Azi am avut un gând și nu am vrut să-l uit.
Se întâmpla cu foarte puțin înainte de-a pleca în Canada. Eram la masă cu toții, povesteam și râdeam. Tata, uitându-se fix la mine, cu zâmbet, m-a întrebat:
– Știi ce-o să-mi lipsească cel mai mult după ce plecați?
M-am uitat la el cu mirare.
– Râsul ăsta ce ne umple casa. Când vii acasă se umple și curtea și casa. Când vine fratele tău, zice o tăcută de Gheorghe Mutu…
Așa era pe vremea aceea. Eu mai vorbăreață, fratele meu, fără să fie neapărat tăcut, nu vorbea cât și ca mine. Iar tata, cu gluma în palmă și cu lucruri care se înșurubau până în suflet…
Mi-a pălit o secundă râsul și-am simțit o strângere de stomac.

Nu știu dacă mai știu să râd ca atunci, nici dacă tatei îi mai lipsește râsul meu. Patina timpului…