Și ca să se demonstreze că în fiecare zi e o aniversare, tocmai am primit o notificare de la WordPress: fix acum șapte ani a început aventura scrisului meu. Am împlinit cei șapte ani de acasă. 🙂
Ce au însemnat acești ani? Mi-au schimbat viața.
De fapt, cred că blogul l-am inițiat la o intersecție de viață, fără să fiu cititoare de bloguri, fără să am vreun pic de experiență în zona asta

L-am deschis și așa a rămas, ca la început, pentru că sunt atașată de mămăruța mea roșie pe poza alb-negru. Unicul meu blog. Nu am evoluat, nu am vrut altul, nu l-am modernizat. M-am supărat pe WordPress și pe schimbările lui inutile care ne complică viața, dar n-am plecat.
E ca și cum aș trăi într-o casă modestă, unde mă simt bine, deși musafirii s-au rărit mult în ultimii ani. E drept că nu prea stau pe acasă. 🙂
 
Mi-e dor de prima perioadă. E uimitor cum oamenii se scurg ca-ntr-o clepsidră și migrează spre alte dimensiuni.
Eram un grup, ca o bisericuță, ne citeam între noi, comentam. Ne eram drog. Sau cel puțin mie îmi era drog blogul. Și ce texte mai erau!
Potecuța și Petre sunt primii mei prieteni. Ei mi-au dat accept, au fost primii pe care i-am citit și am fost norocoasă că i-am întâlnit.
Apoi Dragoș… Când a început Dragoș să-mi urmărească blogul, am simțit că am primit un premiu, atât de mult îmi plăcea cum scrie. Era Adelina – râdeam cu hohote când o citeam. Psi – toată poezie și-o înfiorare, Renata – cu unități de măsură farmaceutice, când cu miere, când cu acid. Mugur cu rime-ncondeiate, Irina, Diana și apoi alții și alții. Unii au venit, alții au plecat, iar alții au dispărut.

Și literele s-au făcut lanț și m-au adus acasă.
Tata avea o vorbă și mulți o să râdeți. Îmi zicea „Bahar, viață furată” (o telenovelă).
Era supărat că nu mi-am urmat meseria, că, plecând, am renunțat la o existență armonioasă și ușoară și extrem de românească – pentru că eu nu am dorit să plec și cariera mea se potrivea aici fix ca nuca-n perete.
N-a fost dorință. Dar a fost ispită. Însă lucrurile s-au legat și mi-am înflorit viața aici. Dar tata nu era mulțumit.

Nu știu. Poate dacă aș fi rămas în România aș fi fost mai implicată în viața literară și aș fi făcut niște pași mai repede. Și niște „Pași”.
Sau poate că nu. Poate că acum s-au copt fructele și a venit vremea culesului.

M-a apucat nostalgia. Șapte ani. Ce mult! Dar, totuși, puțin.