E gata cafeaua. Ce minune e în viața noastră licoarea asta neagră și parfumată!
Și e miercuri. Mie-mi fug zilele ca nebune și vă spun sincer că e vina mea. Pentru că intru cu dinții în muncă. E drept că îmi place mult. Știu că am promis detalii și din viața canadiană, dar nu prea simt că sunt în Canada, cetățean universal ce sunt, la câte ore pe zi lucrez cu România și diaspora, deci…
Ninge cu spume, e alb și mult și frig și am auzit că vine și mai frig.
Dar poștașul e un super-erou, care, nu contează de ninge, plouă, e arșiță, el ajunge. E un soi de Ana lui Manole din legenda bine-știută. Și a venit mări el așa cu castanele Simonei în plic frumos pus de colegii mei.
(Știți, îi implor ca primul drum pe care-l fac atunci când vin cărțile din tipografie e să fie la poștă să-mi trimită mie iute să văd și să pipăi și să urlu, vorba lui Arghezi: este!) Doamne, ce m-am bucurat!

N-o aveți încă? Ok, eu cred că e magică. În primul rând e mult mai frumoasă în realitate decât în poză.
E o bijuterie cartea asta.
Vă spun sincer că înainte de SIONO nu băgam în seamă detaliul copertelor, dar acum m-am îndrăgostit de acest aspect și realizez ce important este ca o carte frumoasă să aibă o haină pe măsură.
Are niște nuanțe elegante, o catifea pastelată a maroului. Un luciu delicat și fin. Zici că e o castană adevărată. Și aici Sandra Segal a folosit bagheta ei magică și a scos o minunăție. E un obiect rar.

Ei, bine, de când energia pozitivă a castanelor a răsărit în Nottingham-ul ei de adopție, Simona a înflorit. Bine, înflorită era și dinainte, că e frumoasă și talentată și apreciată și în Anglia și în România, însă castanele parcă au spart o bulă mică din Univers și s-a abătut asupra poetei multă lumină și o aură de bucurie psihedelică.  
Nu, nu am luat-o razna, dar simt de multe ori energiile negative ori pozitive la anumiți oameni ori anumite situații. E greu să le definim și spune în cuvinte, dar e ceva… Poate că și voi ați simțit? Nu?
Când vezi cum cineva se luminează… E miracol. Oi fi eu un pic psychic. Nu psycho, să ne înțelegem. 🙂

Pe Simona o știu de ani de zile, este una din vocile lirice contemporane extrem de muzicale. Trăiește în Anglia, scrie bilingv și își simte apartenența la mai multe zone geografice, care vin la pachet, fiecare cu cultura proprie. E de o sensibilitate cristalină și transmite emoția atât de clar, ca printr-o linie telefonică performantă ce nu deformează trăirile ei intense. De multe ori îți dă senzația că se transferă în propria-i poezie și vibrează ca și cum ar cânta la chitară, indiferent de subiectul abordat, indiferent că suferă, că iubește, că e fericită, că e meditativă, că e vocea întâi sau se transformă într-un observator de situații, trăiri colective ori fenomene sociale.
Schimbă valențele geometrice: „Te văd din unghiul primăverii mele/ Aşa cum poate nici n-ai fost vreodată…”, se joacă cu gramatica, cu sintaxa propoziției, cu fonetica și, când are nevoie se servește din alte limbi: „Subito am dat un giro printre mințile expate/ Să-nțeleg de ce Cuvântul e știrbit de realitate”.
Ori, cu aceeași nonșalanță, scoate bisturiul ironiei „de mă focusez mai bine peste web-ul avansat/ Pot găsi și râsu-plansu’ în oglindă răsturnat./ Stă pitit și plin de teamă un foot în engleza școlii/ Că i-a pus gând rău o mamă și-l vrea șters din portofolii.”
Poeta nu-și construiește propriul Univers, pentru că îl are la îndemână, e ca propria-i mănușă unde își lasă trăirile să se dezlănțuie, fără măști, fără tabuu-ri ori interdicții. Se transformă în omul de la meteo „– La știri au anunțat iar ploi/ Sub dealul gândurilor noastre,/ Stropi reci pe amintiri albastre/ Lăsa-vor poate șoapte noi/ Pe nostalgii dărăpănate,/ Rostogolindu-si prin noroi…”.
Anotimpurile simonice își schimbă esența și morfologia, substituindu-se trăirilor: „Auzi cum se plimbă tăcerea,/ Troiene adânci lasă-n urmă…/ Pe ochiuri de dor stă mirarea. /E toamnă. Pustiul o curmă…”
Poeta se oprește din cotidianul ei liric (nu poate fi altfel cotidianul ei) și se adresează unor personaje, cum este Miseriosul domn Z(et) ori găsește leacuri și soluții la orice, poțiuni magice vindecătoare. Până și la dorul dorurilor noastre, pe care toți îl cultivăm în suflete: „Se ia dorul încet, să nu-l doară…”.

