Câte-o duminică e atât de rece, încât ai senzația că sunt de sticlă culorile. Că au înghețat într-o nespusă frumusețe, conservată de iarna seacă de minus câte grade-or fi. În pădure de Toronto. Puțină zăpadă, mult soare cu cei mai vampirici dinți posibili.
E o Canada cu ușile zăvorâte când natura își desface țoalele ca o generoasă damă ieșită la produs. Până și o rață ce trece accidental pe Humber în același timp cu noi ne privește și face calea-ntoarsă. Poate avem vreo bucățică de pâine. Îmi jur că nu mai ies din casă fără o bucățică de ceva, pentru că mogâldețele astea sunt atât de expresive că le-aș lua cu mine la căldură. Face câteva piruete prin fața mea, se rotește și privește cu mărgele de ochi calzi. Ar vrea să mă cumpere, aș vrea să mă cumpere, dar n-am nimic și nu mă lasă sufletul s-o amăgesc cu bucățele de tufiș uscat. N-am de data asta, oftez în gând, cu promisiune fermă că data viitoare…
Îmi sunt dragi animalele, însă nu pot avea aici. Doar în România am parte de ele.
Aici sunt puzderie, dar sălbatice. Domnii ratoni și domnii sconcși de care mă tem. Dar cu atâta natură dezlănțuită, cum să nu fie și ei la pachet? Iepuri, veverițe căprioare, rațe, gâște, lebede, pescăruși. Tot felul de miniaturi înaripate, cardinali ca focul, un soi mic, nu cred că sunt colibri, că nu le-ar permite clima, dar ceva păsări-floare, colorate și iuți, asta pe lângă ciripitoarele obișnuite.
De formele copacilor, de vegetație, de râu și lac, nu mai vorbesc. Sunt panaceu la orice oră din zi și din noapte. Le-aș trece pe lista de prescripții medicale.
Domnule doctor, nu pot să dorm
Vă prescriu o oră de pădure asezonată cu rațe și lebede, o salcie și niște toporași ori după sezon, țurțuri avangardiști și cer metalic asortat la râu.
Ceva de genul.
Am pus atâtea poze cu pădurea mea pe FB, încât la un moment dat o cititoare, o prietenă virtuală care-mi îndrăgește scrisul, sătulă de atâta pădure și atâta capră și frunză și apă și cer, mi-a sugerat că nu stau prea bine cu IQ-ul din moment ce am tendința asta botanică și zoologică a fotografiatului. Și nu numai. Dar pentru că în ultima perioadă am primit multe recenzii și v-am bombardat cu ele, am să vă trântesc și ceva care demonstrează fragilitatea micului meu neuron.
Duminică a fost un frig… Dar moșul mi-a adus cizme de cizme. Dacă ar fi număr mare ar fi dizgrațioase, așa, sunt simpatice. Și au o calitate fantastică. Sunt chiar făcute pentru iarnă friguroasă. Cică nu simți frigul până la minus patruzeci de grade.
Și, pentru că o poză e cât o mie de cuvinte, nu se deșiră în gânduri ca omul, vă pun câteva, deși aș mai povesti. Însă e noapte târziu. Am oricum de o vreme probleme cu somnul, iar mâine voi fi frântă.