Category Archives: Amalgam

Azi e marți

09 Tuesday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal, Geografie subiectivă...

≈ 28 Comments

Tags

, , ,

Bun. Sunt tot mucoasă. Și atunci când îmi încep propoziția, fie ea scrisă sau spusă, cu „bun”, înseamnă că nu e bun deloc. În primul rând mi-e dor de vacanță… Nu, n-a fost cea mai reușită. De fapt cred că a fost cam cea mai nașpa, dacă mi-e permis limbajul academic (țțț Dragoș).

De ce? În primul rând vremea a fost cu pitici pe creier. Nu știam că-n Varadero vânturile-și fac de cap în decembrie. Dar ne-am plimbat mult pe plajă – mult mai mult decât în vremuri bune, cu mult soare și valuri pașnice sau deloc. Am prins și două zile țesute cu ploaie de-aia mocănească. Dar am citit mult…

Și, frate, n-am avut net decât cu țârâita. Drept pentru care am stat departe de mulți umanoizi. Jellyfish (sună mai agresiv, Dragoș) la schimb și tot felul de monstruoșenii (licență lingvistică, Dragoș). Dar pauza de oameni e bună. Crede-mă pe cuvânt. Uneori (azi) prefer meduzele. 🙂 Te curentează cinstit.

Am revenit pe plaiurile adoptive cu dorul aferent. Puțin îmi pasă că e cu draci oceanul dacă atunci când deschid ochii dimineața văd imaginea de mai sus. Am revenit și m-am lovit de probleme, de neplăceri, ba și de un virus voinic ce mă aștepta cu brațele deschise.
Păi nu mai bine fără net? Nici virusul n-a dat de mine în Cuba.

În altă ordine de idei, anul acesta am multe pe tavă. În primul rând vreau să termin o carte la care lucrez de ceva vreme. Nu știu ce-a ieși, dar e muncită…

Apoi, în afară de proiectele la care lucrez și diferite colaborări cu publicații din România și diaspora unde „activez” de mulți ani, vreau să intru mai mult în zona muncii mele directe cu autorul. Da, ați auzit bine. Nu cred că am spus aici, dar am început anul trecut un proiect foarte drăguț cu Silvia Tabor. Ce e super simpatic e că ambele suntem românce: una e în Taiwan, alta în Toronto. Observați coincidența literei T. Silvia are o minune de fetiță pentru care scrie povești. Protagonistă e fetița, Charlotte. Frumusețea e că aceste cărți sunt în română și în alte limbi. Eu fac traducere și redactare. Prima carte a apărut înainte de Crăciun. Sunt frumoase, amuzante, educative… e o bucurie să lucrez cu ele. Iar dacă aveți copilași în familie, faceți rost de ele. Transmit pozitivismul dulce al copilăriei noastre.

Cred că multe cărți se cer la lumină (pe când altele nu ar trebui publicate) și doresc să pun la bătaie experiența mea de scriitor/profesor/editor pentru a încuraja sau descuraja anumite proiecte literare. Așa că, dacă aveți nevoie, sunt aici pentru ajutor. Și, chiar dacă nu mai lucrez la SIONO pe moment, vă încurajez pașii înspre această editură, care se străduiește foarte mult pentru cititori.

Și în ultimul rând (azi), am nevoie de ajutorul vostru. Cred că v-am mai spus că obișnuiesc ca la fiecare început de an să dăruiesc două-trei cărți. În fiecare an am dăruit. Am lăsat în parc, în mall, am abordat direct pe stradă sau l-am rugat pe preotul de la biserica noastră să-l ducă pe „Andrei” la câțiva copii nevoiași. Anul acesta am fost departe de România. Așa că vă rog pe voi, dacă știți pe cineva care-și dorește din suflet să citească. Puteți fi și voi. Pentru mine dorința contează. La fel cum contează ca textul să fie citit. Nu vreau să arunc o picătură de apă într-o găleată, ci să fac un dar care să conteze.
Deci, dacă mă puteți ajuta… vă rog. Cărțile sunt pentru România. Și, dacă vreți să îmi spuneți în particular, nu aici, adresa mea de e-mail e sava.toronto@gmail.com

Mulțumesc

Jurnal de luni

08 Monday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, File de jurnal, Geografie subiectivă..., Imagini..., Lume color, Travel

≈ 23 Comments

Tags

,

E luni, iar eu iubesc zilele de luni. 

