Azi am vorbit cu un om frumos cu care mi-ar fi plăcut să fiu la o cafea.
Am povestit virtual și au căzut niște perdele. Tot virtuale.
Nici noi nu știm cum. Mi-a spus că nimic nu e întâmplător din ceea ce ni se întâmplă. Am aprobat. Nu știu care dintre noi e lecție sau binecuvântare pentru celălalt. Poate că amândoi.
Și am fi stat de vorbă mult, fără să ne terminăm subiectele de discuție. Și sigur vom mai sta.

Coincidențe, situații similare din viețile noastre, probleme pe care le-am depășit, lupte mai mari decât noi, o înclinație de a stoarce cu stoicism lămâi și a face limonadă delicioasă. Fruntea sus și zâmbet pe orice furtună. Pe orice vorbă rea sau situație nedreaptă.

Firi asemănătoare, aptitudini asemănătoare, ferestre înspre lumi asemănătoare.

Cafeaua cu prieteni e o poveste. Cafenelele sunt închise. Am fost o singură dată în centru, din octombrie, de când am venit acasă. Centrul orașului e la aproximativ treizeci de kilometri de casa mea. Nu e glumă. Toronto. Metropolă. Imensitate. Sunt, firește, zone de cumpărături, care sunt un fel de mini-centre, mai mari decât centrele unor orașe. Dar centru-centru e în centru. 🙂
Aici totul e mare. Și distanțele cresc mici.
Când am condus prima oară în România, după ani de Canada, mi-a fost frică. Mă strângeau șoselele.
Să fug până la un magazin european, la peste zece kilometri, mi-e peste drum.
Însă pădurea mi-e aproape. Fac două minute pe jos.

Azi-noapte a venit primăvara. Dintr-odată temperatura dă cu plus.
Asta înseamnă că ne vin curând culorile acasă.