Citind și iubind poezia Simonei m-am trezit recitând-o. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu pășesc în lumea care mi-a deschis porta cu o castană.
Azi la cafea vă servesc cu castanele Simonei. Pentru că-mi sunteți dragi și pentru că lumea are nevoie de poezie ca să supraviețuiască.

Când am descoperit-o pe Iulia Schiopu a fost mirare și dragoste la prima vedere. Efectul culorilor ei asupra mea a fost  asemănător cântecului de sirenă, pentru că fiecare dintre păpușile ei este o emoție ce-și trăiește și comunică propria poveste.
Textele care îi însoțesc de cele mai multe ori picturile sunt un fel de tentacule ale culorilor, dar în același timp oglinzi paralele, pentru că nuanțele se transferă în cuvinte și invers.
Pictorița-scriitoare trăiește în alte dimensiuni, obiectele se dau de trei ori peste cap și devin miraculoase, unice, sofisticate, căutate. Cafeaua e „ca un glonț în inimă”, iar ceașca de cafea, „cea mai ceșcuță de porțelan, pictată pe interior cu buchete  complicate și secrete”, luată de prietena ei de la tarabele ce par o Fifth Avenue inaccesibilă, iar crăpăturile porțelanului devin ale umanului  „Târziu (și din greșeală) am observat, ca-n Dorian Gray, crăpăturile mele, eu credeam că-s zâmbete, ceva. ”
Realul se confundă cu imaginarul și norii îți trec prin casă „la propriu” (Jocul.) Până la urmă cerul e „gras, alburiu, întins ca un unt pe felia de câmp.”

Daria are examen, iar emoțiile  se trăiesc colectiv, ca aerul inspirat din aceeași încăpere, pentru că „e ca la ochi, când unul e iritat, se înroșește și celălalt prin simpatie…”,  dar găsește în ea leac fricilor. În definitiv ele sunt  „ca niște libelule prinse în modelul rochiei; dacă le dezlipești zboară și ele, zbori și tu.” Iulia e extrem, acut de contemporană, dacă pot să spun asta, o esență a timpului nostru cu o măsură clară și înstelată.  

Am crezut că va fi ușor să scriu despre Sacoșa cu stele. Am luat-o cu avânt, în iureșul vieții mele pline de cărți, apoi m-am oprit și am savurat-o  pe îndelete. Era ca și cum aș fi primit cadou o ricetta per la gioia. Am consumat câteva stele pe zi, fiind spectatorul îmbucării dintre text și pictură, un soi de nuci cu miez și coajă.  

La un scurt și contabilicesc inventar, sacoșa ei, sinonimă de altfel cu un bucket list,  cuprinde cincizeci de stele, care demonstrează abilitățile ei de prestidigitator. Cu o naturalețe înnăscută, Iulia exploatează semantic și estetic, inventează sinonimii, intră în etimologia cuvintelor și le operează pe cord deschis. Stelele sunt nu doar desenate, ci și cuvântate.

Autoarea construiește omonimii, exploatează sensul noțiunilor, îl lărgește și transformă, călătoriile se petrec sub semn stelar „Mă gândeam că, dacă aș imprima pe o hartă imaginară toate drumurile mele, mari-mici, scurte sau ocolite, urma mea ar fi o stea cu raze tremurate, unele foarte lungi, altele mai luminoase…”

Cartea debutează cu prima stea, Cesária Évora. „… am stat atât de aproape de ea că aș fi putut-o atinge cu degetul, ceea ce nu aș fi făcut, că o adoram și eu nu-mi ating idolii, nu vreau să știu din ce-s făcuți”, spune cu sfială autoarea oglindind păpușa din abanos în luciul  cuvântului;  artista e „o statuie de marmură neagră năpădită de vrăbii”.