Convențional pentru unii, obositor pentru alții, începutul de săptămână creează în mintea mea o bucurie proaspătă, născătoarea unei energii uriașe. Însă dulce, ca o licoare cristalină ce-mi infuzează cu oxigen venele, scrisul mă fură. Puțin, doar puțin să scriu… Nou document, luni, cafea… ce stare de bine! 

Am dormit mult în ultimele trei zile. Știu că vina o poartă NyQuil-ul luat după indicațiile doctorului, însă mi-am încurajat trupul: dormi, e bine că dormi, te refaci. Nu ești martorul mucelilor absolute, care îți scutură bine fiecare atom. Dormi și păcălești. Bravo ție! Virusul n-are cu cine lupta și se retrage plictisit. E leșinat, se târâie cât poate, apoi pocnește de singurătate, indignat că nu-l bagă nimeni în seamă. 

Acoperișurile caselor sunt albe, zăpada pudrează grădina, iar eu scriu. 

Am pus muzică ambientală. N-am dat importanță când am ales-o, dar m-a trezit din armonia aceea calmă și liniară, căreia nu-i dai atenție, la fel cum nu dai atenție aerului, niște sunete dulce-ascuțite. Am ridicat ochii din laptop înainte ca logica să percuteze gândul. Păsările. Păsările din resorturile caraibiene. Negre și sfătoase, punctând casnic din cuiburile lor, ascunse prin palmieri, liniștea dimineților turcoaz. Primul meu gest dimineața: tras draperiile, ieșit pe balcon și inspirat la capacitate maximă nebunia albastră, tăcerile împletite dintre cer și ocean, și sunetul ascuțit, exotic, ca un condiment teribil de parfumat al zburătoarelor necunoscute (nu m-am obosit să văd cum se numesc, doar le-am înnobilat cu majusculă în mintea mea). 
Ca o madlenă proustiană, sunetul m-a proiectat la mai puțin de două săptămâni în trecut și m-a apucat iarăși dorul – acest sadic însoțitor constant al vieților noastre – de valuri, de diminețile devreme trezite și plimbatul pe malul oceanului. Lungi și epuizante, cu călcâiele îngropându-se în nisip uneori, alteori ocolind armatele de jellyfish – în Cuba sunt niște creaturi absolut fascinante, cu creasta albastră, tivită cu roz. Par făcuți de mâna omului, atât de nefiresc plastifiați par. Cubanezii se tem de ei. Când oceanul e furios sunt foarte mulți pe nisip, plus alte creaturi ciudate. 
Și scoici minunate. 

Ți-am spus că am găsit o scoică albastră? Eu nu cumpăr suveniruri. Adun scoici și construiesc amintiri. 

Primul cardinal

04 Thursday Jan 2024

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 13 Comments

Acasă, pe lângă felicitări dragi de Crăciun, casa împodobită de iarnă, cu brăduțul aferent, deși am fost plecați de sărbători, m-a cuprins călduros și un virusache. M-a luat parșiv și drăgăstos încă din aeroport. Mă aștepta cu covor roșu și temperaturi înalte. Cred că m-am îmbolnăvit în primele cinci minute de Canada. Dar până n-am picat în luptă, am reușit să fac niște ture în parcul pădure de lângă casa mea. Și ce-am văzut… ce m-a bucurat… ce vreau să împart cu voi e imaginea unui cardinal. Mi-s tare dragi și am senzația că aduc bine. Sunt iuți și aprinși, greu de captat în fotografie. Aduc bucurie scurt, apoi dispar ca și cum n-ar fi fost, ca niște flăcări ale speranței și vestirii de bine.

Să vă aducă bine, să vă aducă și vouă culoare, așa cum mi-au adus mie, la început de an. Pe fondul pădurii în sepia, roșul cardinal, mi-a adus primul zâmbet al lui 2024.

