Vrei să știi cum e să cadă o perdea între tine și viitor? Cum e să nu poți comunica deloc cu cel care ți s-a promis? Vrei să știi cum e să fii o cenușăreasă comunistă, îndrăgostită de fiul consulului român în Canada?
Nu. Nu e un parfum de tei cu miere, chiar dacă una dintre protagoniste poartă numele Thea. E viața ce urcă scara ori o coboară, trăind niște vremi și vremuri în care coincidențele poartă mască.
Poate fi dragostea o punte româno-canadiană? Poate fi despărțirea dizolvantul prafului de stele?
„Promisiunile” mele au culoarea magenta, culoarea zmeurei și a vieții. Și a anului lor de apariție.
O carte e rodul multor mâini, chiar dacă izvorăște dintr-o singură inimă. Sasha Segal i-a ales culoarea și mi-a găsit frunza pe care mi-am dorit-o prezentă pe copertă, ca un salut adresat țării mele de adopție
Un fragment pentru tine, dragul sau draga mea.
Apărut în revista Chic Elite.

Anca și Tavi, emoționați că fata lor termină liceul, printre alți părinți, își înghițeau lacrimile de bucurie, aplaudând cele două clase de a douăsprezecea, care încheiau un ciclu de viață și treceau cântând cu garoafe în mâini. Elevii mai mici erau așezați într-o parte și în alta, ca un coridor uman prin care defilau absolvenții. 

Aplauze, câte o lacrimă de bucurie, câte-o garoafă roșie, accidental căzută pe asfaltul din curtea școlii, țăcănit stângaci de tocuri. Fetele săriseră din teniși direct în pantofi Guban. Se credeau mai mari, nu numai datorită celor câțiva centimetri care le înălța călcâiul de la sol, dar și grație momentului solemn și familiilor ce țineau ochii pe ele. Câte-o mamă se apropia să șoptească câte ceva odraslei, care, țâfnoasă, se trăgea-ntr-o parte, că doar știe ea mai bine.

Părinții se așezaseră instinctiv pe categorii sociale, cei de la țară mai sfios, într-o parte, ca un cârd de rațe rușinoase, bălăbănindu-și trupurile încălzite de soarele năuc, temători să nu greșească și să nu-și fa-că de râs copiii. 

Cei de la oraș, cu nasul în vânt, cu costume de stofă și cravate, zâmbeau superior, pe când con-soartele lor țepene, în taioare pastelate ori mătăsuri diafane, afișau o tristețe nostalgică, de fugit irre-parabile tempus^[1].

Adunarea colorată umplea curtea școlii, iar cei de-a douăsprezecea, vedetele zilei, se agitau care-ncotro, complicii intrării în viața de adult, simțindu-se înțelepți și importanți peste noapte.

La finalul ceremoniei, părinții se apropiară de copii, așa că Liviu și Liliana se treziră față în față cu Anca și Tavi. Bărbații dădură mâna instinctiv, zâmbind prietenos. Liliana, după ce se opri o fracțiune de secundă, scanând iute interlocutorii, se prefăcu a nu auzi salutul Ancăi și întoarse grosolan spatele tuturor, țâșnind înspre cineva cunoscut. Liviu, sur-prins de grobianismul gestului, bâlbâi niște scuze și o luă pe urmele ei. Matei se albi la față de furie, Ingrid roși neputincioasă, Anca lăsă ochii în pământ, iar Tavi înghiți în sec, umilit, și spuse plat:

– Pesemne că se grăbesc tare părinții tăi… 

Cuvintele, banale la prima vedere, sunară a gol, cărând în cârcă otrava pietrelor aruncate de praștia nefericită a Lilianei într-o zi atât de frumoasă. 

– Dragul meu, dar nu-i cunoaștem pe oamenii aceia. Voiai să schimb amabilități cu tot poporul din curtea școlii? Iartă-mă! Nu mi-am dat seama, jucă Liliana cartea ingenuității. Ce voiai să fac? 

– Să fii civilizată! strigă Matei și trânti ușa. 

Liliana zâmbi. Mesajul către familia lui Ingrid fusese clar ca o katana. 

Agitația zilelor următoare se așeză peste nemulțumirile tuturor. Banchetul de final de an era evenimentul major al verii, momentul mult așteptat de toți absolvenții. Fetele erau frumușele, de nerecunoscut, maturizate de fard și gătite, care mai de care, cu lucruri cumpărate pe sub mână sau făcute la croitorese prin oraș ori la Casa de Modă. Era penurie prin magazinele românești, că Ceaușescu nu-ncuraja poporul la desfrâu, însă nu era român să nu se descurce, să nu facă rost de ce-i trebuia. 