Stelele se înșiră apoi ca mărgelele pe ață: peștele  de sticlă, devenit un soi de lampă a lui Aladin, inelul de plastic transparent, de la cravata de pionier, „Bisisica mea”. Steaua poate fi culinară, pasca de sărbători în mijlocul căreia tronează un ou fiert în coajă, bucățica de oglindă din turtă dulce, pandișpanul, „miros de unt, de rai și de zahăr cu vanilie”, ori banala salată de boeuf, ornată cu homari decupați din gogoșari dulci.
Fiecare stea este argumentată coloristic cu păpușa-emoție, cu păpușa protagonistă a nuanței și poveștii.  Dar prozaic se pot scurge sau, dimpotrivă, înălța în clasificarea unor hoteluri, ori în calificativul luat la școală – „steluță la mate”.  
Sunt înălțate la cer și atunci se definesc astronomic, Pământul de pe Sirius ar putea fi văzut ca un punct luminos pe cer. „Pe Saturn plouă cu inele”, iar Luna e ca o felie de pepene de argint. Însă Universul se poate întoarce cu capul în jos, să lumineze dinspre pământ înspre cer: „Îți dai seama Julia, sute de camioane claxonând în timp ce pe cer proiectăm lumini, lasere, raze”.
Pot fi împrăștiate în așchii de licurici fosforescenți, se pot odihni cuminți pe piept sub formă de mărțișor ori pot lua forma de păpădie.
Universul întreg are formă de stea și Iulia reinventează dicționarul și multiplică sensurile cuvântului. Oamenii și obiectele primesc transfuzii de lumină psihedelică, substantivul „acasă” nu mai e defectiv de plural, ci dobândește valența unui drum inițiatic,  sufletul se poate întoarce pe dos „ca la șosetă”, „frică și frig seamănă”, „macii degeră la căldură” iar autoarea încearcă din când în când „cu dinții aurul unei clipe” și apasă toate clapele argintii ale radioului, poate așa aude muzica stelară, toată muzica lumii. În definitiv se poate întâmpla să te trezești și „să fie plin de 8 martie în jurul meu”.
Locul de joacă al Dariei este între șapte parcuri, iar Șaorma-cu-de-toate are „toate gusturile din rai plus maioneză”. Și, dacă ar fi fost parfumier, ar fi făcut parfum de vacanță, de sesiune, de departe.

Citind cartea Iuliei ajungi la concluzia că în vremuri străvechi culoarea și cuvântul au format un întreg. Probabil că zeii, supărați din cauza perfecțiunii, au separat cele două formule magice. De atunci, din când în când, se deschide câte-o fereastră nemuritoare  la care apare un inițiat. Cineva ca Iulia care le îndrăznește să le lipească cu super glue și să le pună-ntr-o carte sub formă de stele, apoi într-o sacoșă. Iar ele, domesticite, să o asculte.  
Ar trebui să o putem desena în nuanțe sau cuvinte pe ea, femeia constelație, însă o găsim strălucind, în propria-i sacoșă cu stele:
„mă gândesc de câte ori vin eu pe aici: lumea arde, se clatină, plânge, gătește, moare, râde, și eu tot cu câte-o păpușă în mână, oul meu de marmură. Pentru că eu atâta știu…” (Apotheque)

Articol apărut la Timpul.

PS. Ediția a doua „Ana” apre cu pictura Iuliei Schiopu, compoziție grafică Sasha Segal. Foarte curând 😉

Experiența de emigrant este la fel ca amprenta. Diferă de la om la om. Iar Paulina Popescu în cartea ei Fluturi cenușii ne descrie cu onestitate propria experiență de viață.
Citind povestea Sabinei, vezi cu ochii minții roiul de fluturi din sufletul ei și realizezi că în spatele ochilor albaștri, mijiți în zâmbet, stă o poveste misterioasă și grea.
În Canada, fiecare dintre noi ne-am adus nu doar amintirile și cele două valize, ci și propriile povești, propriile trăiri, lacrimile și dorurile…  

Romanul descrie lumea cenușie a comunismului, lume în care tânăra Sabina duce o existență liniară, sufocată de regimul ceaușist, de propriile vise ce nu par a avea șanse de realizare, de meschinăria unui serviciu unde corupția e adusă la rang de normalitate și mai ales de familia care, în loc să o înțeleagă, îi pune piedici în momente esențiale din viață, iar propria soră se demonstrează mai parșivă decât orice străin.
Sabina este absolventă de facultate și are un job bun: lucrează la ONT Carpați, singura agenție de turism din România, unde este ghid interpret și are șansa de a întâlni turiști din străinătate. Este iubită de cei cu care intră în contact, pentru că este frumoasă, elegantă, cultă și sufletistă. Așa îl cunoaște pe canadianul Robert, care se îndrăgostește nebunește de ochii ei albaștri.

Scriitura debutează cu o zi normală în care tânăra merge la serviciu cu un autobuz, un soi de cutie de sardele, umplută cu miasme de toate felurile și nemulțumirile indivizilor nefericiți.  Drumul este și o metaforă, pentru că întreaga carte este de faptul drumul devenirii protagonistei.