Anul Nou să vă fie bun!

30 Saturday Dec 2023

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 16 Comments

Un an se încheie, făcând reverență celui care se apropie festiv, nou nouț, cu zile impecabile, neîncepute, ca un pachet de cărți de joc nedezlipit. O emoție clipește-n paharul de șampanie, iar artificiile colorează cerul orașului. Pragul dintre ani îl simțim prin bilanțuri și promisiuni, ca o nouă șansă pe care ne-o dăm noi înșine.

Cutume și superstiții: lenjerie roșie, bani în buzunare, boabe de struguri, cuvinte rostite când orologiul pragului dintre ani bate, și cine știe câte or mai fi… Omul încearcă să înduplece soarta, s-o vrăjească, s-o croiască după chipul și asemănarea binelui lui. Un an nou – un om nou. Un an bun – un om bun.

2023 a trecut. Pentru mine a fost anul celor mai multe călătorii. Am fost mai multe zile plecată decât am stat acasă: România, Austria, Germania, Cehia, Belgia, Grecia, Statele Unite, Cuba – în unele dintre țări (Cuba și State) am fost de mai multe ori.

Anul mi-a fost rodnic și bun. N-am publicat carte nouă, ca în anii anteriori, dar am fost parte din antologia „Un nou început” și am definitivat proiecte și muncit la altele care, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor finaliza în anul ce așteaptă în culise să intre pe scena vieților noastre.

A fost un an încărcat și drag, un an în care am cunoscut mulți oameni – unii au intrat solid în viața mea cu poveștile lor. Căci suntem povești umblătoare, suma amintirilor și emoțiilor noastre. Suntem iubiri condiționate și necondiționate. Ne iubim ca într-o rugăciune copiii și părinții. Creștem iederă în relațiile noastre

Mai e puțin și cifra se schimbă, 3-ul se transformă-n 4. Și vă doresc… Vă doresc ca 2024 să vă fie cel mai bun an de până acum! Să vă îmbrace cu haina liniștii sufletești și a iubirii! Să fiți sănătoși și să găsiți bucuria fiecărei zile, indiferent de previziunile meteorologice ale sorții!

Nevorbita de sărbători

28 Thursday Dec 2023

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 26 Comments

Tags

, , ,

Azi plouă în paradisul cubanez. Paradis… Discutabil. Și pentru cine? E ca cifra 9. Din partea cealaltă e 6. Mai presus, sau mai adânc, decât imaginile feisbuciste, realitatea poartă încă pișcăturile pandemiei, iar cubanezii sunt, în marea lor majoritate, săraci ca-n palmă. Până și noi, cei care evadăm din confortul iernii de acasă, găsim nod în papura caraibiană turcoaz. Facem comparații, cuantificăm. Însă ne scăldăm în propria vacanță, în peisajul absolut, în Atlanticul nepăsător la dramele umane. Și-apoi ne întoarcem cuminți în casele noastre frumoase, cu telefoanele doldora de poze, întrebându-ne dacă localnicii sunt conștienți de frumusețea nepământeană în care trăiesc, ori visează ingenuu oameni de zăpadă. 

La ce mă gândesc întreabă retoric FB-ul. Uneori pun botul și răspund. 🙂 Mă gândesc: ce bine că plouă. Mă înfrupt din net un pic. Aici netul e prost și întrerupt. Și numai la el nu-ți stă gândul când oceanul îți înspumează epiderma, ca frișca înghețata. Sunt din 16 decembrie aici, iar zilele au fost și sunt ca o șaorma cu de toate. A fost un Crăciun altfel, dar la fel de splendid ca toate celelalte, pentru că peste tot sunt oameni și peste tot e Dumnezeu. Iar dacă te întrebi de-am colindat, îți spun sonor și răspicat că da. Și nu vorbesc metaforic, referindu-mă la muzica valurilor. În ziua de Crăciun am ieșit cu hidrobicicleta în larg și ne-am filmat colindând. „Ce vedere minunată” a ajuns la ai noștri cu același gust de dor, ca și cum am fi fost acasă. E drept că ținuta a lăsat de dorit. În plus am fost și desculți… Dar acestea sunt detalii insignifiante. 🙂

