Scriitorul este un instrument de construit aripi. Are zborul în ADN și citește „Micul Prinț”, pendulând între planetele colecționarilor de cocori. (…) Orizuru este povestea unui dar. E rama unei picturi semnată de Iulia Schiopu. E o ecuație de geometrie creativă, rezolvată de Sasha Segal. Orizuru e visul de hârtie al cocorilor cu aripile țintind Senbazuru.
Asta scriam într-o biografie atipică a cărții ce avea să se nască de ziua mamei mele. Bucuroasă că cele două nume dragi mie: Iulia Șchiopu și Sașa Segal erau pentru a doua oară împletite pe o carte ce-mi poartă semnătura.
Și, citez Sandra Segal:
Orizuru a câștigat Locul II la partea de vot popular a concursului de coperți Dreamstime. Vă mulțumesc foarte mult celor care ați votat pentru mine. Îmbrățișari călduroase celor de la Siono Literar. De asemenea, multă dragoste pentru Em Sava, autoarea cărții și pentru Iulia Schiopu, căreia îi aparține pictura de pe copertă.
Yooo Hooo!!!! Nu am premii. Nu am participat niciodată la vreun concurs. Singurul la care aș fi avut șansa, Itaca – nu puteam, că eram parte din juriu. În rest, aflu de fiecare dată că a fost concurs la anunțarea câștigătorilor. 🙂 Nici nu e relevant. Feedbackul primit, comenzile librăriilor sunt cel mai mare premiu 🙂
Dar azi, când m-a sunat Sandra să-mi spună că, dintre toate, o carte cu numele meu e pe podium, am țopăit de fericire. Nu am niciun merit. 🙂 E Iulia care a pictat și Sasha care le-a pus împreună. Eu doar am scris cartea și doar le-am vrut pe ele două la coperta mea. Dar… repet: yoooo!!! hooo! E hăinuța cărții mele. 🙂
Fusese un an-nod și rod, un an-intersecție, un an ciorchine de struguri dulci, prea însoriți și solid parfumați în carnea unei maturități umbrite de alean și sete, și foame, și nevoie de limba mea românească. Cred că ne naștem cu meseria în mână. Unii-și urmează drumul, alții ba. Și se zbat toată viața în nefericiri și căutări. Ori se pierd, ca mine, pe drum. Eu mă născusem profesoară de română și Dumnezeu, văzând cât de prinse mi-s ghearele în limba noastră cu diacritice deloc muzicale, îmi deschisese o poartă cu ferestre înalte. Era octombrie și tocmai publicasem prima carte. Mă aflam în caruselul acela de emoții, pe care scriitorul îl descoperă când primește dragostea cititorului –senzație unică și atât de înaltă și profundă, încât cartea se metamorfozează, își topește hârtia, devenind piele de nou născut. În poza asta tocmai îl lăsasem pe Vianu Mureșan la sora lui. Era un octombrie atât de splendid cum doar în țara asta am întâlnit, iar eu îmi făcusem virtual și literar o serie de prietenii de seamă. Pe Vianu îl cunoscusem în Toronto, un soi de glumă a destinului, pentru că ambilor Clujul ne fusese casă, destin și școală timp de mulți ani.
Însă nu despre oameni vreau să vorbesc, deși ar trebui să fac câte-un portret fiecăruia dintre cei cu care m-am intersectat virtual sau real, care mi-au influențat voit sau involuntar destinul. E toamnă iar, un alt octombrie pe care am învățat să-l iubesc. Să apreciez frumusețea poantilistă a anotimpului de catifele stinse și moi, să mi-l asum înțelept, ca pe un preludiu al iernii care, oricât aș spera, n-are să ne ocolească. Vara mi-a trecut prea repede. La fel și primăvara. Poate ploile ce vor veni vor avea mai multă statornicie în exprimarea lor udă.
Cu toții o cunoașteți pe Marietta. Dacă nu o cunoașteți, nu ratați să o căutați și să o citiți. Scrie la Catchy. Nu doar scrie, este virală. Simplu să dați de ea. Dependență va scrie pe fruntea voastră. De curând a debutat și editorial cu volumul „Fata cu cimbru în buzunar” la editura Național. Am cumpărat cartea și a ajuns la mine, peste mări și țări.
