel animalele de companie întâlnite pe stradă, îmbrăcate, de multe ori, mai bine decât stăpânii lor, aveau niște fețe newyorkeze, un soi de cumsecădenie în traducerea mea personală. Așa că, deși mi-e frică de câini în mod normal, în fața stimabilele dobitoace ființe, nu am avut nici măcar o tresărire.

Am zărit din stradă o idee de candelabru format din cărți. Fascinantă imaginația omului.

Apoi mi-a atras atenția o clădire veche. Părea o biserică înșurubată între două blocuri noi. Dar ceea ce vedeam de fapt era Jefferson Market Library. Am profitat de oportunitate și am călcat în acel templu al cuvântului. M-am bucurat din tot sufletul că mi-a ieșit în cale. Am realizat că-n preajma cărților mă simt acasă. E o binecuvântare cumințenia cuvântului așezat pe hârtie, liniștea poveștii și asigurarea că viața e valoroasă și bine prinsă între coperți. Clădirea, ridicată în anii 1875, fusese inițial tribunal, iar din 1967 devenise bibliotecă.

Am mers apoi la Joe’s Pizza. Deși o chichineață deloc elegantă, e celebră pentru că, se spune, ar face una dintre cele mai bune pizza din lume. Nu cred să fie newyorkez care să nu cunoască locația. De fiecare dată când ajungem în New York trecem și pe aici să ne fericim un pic papilele gustative. Am stat la o coadă imensă, dar au fost surprinzător de eficienți și, cam într-un sfert de oră, spre mirarea noastră, am fost serviți. Și, deși străduța respectivă e înțesată de restaurante, era singurul loc atât de aglomerat.

A doua zi urma să plecăm în Canada, să petrecem ultimele ore ale lui 2018 și să începem Noul An într-unul din locurile mele favorite de pe planetă: orașul Niagara.
Concluzia, după cele patru zile de vacanță (pentru că am plecat de acasă în creierii nopții în 27 decembrie ca să ajungem după un an 🙂 adică în prima zi a lui ianuarie 2019) e: Home sweet home!

New Yorkul este… New York. Are amprenta lui proprie, așa ca omul. Îl iubești sau îl urăști, după cum spunea Elena. Diversitate. Lumini și umbre. Ceață și soare. Un amestec nebun, influențat și de partea pe care ne trezim noi dimineața, de locul de unde venim și de așteptările noastre, de gândurile și filtrele colorate prin care privim viața, ziua, realitatea. E firesc să avem și așteptări și imagini formate, pentru că mintea noastră lucrează, creionează, caută, definește.

Voi reveni cu drag, însă cred că fața pe care i-o prefer e cea a primăverii, ori a toamnei.