La ce mai gândesc? La bucuria de-a avea cu mine un Kindle, pe care l-am purtat peste tot și-am citit enorm, profitând de fiecare moment. Minunată invenție: să ai o bibliotecă întreagă într-o cutiuță subțire, ușor de strecurat în geanta de plajă, sau chiar în buzunar. Nu e reclamă, e doar bucuria unui obiect atât de util și ingenios. Obișnuiam să iubesc mai mult cartea fizică, însă în ultima vreme am trădat-o în favoarea micului ecran.
Sunt nevorbită (mai degrabă nescrisă) pentru că mi-a fost anul cu multe drumuri. Însă am atâtea adunate… și o carte la care trudesc de ceva vreme, care se înalță cărămidă cu cărămidă.
La ce mă gândesc? Uite, ți-am spus. 🙂

Am citit patru cărți zilele acestea. Sunt la a cincea. Impropriu spus citit. M-am înfruptat din ele ca dintr-un tort, flămândă de cuvinte, însetată de metaforă, de construcții stilistice. Prima a fost un siropel. Am dus-o până la capăt, deși firul narativ a fost slăbuț, foarte slăbuț. Neconvingător. Retorica personajelor și construcția lor a lăsat mult de dorit. Am simțit pulsând talentul autoarei, dar a fost așa, un fel de ceai dulce, o comedie romantică pe care n-o poți urmări până la capăt fără să pufnești, gândind că personajele sunt păpuși umplute cu puf, fără viață și zbatere.

Următoarele două, scrise de un alt autor, au fost ca votca după un ceai. Una dintre ele bună, bună. Emoții ce te trântesc și de tavan și de podea. Adrenalină cât cuprinde, genul acela în care uiți de tine, trăind în scriitură cu inima în gât. A doua, însă, plină de o ură viscerală, dusă la extrem, anormală. Pe care nu am putut nici să o înțeleg, nici să o accept. Mi-a lăsat un gust amar și mi-a părut rău pentru prima.

A patra a fost magistrală. Deși nu m-au convins toate personajele. Iar unele pasaje au fost subțiri ca firul ce se destramă. Însă au fost acolo descrieri și trăiri pline de o poezie divină, o dantelărie complicată a simțurilor, de-mi venea să pup Kindle-ul…

Nu, nu spun numele. Pentru că la noi nu există analiză literară. Orice observație se ia personal și nu aș schimba nimic. În plus sunt gusturile mele, filtrul meu format pe baza construcției propriei culturi literare, propriei șlefuiri și experienței muncii cu cartea. Nu vreau să fac praf pe nimeni, așa că îmi păstrez gândurile. Aș putea fi un critic literar obiectiv. Aș putea argumenta ceea ce susțin, însă aș fi linșată imediat.
Ce aș obține? Mi-aș biciui sensibilitatea fără rost și fără sens. Fiecare dintre cele patru cărți au sau vor avea cârnat lung și laudativ de păreri pro. Și nu mă cheamă Ghiță contra să pun eu piedică. Deci lansare cu mulți cititori pe câmpul de bătaie atât de generos și acceptativ al literaturii române contemporane!

În altă ordine de idei cred că unii dintre voi știți că m-am retras de la SIONO. Mi-e dragă editura și am muncit pe brânci la ea și pentru ea, însă am obosit rău. Nu doar pentru că nu pot controla anumite aspecte din cauze geografice, dar și pentru faptul că am ajuns să nu mai fac nimic în ograda proprie. Am ajuns să nu mai am sâmbătă și duminică, să lucrez până și în mașină. Să îndur orgolii, să corectez greșeli și să fac redactare la greu. Am ajuns la concluzia că nu merită să rescriu cărțile nimănui într-o așa zisă stilizare. Mă bucur pentru ceea ce am construit, însă anumite drumuri se termină și deciziile trebuie luate și în funcție de dorințele și nevoile personale. Așa că oficial nu mai fac parte din editură.

