Ieri am intrat la un coafor random și m-am programat să mă tund. Deși sunt foarte feminină, nu-mi place să port nici păr lung și nici unghii kilometrice. Cu părul am o explicație — posibile sechele din copilărie, când mama îmi împletea codițe și mă trăgea de ele ca de niște hățuri atunci când lipsa mea de răbdare se manifesta ghidușă. Drept pentru care, imediat ce am scăpat din mâinile mamei, m-am tuns. Cu unghiile e simplu: mă încurcă la tastatură.

În fine, prea puțin contează preferințele mele personale, până la urmă de gustibus non est disputandum, ideea e că m-am trezit că trebuie să pierd timpul vreo oră și, cum eram fix lângă piață, am început să mă plimb printre tarabe de tot felul, întâlnind eternul negustor.

Pare un amănunt insignifiant. Cine nu face asta într-o atare situație? Ba chiar își propune, făcând un scop în sine din shopping, indiferent că e la piață – devenită în timp o aglomerare de magazine – sau la mall. Mie nici shoppingul nu-mi place, decât dacă are o finalitate. Când am nevoie de ceva ori trebuie să cumpăr un cadou, atunci lucrurile se schimbă, devin vânător în căutarea vânatului perfect. Dar să pierd vremea ca să văd ce mai e nou? No way! Când venea prietena mea la noi și o însoțeam prin magazine, sufeream de o plictiseală absolută, văzând haine-haine-haine, părându-mi-se toate la fel, pe când ea nu pricepea cum-pot-să-stau-în-Toronto-și-să-nu-fiu-în-fiecare-weekend-în-malluri. Fascinația ei față de cârpe se izbea de dezinteresul meu total. Dar făceam sacrificiul cu bucurie, pentru că pe vremea aceea povesteam, ne distram și râdeam.

Ieri mi-am amintit de anii studenției când, după fiecare examen, mergeam la piață și mă plimbam printre oștezencele ce vindeau flori. Nebunia împrăștiată de culori și sunete fără noimă îmi golea mintea de oboseala acumulată în multele ore de învățat. Simțeam că simplitatea aceea frustă, nediluată de modern, țipător colorată vizual și fonic îmi curăță neuronii plini de balastul materiei.

Azi piața s-a schimbat. Zona legumelor și a fructelor e mai redusă și mai puțin autohtonă, florile sunt organizate în micuțe florării și, pe verticală, clădirea pieței conține zeci de mini-magazine cu tot felul de chinezării, turcisme și mai știu eu ce produse cu alte proveniențe. E un talcioc contemporaneizat, la fel de amestecat ca peste tot, altfel dispus și cu alte pretenții. Negustoresele, căci în majoritate sunt femei, poartă coafuri pretențioase de nașă, permanente obosite și șuvițe blonde, toate trecute parcă printr-o ploaie deasă de fixativ, căci părul lor e mat, fără luciu, ars de vopsitul repetat. Au voci stridente și-ncearcă să te atragă în spațiile lor inundate de marfă, negociază din start și te invadează cu disperarea lor de a-ți vinde ceva. E frig în piață și-n gheretele lor, așa că stau zgribulite, pe câte un scaun, bârfind între ele când n-au clienți, în timp ce reumatismul le intră-n trupurile trezite foarte devreme. Puținii bărbați care vând în piață sunt ca niște cocoși printre găini, ușor neîndemânatici când, cu mâinile lor noduroase, aleg și aranjează marfa.

La piață găsești orice, de la jucării și castroane, la rochii împănate cu tot ce imaginația – sau mai degrabă lipsa ei – permite. Unele sunt monumente de prost gust, dar despre gustul omului… ce am zis mai sus. Până la urmă frumusețea e în ochiul privitorului, respectiv cumpărătorului, în acest caz.

M-am uitat la oameni, la struguri și la dovleci. Mi-am umplut plămânii de toamnă.

Apoi m-am tuns. 🙂