Intr-o zi a postat Em un fragment de poveste. Se intuia ca avea sa urmeze o continuare; se terminase ca episodul unui serial de care iti pare rau sa te dezlipesti. A fost dragoste la prima vedere, am iubit-o de la primele randuri. E o carte despre viata si despre moarte, despre a fi mama si a fi fiica, despre marunte fericiri si imense dureri, despre un sat, Sava, asezat de Dumnezeu ca intr-o caldare, inconjurat de dealuri si paduri peste care stateau de veghe cele doua biserici, una romaneasca si alta ungureasca. Limbajul e fermecator, bogat in arhaisme si regionalisme pentru care cititorul are neaparata nevoie de glosar. Nu e deloc obositor sau plictisitor, daca la asta va ganditi, ba din contra e foarte placut si interesant. La sfarsit o sa fiti mai bogati cu cateva cuvinte. Em ne poarta de mana pe ulitele prafuite ale Savei si ne conduce spre gandurile, dubiile si nelinistile protagonistilor cu un stil fluid, calm. Puterea narativa extraordinara imbratiseaza cateva decenii de viata, ale strabunicii si bunicii autoarei, si ne prezinta o poveste pe cat de frumoasa pe atat de nemiloasa cu protagonistele ei. O poveste plina de traditii, de simboluri care daruiesc personajelor o aura de eternitate. Prin descrierile bogate si minutioase, Em permite cititorului sa vada gesturile, miscarile, privirile infierbantate sau stinse, pierdute in gol, atingerile timide ale indragostitilor, hainele frumos ornate sau sarace, prapadite, burtile goale si durerile traite pana la capat, cu resemnare si impacare cu soarta. Fiecare ulita a Savei aduce pana la noi gustul naturii schimbatoare, al ierbii, al colbului, al soarelui arzator si al gerului napraznic. In Maria (pe care eu am admirat-o cel mai mult) se simte dorinta de a supravietui traumelor, durerilor imense, fara leac, abandonului, tradarii si dezamagirilor. Se trezeste aruncata de viata intr-o lume cu putine reguli, dar de neclintit. Se lupta cu tragedii si cu fantasmele din trecut care ii macina viata. E darza Maria, si neinfricata, iubeste dar e in stare sa lase totul in urma, pentru ca ea vrea totul sau nimic. O femei care arde cu demnitate și tenacitate intimă. Care vede in Ana, fiica ei, cea mai frumoasa floare si cea mai nedreptatita copila, pentru care doreste viata pe care ar fi vrut-o pentru ea, dar de care nu a avut parte. Una in care iubirea sa fie fulcrul, esenta. Ana, bitanga, frumoasa rupta din soare care zambea mereu, ca un raspuns nevinovat la brutalitatea si rautatea oamenilor in general, a fratelui si a cumnatei in special. Bitanga. Cuvantul acesta pe care copiii il foloseau ca pe unul murdar, iar adultii, pe de alta parte, il spuneau cu voce scazuta, ca atunci cand vorbeau despre boli sau nenorociri care se intampla din fericire altora. Ana, cu o mama romanca si un tata ungur, de care s-a simtit toata viata orfana. Ana cea blanda si puternica, frumoasa, neimblanzita si neinfricata. Ana femeie intre taciunii din iarna sufletului si ploaia de primavara care spala ranile unui scenariu deja scris de soarta. Cartea asta are un gust pretios, maiestuos, antic. Cand o termini, te simti si tu un pic orfan. Ca atunci cand stii ca ai pierdut o lume care nu se mai intoarce. Cu bune, cu rele. Daca mi-ar sta in putere, as candida-o la premiul Uniunii Scriitorilor. Pentru valoarea ei istorica, pentru bogatia, maiestria si acuratetea depanarii unei povesti de familie, pentru pretioasa contributie la reconstruirea literara a unei epoci si gravarea ei in pliurile calde ale inimii cititorului. Felicitari, Em! Va fi greu sa te autodepasesti, dar ai toate armele, asa ca asteptam urmatoarea bijuterie.
Theo are 18 ani și, tot ce pot să vă spun, e că o să auziți mult de ea. I s-a întâmplat ceea ce visează fiecare dintre noi, adică un soi de vis american – generic numit așa. A scris la editură, a trimis un manuscris, iar noi am decis să-l publicăm. Pur și simplu și uite-așa. Când o editură decide să te publice pur și simplu și uite așa, un miracol se întâmplă. Mai ales când ai 18 ani.