Sper să investesc timpul meu în ceea ce consider că merită. Pentru că munca la o editură te fură. Te trage în nisipurile ei mișcătoare și te obligă la acțiuni pe care nu trebuie să le faci. Le faci cu drag și devotament, crezând că ajungi la final. Dar nu ajungi. E un fel de Mecca ce se îndepărtează mereu și mereu. Monstrul muncii editoriale crește tot mai mare, strivindu-te pe tine ca individ. Și, cum sunt în primul rând scriitor, am simțit că fac niște sacrificii inutile mie și total neobservabile de către alții. Nu, nu mă plâng. Explic cât pot de detașat de ce am făcut un pas înapoi și am spus: ajunge.

V-am spus cu sinceritate acest lucru. A fost o hotărâre care mă bântuia de ceva vreme și acum, la final de an, am ales să-mi fac propria curățenie și să fac acest pas decisiv. Rămân prietena colegilor mei și, la nevoie, desigur, îi ajut. În plus am majoritatea cărților aici.
Deci nimic spectaculos, nimic interpretabil. Doar cred că în viață uneori trebuie să știi când să te oprești.

Cam atât de aici și de acum.
Pe curând!

13 iulie

13 Thursday Jul 2023

Posted by in Amalgam, Ana, Întâmplate sau nu...

≈ 10 Comments

 

Am văzut undeva o fotografie în care o fetiță se privește în oglindă, însă imaginea reflectată e cea a unei bătrâne. Morala era că viața-i o clipă. 

Ana a plecat acum șapte ani. În 13 iulie. O parte din lumea ei s-a dus, o alta ne-a rămas moștenire.
Este motivul pentru care am scris „Ana”, pentru că mi-a dăruit povestea ei! 

Mi s-a confesat. Mi-a pus în palmă secretul ei, viața ei. Mi-a tapetat cu dragoste și înțelepciune copilăria. 
Când am deschis ochii, lumea mea era plină cu bunici. Cinci la număr. Buna și bunu, bunica și bunicu și tata-bun (străbunicul). În plus, mătușa Valerie și unchiu’ Cornel, care erau tot un fel de bunici.

Bunica și bunicu erau părinții mamei și locuiau la Sava. Acolo locuia și libertatea mea. 
Un copil ia de bun și de firesc lucrurile găsite pe pământ, pentru că atunci când deschide ochii, universul este deja mobilat. El face inventarul și se bucură sau plânge experimentând. 

Trăiam în aceeași curte cu bunicii paterni. Geografic erau la o aruncătură de băț. Însă distanța dintre mine și ei era mare. Bunu era înalt și drept, un gospodar deștept, cu agoniseli așezate, cu vorba rară și o mustăcioară a la Hitler. Avea casă frumoasă, atelier de scule, pivniță plină cu vinuri alese și, la modul general, lucruri de calitate. 

Seara citea „Darwin” și „Viața lui Napoleon”. Avea vorba rară, cumpătată și respectul nelimitat al celorlalți. Când am început a pricepe îmi spunea să învăț, că învățătura e cea mai mare bogăție a omului. Și așa este.

Însă curtea era plină de interdicții și cele două porți de la grădina mare de legume și fructe aveau lacăte care se uitau la mine mari și reci. E drept că era un tărâm fabulos, stăpânit cu pricepere de bunu, acel geniu al grădinăritului, cu legume gargantuești și soiuri de struguri nemaivăzute, trandafiri demni de palatul Buckingham, zmeură cu bobul mare și cele mai zemoase vișine. Nu știu de ce, dar n-am escaladat niciodată gardul înalt. Nu cred că m-au oprit nici înălțimea lui și nici lacătele intimidante. Stavila era chiar personalitatea puternică a tatălui tatălui meu.

Verișoara mea, care venea doar în vacanțe, era cuminte și liniștită, pe când eu făceam lucruri: răsturnam sau udam chestii și eram pedepsită. Mereu capul răutăților. Pârâtă că tulbur ordinea și liniștea. N-am cuantificat niciodată pălmuțele luate de la mama pentru prostiile, nevinovate cu siguranță, pe care le făceam în curtea bine organizată și patronată de bunu.