Evenimentele se petrec în anii de tristă glorie când presiunea socială era de nesuportat, politicul impunându-se în fiecare aspect al vieții, mutilând individul, furându-i cele mai elementare drepturi.
Scriitoarea evocă griul ceaușist, uneori cu ironie, alteori chiar umor: Sabina nu e o tipă sportivă, însă „mergea pe jos pe străzile aglomerate ale Bucureștiului, alerga după tramvaie, stăpânea deja măiestria echilibrului prin troleibuze, în care șoferul frâna compulsiv, ca un maniac.”
Povestește despre tot felul de tertipuri încercate de „românii sardinizați”, ca să păcălească regimul, pentru o pereche de blugi, o gumă de mestecat, o linguriță de cafea, ori o bucată de carne. „Pentru a transporta mieii de Paște, oamenii inventivi își procurau câte un coșciug pe care îl atașau de mașină. În felul acesta scăpau de controale.”
Descrie mizeriile zilnice îndurate, nechezolul care era băut în loc de cafea, vitrinele shopurilor unde românii salivau văzând produse din occident, care se puteau cumpăra doar în dolari, Dacia, unica mașină comunistă, și aceea condusă cu parcimonie: într-un week-end circulau mașinile cu soț, în celălalt mașinile fără soț, o lume a frustrărilor în penuria de alimente era la ordinea zilei și statul la coadă lucrul cel mai firesc.
Perspectiva româncei este completată și de cea a turiștilor străini care observă ca pe o ciudățenie modul de viață al românilor, curiozități, cum ar fi atelierul de remaiat ciorapi, dar și istoria și arhitectura armonioasă.
Însă timpurile erau dense și „furtul din avutul statului devenise sport național generalizat, un reflex, se fura la scară națională, oamenii învățau să mintă cu talent și să fure cu istețime. Nimeni nu mergea la lucru fără să se întoarcă cu ceva, cât de mic și de neimportant ar fi fost”.
Era o lume a frustrărilor în care dimensiunea umană se reducea la invidie și ură, pentru că viața românilor devenise cumplit de sumbră și era punctată doar de nenorociri, așa cum fusese cutremurul din 77 când, Sabina văzuse cu ochii ei „trupuri atârnând e clădiri demolate, oameni mutilați, copii zdrobiți, mâini, picioare, sânge, praf și moloz” și, în antinomie, „pe Elena Ceaușescu, îmbrăcată într-un mantou de vizon alb, o provocare, o alegere atipică, în timp ce sclavii epocii comuniste trebuiau să își întoarcă pe dos paltonul ros de atâta purtare și frecare prin mijloacele de transport în comun.”

Însă acest decor ceaușist este colorat de informații pe care scriitoarea le inserează cu pricepere în text, despre Biserica Neagră, despre Castelul Bran și alte monumente istorice românești, despre tradiții, băuturi și mâncăruri specifice naționale: „regele vinurilor românești”, Grasa de Cotnari, mândria moldovenilor, băut cu plăcere de însuși Ștefan cel Mare sau despre prăjitura joffre inventată de un patisier român cu prilejul vizitei generalului Joseph Joffre, venit în România pentru a-i înmâna regelui Ferdinand I o medalie.
Deși comuniștii furaseră românilor până și sărbătorile religioase, Sabina purta în suflet magia Crăciunului și una din amintirile ei frumoase era de când „… bunicul Stan cumpăra un brad de înălțime mijlocie, pe care mama și sora ei mai mare îl împodobeau chiar în ajunul Crăciunului, ca ea să aibă această surpriză a doua zi. Bradul era modest decorat, cu câteva globuri de sticlă, în formă de țurțuri de gheață, bomboane colorate, lumânări din ceară, multă nea din vată, beteală argintie și artificii. Doar în vârf avea un glob maiestuos, la care îi plăcea să se uite, care țâșnea parcă spre infinit și împrăștia o lumină magică, mai ales noaptea.”
Existența Sabinei este simplă, singurul refugiu fiind visele și lectura. Nici pe plan sentimental lucrurile nu par să fie înfloritoare, până în ziua în care Robert, turistul ce se îndrăgostise de ea, o cere de soție. Lumea din jur explodează: „Tovarășa, partidul are nevoie de tine în țară.” Viața grea de până atunci se transformă într-un adevărat coșmar.Este văzută drept trădătoare, își pierde serviciul și trec ani de zile până când lucrurile se pot mișca.

Va reuși să ajungă Sabina în țara visurilor ei? Va rezista dragostea lor anilor de persecuție ceaușistă?  Vor zbura fluturii din țara cenușiului ca să prindă culoare? Cartea dezvăluie încercările și răutățile care pornesc de multe ori chiar din sânul familiei mutilată de patul procustian comunist și coșmarul prin care trece tânăra nevoită la un punct să-și riște viața pentru a nu-și călca idealurile și pentru a obliga regimul comunist să-i aprobe cererea în căsătorie.  

Citind cartea Paulinei am fost uimită cât de multă concentrare de informații se află în cele 105 pagini împărțită în cincisprezece părți distincte. Este o fereastră către trecut, către un regim pe care mulți nici măcar nu și-l pot imagina, către o poveste de viață și mai ales despre biruința unui caracter puternic. Dragostea învinge se spune, dar, uneori mai presus de dragoste, mai puternică decât ea poate să fie zborul unor fluturi, chiar cenușii fiind.