Acum câteva săptămâni, plictisită fiind de tot ceea ce îmi ofereau rețelele de socializare, eram aproape să-mi abandonez telefonul pe canapea pentru o ceașcă de cafea și o carte bună (poate niște teme), când am dat peste o postare care invita publicul să realizeze un top 5 al cărților lor preferate și să posteze răspunsurile în comentarii. Și am stat să mă gândesc, ideea obligându-mă să evadez din tiparul plictiselii și al procrastinării pentru câteva minute. Primul titlu care mi-a apărut extrem de clar pe suprafața retinei a fost “Rage”, o povestire scurtă a autorului meu preferat din toate timpurile, Stephen King. Apoi, la fel de rapid, au urmat “Sânge satanic” de Cristina Nemerovschi, “Omul de cretă” de C. J. Tudor și “Obiecte ascuțite” de Gillian Flynn. După aceea, pauză. Blocaj total. Am căutat în adâncul minții mele, însă în van. Nu am găsit o a 5-a carte care să-mi trezească dorința de a o reciti până i se vor strica paginile. Dar asta s-a schimbat în momentul în care am terminat ultima frază din “Ana”. Nu cred că am pățit vreodată, în cadrul vreunei lecturi, să sufăr atât de tare alături de personaje și să plâng într-atât de mult încât paginile să se umezească, iar pentru a continua povestea, să fiu nevoită să așez cartea pe calorifer. “Ana” a trezit în mine emoții, emoții puternice, ardelenești, istorice, melancolice, chiar nostalgice. Scumpa mea Em, ai avut perfectă dreptate. “Ana” e…altceva. E o explozie de cuvinte pe care le trăiești, sunt vii, iar când nu ești atent, te scot din valea fericirii și te aruncă în prăpastia disperării. Mă așteptam să citesc o versiune feminină a romanului “Ion”, iar asta mă neliniștea puțin (scrisul lui Liviu Rebreanu este mult prea prăfuit pentru gusturile mele adolescentine). Însă modul în care contemporanul și istoricul sunt împletite în felul în care sunt în “Ana”, îmi demonstrează contrariul. “Ana” nu se aseamănă cu “Ion”. “Ana” e actuală, e “trăibilă”, e nemaipomenită. “Ana” e…altceva.
„Ana”, de Em Sava Editura Siono, București, 2021 (ediția a II-a)
Nu am mai scris despre un volum de ceva timp. Și asta pentru că am fost „prins” de Festivalul Internațional „George Enescu”, unul dintre cele mai interesante și importante evenimente ale lumii culturale de astăzi. Cu toate acestea, în fiecare seară am parcurs cu emoție și inimă strânsă unul dintre cele mai frumoase romane românești din tot ce am citit până acum – Ana, o adevărată capodoperă născută din experiențele reale trăite de ardelenii noștri dragi de-a lungul istoriei și așternută cu mare talent și delicatețe pe hârtie de Em Sava (pseudonimul Elei Mihu), o scriitoare ale cărei opere le voi urmări și citi cu mare atenție și bucurie de acum încolo.
Ceea ce m-a impresionat și mai mult decât romanul în sine a fost modalitatea în care parcurgerea lui s-a împletit de minune cu frumusețea și magia concertelor din cadrul Festivalului „George Enescu” de la care soseam seara acasă, aspect ce m-a făcut să apreciez în plus creația aceasta autohtonă și plină de farmec a lui Em Sava despre care voi vorbi în cele ce urmează. Cred că nu întâmplător mi-a fost dat să trăiesc în paralel bucuria Anei și cea a muzicii clasice și enesciene, totodată, căci ambele lumi artistice pornesc cumva din același punct comun, și anume spiritualitatea puternică pe care o regăsim în frumusețe și simplitate. Atât romanul semnat de Em Sava, cât și operele marilor compozitori își trag seva, fiecare în parte, din pământurile în care s-au născut creatorii lor, iar acest lucru subliniază legătura puternică dintre om și locul din care provine, precum și influența indiscutabilă a rădăcinilor asupra realizărilor artistice ale celor care aleg acest drum.
Spre a purcede la drum în acest univers atât de fascinant și dramatic pe care Em Sava îl propune cititorilor săi, trebuie să amintesc, în primul rând, de autenticitatea faptelor narate de autoare de-a lungul celor aproape 400 de pagini. Ne aflăm, așadar, la începutul secolului al XX-lea, atunci când conflagrațiile mondiale băteau la ușa istoriei și când Transilvania (locul unde se petrece toată acțiunea romanului) se afla încă sub tutela crudă a Imperiului Austro-Ungar. De altfel, toată această atmosferă este redată cu măiestrie de condeiul delicat al acestei noi doamne a literaturii române. Și nu exagerez deloc când afirm un asemenea lucru despre Em Sava, căci am descoperit în scriitura sa un melanj foarte interesant și deosebit de eleganță, rafinament al limbajului, împletite cu farmecul folosirii unor termeni fie arhaici, fie regionali, din zona satului Sava în care se desfășoară curgător întâmplările personajelor implicate.