Ne-o fi iubit în felul lui bunu, însă viața lui era atât de farmaceutic și exact împărțită, încât până și iubirea lui era atent drămuită, repartizată pe merit și greu de tradus în înțelegerea mea de copil. Oricum, afecțiunea acelor vremuri nu era explicită. Copilul trebuia pupat doar în somn, ca să nu și-o ia în cap. Așa se spunea, așa se făcea.

Buna era complet anihilată de personalitatea covârșitoare a bărbatului ei. Suspectez că-n tinerețe a fost spontană și jucăușă, pentru că îmi povestise cum, odată, uitând că e măritată se dusese la o nuntă de unde bunu o recuperase și adusese acasă cu o nuielușă subțire și dureroasă de alun, plesnind-o tot drumul. Dar la vremea când am prins-o eu, era o figură destul de ștearsă, topită în regulile de fier ale casei. 

De cealaltă parte, la Sava, nu existau pedepse. Nu existau limite. E drept că nu erau copii de vârsta mea cu care să mă joc, dar aveam „soră de pat” și „soră de drum” – surorile mamei nemăritate la vremea aceea, era Rimbor, un ciobănesc mioritic, mai mare ca dimensiuni decât mine, care mă asculta, erau poveștile lui bunicu și explicațiile bunicii.

Bunicul mă adormea cu basme, și mă învăța rugăciuni, cu o voce caldă, mulată pe sufletul și nevoia mea, iar bunica avea explicații și filosofii și pentru cele mai banale situații, pe care le dizolva spre înțelegerea și acceptarea mea. La drept vorbind, azi știu că mă și prostea bunica la greu, pe principiul că și minciuna-i vorbă și-mi alimenta imaginația cu invenții de moment, care o scoteau din dificultate. Pentru că nu-mi plăcea carnea, îmi dădea din tocană inima, sufletul și bătuca găinii. Bucățile deveneau delicioase cu poveste și mâncam suflet cu mămăligă fără să comentez. Psihologia bunicii nu dădea niciodată greș. Și, dacă toată lumea era mulțumită și fata hrănită, ce mai contau mijloacele de convingere?  

Multă răbdare aveau bunicii materni. Erau bunicii din poveste. 

Cum să nu mă simt norocoasă că am crescut în ograda lor? Și cum să nu port cu mândrie numele paradisului unde am fost arăduită? Sava. 

*
Anii au trecut. Primul s-a dus bunicul.  După ce a rămas singură, bunica și-a petrecut la noi toate iernile, iar când mergeam în România venea să stea cu mine. Și nu sunt cuvinte suficiente în dicționar să pot descrie liniștea mea, când îi știam pe toți trei sub același acoperiș: părinții și bunica. 
Mi-au rămas multe de la bunica.  

Material, doar o farfurie pictată cu un cocoș și o găină. 

Dar atâtea amintiri. Atâta dragoste. Toată copilăria atent vegheată.
Râsul ei dulce, lipicios ca de fetiță.

Avea o expresie a superlativului absolut, care mi-e tare dragă. 
– Cum e rochia bunico?
– Nu se poate mai frumoasă. 
Anii au trecut. Ana, o copilă născută în vremuri grele, ducând pe umerii ei stigmatul unei societăți rudimentare și-a dus viața dincolo de hotarele veșniciei. 

A fost credincioasă. A iubit și a făcut copii, și a crescut nepoți. Și-a așezat înțelepciunea în fiecare dintre ei. Și într-o zi de 13 iulie a plecat. 
Iar eu, deși am vrut să zic două vorbe, m-am lăsat dusă de valul poveștilor.  

Fus orar

02 Tuesday May 2023

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând, Observatorul

≈ 14 Comments

Sunt sigură că te-ai aflat și tu, dragă prietene, într-un avion gata de decolare, așa cum sunt eu acum. Ai făcut check-in la zborul pentru Canada. Te-ai așezat la locul tău, după ce ai fost scanat, măsurat, trecut prin tot felul de filtre cunoscute sau mai puțin cunoscute. Ai pierdut multe ore prețioase chiar înainte de a începe zborul propriu-zis, zborul celor opt mii de kilometri interpuși între cele două acasă ale tale.

