Privești ca-ntr-un album 3D, nisipurile mișcătoare ale ființelor care se perindă prin viața ta. Înveți că trebuie să te iubești ca să supraviețuiești traficului uman, crescut ca aluatul pe orice arteră existențială. Mic, te placi necondiționat. Mare, înveți circumstanțiala condițională și te placi mai puțin. Pentru că vine o zi când, în grădina ta gramaticală răsare comparația. Apoi neputința. Și puncte, puncte…

Autodidact, începi să zâmbești în alt fel. Cu gura închisă. Și îți lipești surâsul, ca untul întins pe pâine, pe ultima foaie de varză. Pe ultima… Aceea care se așază pe pământ – Pământ ești și în pământ te vei întoarce.

Sufletul îl păstrezi intact în miezul miezului, ca pe o umbră. Nu știi prea bine ce e, deși pe el îl simți cel mai tare. Visceral. Din punct de vedere științific are vreo douăzeci și patru de grame.

Îl păstrezi intact în miezul miezului. Pentru că realmente nu știi – deși încerci de la început și până la sfârșit – și nu îl poți analiza. Îl ascunzi ca pe umbră. Să nu-l pipăie mâini mercantile. Să nu ți-l ia pe nimic. Să nu despice firul în patru. Să nu te schimbe după chipul și asemănarea lor.

Apoi frunzele cad. Una după cealaltă. O vreme ești compos mintis, apoi îți trece precum gripa, odată cu primăvara în care îți cresc florile de măr până-n toamnă. Ți le crești singur, cu mâinile goale, într-un act de smerenie totală, la fel cum îți crești copiii. După aceleași dogme vechi de când lumea.

Vrei să te oprești atunci când crezi c-ai descoperit cercul, dar te învârți clișeic între punctele de referință cu litere mari ca un hamster pe running wheel. Ești, de prea multe ori, ermetic. Așa îți vine. În teorie e prudent să fii ermetic. Deși e riscul tău. Pocnești ușor și ești mult prea interpretabil. Crești pe verticală și te adapi din basme. Pe care le crezi. Cu tărie crezi în zâne și balauri, dar mai ales în Moș Crăciun. Volatile se duc undeva, se ascund în sertare.

Abia apoi răsar poveștile. Prima dată le asculți, apoi te încalți cu ele și le trăiești. În general, – cu foarte multe excepții de la regulă – binele învinge, iar tu pui pe masă liniștea cea de toate zilele ca pâinea scoasă din cuptor. Aburindă, dătătoare de destin, de rugăciune și de doruri. Îți alegi rolul după zi și după anotimp. Și după piesă. Pentru că drama îți curge prin vene de cele mai multe ori, deși, în afară de rarele momente de poezie psihedelic explodate și niciodată pe deplin explicate, trăiești epic folosind o punctuație general acceptată de societate. O punctuație regulamentară.

De obicei, joci popice. Rostogolirea bilei de bowling îți demonstrează că pământul e rotund, că tu ești activ și că, în general, există culoare și sunet.

Ai nevoie de aceste realități palpabile pe care ți le faci cuib într-o veșnică definiție a părților de simțire, pe care le aranjezi într-un confort relativ și o căldură intersectată morfologic de vocale și consoane înclinate minuscul, chiar dacă majusculele îți sunt inserate în propriul ADN ca un extra cromozom.

Punctul culminant e la milimetri de deznodământ. Când ninge.

(Articol apărut la ziarul Observatorul de Toronto – ediția tipărită)