Ana

M-am întrebat, pe măsură ce mă adânceam tot mai mult în povestea Anei, dacă și ceilalți cititori ai cărții s-au regăsit atât de tare în Sava – satul ardelean în care se petrece această cu adevărat fascinantă istorie. Nu am găsit încă un răspuns.

Înclin să cred că pentru noi, ardelenii, cartea are un plus de savoare. Care e dat nu doar de folosirea regionalismelor, pentru deslușirea cărora autoarea a inserat un glosar de termeni la finalul cărții; glosar de care eram aproape convinsă că nu voi avea nevoie, că doar sunt și eu “de acolo”. Dar nu a fost chiar așa, și, cu toate că majoritatea termenilor mi-erau cunoscuți, cu tot cu micile diferențe specifice locului (ex. șuștar spune Ana, șiștar spunea buna mea), totuși m-am îndreptat de câteva ori spre acel glosar. Dar recunosc că toate acele cuvinte mi-au revărsat în suflet valuri dulci de nostalgie după vacanțele petrecute în satul ardelenesc al bunicilor mei materni.

Dar nu e doar limbajul folosit cu măiestrie. Nu. E întreg tabloul satului ardelenesc de acum un secol și ceva. E întreaga poveste a vieților personajelor, care se îmbină armonios cu descrierea societății rurale din secolul trecut și pe care o lecturam tot mai încântată.

Însă cartea e mult mai mult decât o poveste de dragoste. E o radiografie a unei societăți care a dispărut demult și care a fost readusă la viață de către autoare. Magistral readusă la viață, aș spune, pentru că nu am înregistrat nici măcar un derapaj de limbaj sau istoric în întreaga carte, ce are 400 de pagini.

Nu știu nici dacă tonul moralizator al cărții a fost în intenția autoarei sau doar așa s-a întâmplat să iasă. Cum li se mai întâmplă scriitorilor autentici, atunci când se lasă și ei cuceriți de personajele din carte care, la un moment dat, preiau controlul.

Dar întreaga carte e străbătută de un fir roșu. Și, cu toate că asta nu e o recenzie, și deși poate sunt și ușor incoerentă din pricina lipsei de somn (dar chiar nu am putut lăsa cartea din mână după ce am început să o citesc; ergo, am adormit abia spre ora 2 azi-noapte), trebuie să spun că toată lectura mi-a bâzâit în cap un singur gând, acel fir roșu fiind sumarizat într-un citat devenit celebru dintr-o altă carte pe care o consider extraordinară: “Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”

Voi reciti cartea ta, dragă Em, pe îndelete. Și după ce o voi mai citi, voi scrie mai pe îndelete despre ea. Pentru că “Ana” merită să fie cunoscută de cât mai multă lume. E o carte minunată! Și nu exagerez deloc cu epitetele.

Mă întreb doar dacă vreodată ar putea fi tradusă în vreo limbă străină fără să i se altereze farmecul original. Nu știu. Dar ar fi interesant de aflat (cum a spus unul dintre cei care au scris despre volum, ale căror gânduri se găsesc în partea finală a acestuia) cum le-ai putea spune canadienilor printre care te afli de mulți ani deja despre Dumnezeu alduitu’.

Te felicit din toată inima pentru “Ana”! O notă specială și pentru coperta și conceptul grafic excelente (Sandra Segal – încă o dată chapeau bas!) și pentru ideea de a pune una dintre picturile superbe ale Iuliei Șchiopu pe copertă.

“Am venit în Canada cu limba română prin toate buzunarele și mi-am păstrat-o în suflet, ca pe o religie.” – Em Sava

Literatura română s-a îmbogățit cu o carte de nota 10+. Iar asta e, poate, cea mai mare realizare a unei autoare care trăiește de peste 20 de ani în Canada. Fiindcă, așa cum spune extrem de inspirat Ela Mihu alias Em Sava: “dacă Dumnezeu te face român, degeaba emigrezi.”

Anca-Iulia Beidac