– Știi ce înseamnă PCR?

– Cum nu? Partidul Comunist Român.

– Neee. E acronimul la Pile Cunoștințe și Relații. 

Fiecare avea o cunoștință bine plasată. Ba un șofer de tir care aducea una-alta de peste graniță, ba o vânzătoare la consignație sau la buticul în oraș – magazinul destinat străinilor, unde se putea cumpăra doar în valută. Ba mai pișcau de pe la export, că întreprinderile de textile și de pantofi aveau secții care lucrau pentru Occident. Și fiecare își avea par-tea, pentru că de unde nu curge pică. Nu era românește să nu șmecherești ceva de la locul de muncă. 

Și-apoi o mână spăla pe alta.

Cei de la fabrica de confecții făceau troc cu cei de la carmangerii ori de la întreprinderea de cosmetice. 

Tavi, fiind edilul comunei, avea toate porțile deschise. Nu-i seca nici băutura din pivniță și nici rudele de salam de vară ori de Sibiu nu se terminau din cămară. Iar Ingrid era frumoasă ca o vedetă de cinema. O ținea mamă-sa, profesoara, ca pe o păpușă și avea copila lor tot ce visa. 

Rodica, fata unei vecine, lucra la fabrica de ex-port din Satu Mare, unde era un adevărat paradis al hainelor de foarte bună calitate. Venea periodic acasă cu lucrușoare de vânzare, scoase pe sub mână din secție, inimaginabil de frumoase, făcute pentru nemți, mincinos cotate drept defecte. 

În jurul fabricilor românești era o adevărată mafie, în care era implicat tot personalul, de la director la portar. Soiul acesta de furt, eufemistic numit „a face rost”, nerecunoscut de nimeni oficial, era intrat în firesc după o lege nescrisă, însă împământenită. A te orienta către un serviciu care să-ți aducă beneficii materiale la negru era o dovadă de istețime. Așa că micile găinării alternau cu găuri serioase în avutul obștesc, după poziția ocupată în ierarhia între-prinderii. Dar, cum cel de la care se fura era statul, adică o entitate fără față sau voce, care oricum avea prea mult, nimeni nu se simțea vinovat. Haiducul era, până la urmă, figură națională. 

Cel prins – că se mai întâmpla – era ori extrem de ghinionist, ori foarte prost. În niciun caz vinovat. Sistemul funcționa ca uns, toată lumea era mulțumită, iar statul, neavând drept de veto, nu se re-volta împotriva nimănui.

Rodica își aducea netulburată marfa în sat, cu cea mai ingenuă nonșalanță. O arăta mușteriilor în funcție de ierarhie: primăriței, apoi nevestei milițianului și preotesei. Abia apoi la celelalte cliente. 

Pentru banchet, cumpărase Anca o rochie verde din saten care venea ca turnată pe trupul subțirel al fetei ei și-i făcea ochii mari și negri să lucească precum stelele. Când o văzu îmbrăcată, nu-și putu opri un suspin.

– Fata mamii, să fii norocoasă pe cât ești de frumoasă! Să nu fii frumoasă degeaba, șopti cu o presimțire cenușie.

Însă Ingrid nu băgă de seamă. Reflexia oglinzii îi spunea povești cu zâne. 

Și, dintre toate, ea era cea mai frumoasă.

§

Banchetul. Instantanee fericite, tineri frumoși, amintiri neprețuite – un colaj sinestezic mult așteptat, prea iute evaporat în aburi de alcool și tutun, exagerări de adult începător. Dar nimeni nu s-a năs-scut adult, iar manualul explicativ, derulat începând cu cei șapte ani de acasă, era oricum interpretabil. 

Un pic de mahmureală în noaptea fierbinte de vară, asortată cu declarații și mai înfocate. Minți îndrăgostite, încărcate de curriculumul materiei școlare, de hormoni și de vise.

Examenele băteau la ușă, iar timpul îi presa carpe diem^[2]. Viitorul era lipit de ușa facultăților, tatuat cu vorbele prea mult uzitate de părinți: „Ai carte, ai parte. Altfel ajungi muncitor la uzină, ca mine. Adio vise!”

Ingrid își atârnă suspinând rochia verde în dulap, mângâindu-i faldurile strălucitoare. Fusese prințesa serii. Cinderellacare, din uniforma bleumarin de liceană, înflorise pentru o noapte în cea mai frumoasă fată de pe pământ. 

Casa din Zora, burduhoasă ca un dovleac, sub strălucirea lunii, în nimicurile feminine aruncate peste tot, cu parfumul lor de nou și de roz, se trans-formase în castel, iar ea, în noaptea aceea, nu-și pierduse pantoful, ci virginitatea.