Sava, acest mic paradis aparent ocrotit de vicisitudinile vieții prin poziționarea sa și prin armonia vieții cotidiene a membrilor săi, indiferent de originile etnice ale lor. Sava, acest loc care, totodată, nu poate fi apărat de dramatismul, de tragicul istoriei care se întâmplă zilnic, fără ca vreo forță omenească să poată interveni. Și, nu în cele din urmă, Sava, localitatea în care au trăit strămoșii scriitoarei, unde femeile românce sunt modele de loialitate, sinceritate, iubire și forță interioară. Atenție! Nu vorbim de un roman feminist la modul deranjant, incisiv. Nicidecum! Ceea ce reușește cu brio autoarea este să se folosească de subtilitățile beletristicii pentru a prezenta o față poate mai puțin cunoscută a feminității românești autentice și istorice.
Aș putea chiar să fac o paralelă între Ana și demersul cultural pe care l-a abordat regizorul Radu Afrim în spectacolul său, Pădurea spânzuraților, unde femeia româncă apare ca un simbol extrem de puternic, chiar covârșitor. Exact același sentiment l-am trăit și de-a lungul romanului de față, căci prin modalitatea de a scrie, Em Sava nu a făcut decât să mă ajute să-mi brodez în imagini cât se poate de vii, de colorate (sau de negre, depinde de situația descrisă) și de intense lumea satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea, acel sat care este mai apoi târât fără voia sa și a locuitorilor săi într-un tumul de evenimente care mai de care mai dramatice – Primul Război Mondial, Dictatul de la Viena, Al Doilea Război Mondial. Toate aceste întâmplări care au marcat cursul istoriei acelei perioade au schimbat complet și fața Savei, lucru pe care romanciera îl surprinde foarte bine în capitolele cărții sale.
Spuneam la început că un aspect foarte important al cărții lui Em Sava este autenticitatea faptelor și a personajelor. Într-adevăr, personajele principale ale romanului nu sunt alții decât cei care au format familia celei care astăzi semnează această capodoperă literară. Ana din titlu este însăși bunica autoarei, acest lucru fiind amintit atât prin capitolul de deschidere, cât și prin ultima frază, care stă precum un înger păzitor, la finalul cărții – „Ana a fost bunica mea”. Astfel, întreaga acțiune este plasată nu doar între cele două coperți fizice, ci se află și între aceste porți – cea de intrare, unde suntem introduși în roman prin intermediul poveștii narate chiar de bunică față de nepoată, și cea de ieșire reprezentată de propoziția menționată mai sus și care pare să aibă chiar o putere magică asupra cititorului, dar și asupra scriitoarei. De fapt, cred că pot afirma că Ana este o întâlnire între realitatea crudă și cruntă a istoriei și magia discretă a satului românesc de odinioară.
Am putut regăsi în scriitura lui Em Sava puternice influențe din marile opere ale lui Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, dar și picături din sensibilitatea atât de sfâșietoare a lui Mihail Sebastian și chiar un anumit mister pe care l-am întrezărit la Hortensia Papadat Bengescu și George Călinescu. Așadar, cred că nu aș exagera când aș spune că prin romanul de față am descoperit o întrunire minunată a tuturor înaintașilor literari și a marilor stiluri scriitoricești, totul constituindu-se într-o operă de o tulburătoare și amețitoare frumusețe și originalitate. Cu mâna pe inimă pot afirma acum că am fost fericitul cititor și descoperitor ale unei scriitoare care nu doar că merită să rămână în istoria literaturii române prin talentul ei de a expune povești reale prin intermediul scrisului, dar trebuie să intre și în cărțile de școală ori de liceu, spre a da exemplu celor tineri și, de ce nu, celor care vor în viitor să aspire la statutul de creator literar.
Cred cu adevărat că Ela Mihu (Em Sava) este deja o figură luminoasă a beletristicii românești contemporane și că numele ei poate sta cu ușurință alături de cei care au precedat-o și care au făcut din satul românesc și din țăranul român figuri covârșitoare în tabloul literaturii autohtone.
Sweet & Salty 