Matei amuțise văzând-o coborând treptele casei părintești. Ingrid era acasă de câteva zile, să învețe la Zora, unde avea mai multă liniște decât la internat. 

Matei se prezentase mândru să o ia la petrecere. Avea de o lună carnet de șofer, iar Liviu îi împrumutase Dacia pentru marele eveniment. Aproape zburase cei douăzeci și șapte de kilometri din Norești, euforic, nerăbdător să o întâlnească pe fată, încântat că stăpânește din volan caii putere ai mașinii.

Dar, când ea își făcuse apariția, uitase și de șoferit, și de banchetul care-i aștepta… uitase și cum îl cheamă. 

Ingrid a lui se transformase fluid într-o apariție fascinantă, nepământeană. În înger cu chip luminos, dar și demon ispititor de sexy. O combinație ce i se urcă la cap ca un drog puternic și-l ameți; verdele satenului cu ape al rochiei, mulat răvășitor pe trupul subțire, cât să-l frângi ca pe-o tulpină de floare, sânii ce-și rotunjeau contururile din decolteu, magnetic pentru palmele lui flămânde. Emoția lui se transferă fetei, care simți iarăși acea strângere în stomac, de parcă un roi de fluturi ar fi vrut să decoleze. La fel ca atunci când o sărutase prima dată.

Noaptea era fuior de catifea, rotind în jurul lor toate stelele, într-un caleidoscop al iubirii, o incantație a tinereții veșnice și a iubirii fără de sfârșit.

§

Amândoi își imaginaseră prima lor noapte de dragoste. Discutaseră excitați subiectul de multe ori. Făcuseră scenarii. Copilărește, curioși. El doritor, ea speriată.

– Noapte? De ce noapte, întrebase Matei. Eu te vreau ziua. Să te am cu toate simțurile treze. 

Ingrid era virgină. Matei nu. Dar era hotărât să aibă răbdare atât cât trebuie. Fata era pudică și cuminte și ar fi vrut să se mărite fecioară. 

Matei râdea de mentalitățile ei de bunicuță:

– Hai să ne căsătorim atunci și rezolvăm problema! Cât crezi că rezist?

După banchet ar fi trebuit să o conducă la internat. Dar Ingrid era atât de frumoasă, noaptea purta încă miez de lună, iar el avea atâta nevoie de ea… 

Nu era prima dată când dormeau împreună la el, camera lui Matei fiind un fel de studio cu baie și hol, parte din corpul comun al vilei părinților, dar cu intrare separată. Un lucru inteligent conceput de arhitectul casei. Așa, el avea iluzia că locuiește singur, în fapt era la fel de monitorizat.

Liliana nu se băga în viața lui, dar știa tot ce se petrece.

Băuse cu băieții, pe ascuns, tărie: vodcă și whisky, ce putuseră face rost. Toți erau viteji și afumați spre dimineață, ca niște viței sonori fără direcție. Fetele fremătau feminin, ei musteau feromoni, văzând glezne delicate în pantofi cu toc cui, sâni tari, invitând să fie eliberați din sutienele noi și inutile, ochi doritori de joacă și buze rujate. 

Iar Ingrid, dintre toate, era cea mai frumoasă. 

Îi atinsese adesea sânii în jocurile lor erotice, iar decolteul rochiei ei verzi îl înnebunise toată seara, așa că, spre dimineață, ajunși în sfârșit în camera lui, aproape îi rupsese fermoarul în fervoarea de a-i gusta sfârcurile dulci de caramea. 

Ingrid, moleșită de noaptea nedormită, în care plutise pe norii trandafirii ai pasiunii lui și admirației generale, excitată de buzele fierbinți și de penisul întărit, pe care-l simțea dur pe abdomen, se lăsă încrezătoare pradă degetelor lui exploratoare. Știa că se va opri în ultimul moment, ca de fiecare dată, însă Matei, șoptindu-i promisiuni incandescente, o pătrunse și o făcu a lui, în strigătul de durere și de surpriză al fetei. Dar plăcerea învinse durerea și Ingrid, încălzită, se lăsă pradă pasiunii proprii și de-veni femeie, cu o ușoară dezamăgire, pentru că nu se întâmplase cu acordul ei explicit. Însă nu regreta, chiar dacă o speria ce tocmai făcuseră. În ciuda lipsei de experiență, știa că fusese inevitabil. Și că Matei o va iubi și mai mult. Mult mai mult. Nu-i păsa de nimeni și de nimic și nu avea chef să se gândească la ziua de mâine. Adormi goală în brațele lui când zorile crude se ițeau pe la ferestre și somnul era dulce în oraș.

Primul se trezi Matei. Îl durea capul înfiorător și o sete infernală îi usca și gândurile. Mintea-i era abrazivă. Împiedicată-n detalii care se lățeau nelămurit în culori blurate. Nu-și amintea nimic din ce se petrecuse între ei doi, deși îi era clar în minte foșnetul rochiei verzi, privirea ei mai neagră ca noaptea. Se târî până în baie, luă trei antinevralgice și se băgă sub duș. Lăsă apa să curgă mult și rece peste el. Capul îi pulsa ca și cum, distopic, s-ar fi inversat cu inima, o inimă mare și proastă. 

Într-un târziu ieși. Ingrid dormea cuminte, cu un sân dezgolit. Chipul de fetiță îi era acoperit pe jumătate de părul întunecat pe care razele soarelui împleteau râuri argintii. Rochia ei din saten și cos-tumul lui de stofă, ținutele lor festive, de banchet, erau aruncate pe jos. 

Ei erau alți oameni. 

– Te voi ocroti mereu, șopti pentru nimeni, confuz și atent la zgomotele casei. Durerea de cap îl urmări toată ziua ca un ciocan al conștiinței. Băuse toate porcăriile. Își jură să nu mai pună niciodată gura pe alcool. 

---

^[1] Timpul fuge fără să se mai întoarcă

^[2] Trăiește clipa

(fotografie primită de la un cititor din Canada)

Viața trăită mi-am stors-o ca pe o lămâie și mi-am pus-o în cărți. Am râs, am plâns, m-am jucat de-a v-ați ascunselea, m-am înfiorat la lumina lunii și m-am ferit de soare, să nu mă ardă. Toate acțiunile, toate verbele și substantivele, transformate corect gramatical în părți de propoziție le-am așezat între rânduri. Când mi-a fost frig m-am acoperit cu litere, când mi-a fost foame am scris poezie, ca să amețesc și să uit, când mi-a fost sete ori dor, am deschis laptopul și m-am aruncat în emoții pe care le-am înșirat pe ață, așa cum așezau duhanul pe sfoară bunicii mei. Și Dumnezeu mi-a întins mâna și m-a împins binișor de la spate pe cărări necunoscute și neștiute. Și mai ales necalculate de mine. Că niciodată unu cu unu nu mi-a dat doi.

Așa am ajuns și în țara frunzei de arțar, și în țara frunzei de cuvânt.

La Gaudeamus a avut loc lansarea noii mele cărți, „Promisiuni pe o frunză de arțar”.
Ce spun primii ei cititori – în ordine cronologică.
Prima părere a venit de la Sandra Segal care e pe față, cum se zice. Părerea ei e fermă de fiecare dată. Nu e genul să te aburească și, în niciun caz nu se ferește să-ți spună adevărul, chiar dacă poate fi supărător.

Stii tu ce am facut eu azi? Am citit cartea dintr-o rasuflare/jeez/n-am putut sa o la pana nu am terminat-o/cred ca nu poate fi citita in portii mici/…

Apoi Jana Voiculescu și Crina Pop, două dragi pe care le cunosc datorită literelor mele. Sunt mai lungi părerile lor și le voi da locul cuvenit aici, doar să mă adun un picuț.

„Em, am terminat de citit ”Promisiuni”. Am citit-o doar in linistea noptii cand nimeni si nimic nu imi putea tulbura lectura. Am citit cu nesat, pe nerasuflate. Am terminat-o in lacrimi. Multe. Cu cat inaintam in poveste, lacrimile se prelingeau tot mai des pe obraji. Am citit avand cutia cu servetele langa mine. Ce poveste! Ce personaje ai creat, Em!”

Jana Voiculescu

„Promisiuni pe o frunză de arțar” am devorat-o într-o după-amiază pe care am lungit-o până la două din noapte. (…)Em, mi-am lipit de suflet toate personajele tale, după ce mi le-am trecut prin vene și prin minte. Anca, Ingrid, Thea, Matei, dar și Maria și Ionel încă mișună în povestea pe care nu mi-o pot scoate încă din cap. Nu doar povestea nu mi-o pot scoate din gânduri, dar și stilul tău… ”

Crina Pop

Și dacă am făcut ghem cei opt mii de kilometri până acasă, pentru a fi prezentă la Gaudeamus, m-am plimbat prin capitală și nu mică mi-a fost bucuria când în fiecare librărie călcată (Humanitas, Cărturești, CLB) m-am întâlnit cu propriile-mi cărți care zâmbeau din rafturi. (Poză de la Cărturești – Carusel)

Sărbători cu bucurie, dragii mei!
Să fiți sănătoși și bucuroși.