Ai avut și tu sufletul împărțit în două jumătăți perfect egale, strânse ca o lămâie de tristețea despărțirii „până data viitoare”, dar bucuros, în același timp, că te întorci la cuibul tău, în țara ta adoptivă, unde ai decis să trăiești.

Poate că în escala de patru ore, în care aveai intenția să citești ori să lucrezi, s-o fi lipit și de tine vreo doamnă emoționată, bucuroasă „că mergeți și dumneavoastră la Toronto”. Poate ai luat-o cu tine, muiat de licărul acela de disperare și recunoștință, înduioșat de teama pe care i-ai citit-o în ochi: dacă se pierde? Dacă nu se descurcă? Ai acceptat-o lângă tine, cu gândul că așa fac toate mamele de copii care au emigrat în Canada. Mame care nu știu engleză și le tremură sufletul în ele în fața aventurii uriașe a drumului. Dar trec munții și norii, își înving teama de zbor, știind că la capăt de drum sunt puii lor. Poate și tu ți-ai schimbat planurile și, în loc să citești, ai ascultat poveștile despre cum se descurcă copiii doamnei în țara străină. Și te-ai uitat la fotografiile ei, neinteresante pentru tine, dar atât de valoroase pentru ea. Imagini asemănătoare cu ale tale și cu ale tuturor românilor emigranți.

Căci părinții vin la noi atât cât pot, cum pot, aducând pe lângă țuica și poate alte bunătăți românești care-ți plac, toată emoția copilăriei și tinereții tale. Și-ți mai aduc ceva. Bucuria imensă care-ți udă ochii atunci când poarta se deschide și tu îi îmbrățișezi în aeroport, simțind în părul și hainele lor parfumul acela de drag și de departe. De acasă.

O bunică a venit la nepot. Nu știa nici engleză. Și nici n-a avut noroc de vreun călător cu suflet mare care să o îndrume pe românește. „Cum te-ai descurcat bunică?” a întrebat-o nepotul. „A venit la mine o doamnă tare cumsecade, doamna Cuzmi. Și mi-a adus și de mâncare, și băutură. N-am înțeles ce zicea, dar zâmbea tare frumos și de câte ori vorbea cu mine zicea cuzmi”. (Era stewardesa care spunea excuse me).

E drept că avioanele zboară în ambele direcții, iar dorul nostru este mult diluat acum, pentru că atât comunicarea cu ai noștri, cât și deplasarea sunt mult mai ușoare. Însă o undă de nostalgie toți purtăm în buzunare. Nu mai e ca pe timpuri, când românii erau puțini și singurul mod de a putea afla vești de acasă era clasica scrisoare, care făcea săptămâni până la destinație.

Am fost întrebată de curând dacă dorul de casă, dacă dezrădăcinarea, mă face să scriu românește. Și-am spus din tot sufletul că nu. Rădăcinile noastre sunt natante. Noi am devenit cetățeni universali. Cei de pe pământ îmi sunt aproape. La o aruncătură de băț, chiar dacă aruncătura aceea măsoară 8000 de kilometri. Dorul e unul singur. Pentru cei care-au plecat în alte dimensiuni. Atât. În rest, trăim un firesc în care învârtim fusul orar.

Un pic din primăvară mea și cel mai recent articol din Observatorul de Toronto, unde, de ani de zile, am o rubrică permanentă, care mi-e tare dragă.

O primăvară senină ve doresc!

A voastră

Em Sava

Vară de august

14 Wednesday Sep 2022

Posted by in Amalgam, Observatorul

≈ 10 Comments

Vară de august. Soare hohotind pe pământ, arzând pieile albe de dimineață, roșii acum. Nori nu
sunt. Apa lacului e ceai. Frumusețea se împrăștie necontenit în jurul meu, ca un robinet defect
din care curge miere. Zumzăie fericită, luându-se la întrecere cu păsăretul muzical.
Un orășel din Ontario, lipit de lacul cu nume ciudat – dar babilonia canadiană e permisivă – își
duce zilele ca o splendoare paradisiacă a veșnicei fericiri. Aș putea trăi pe mal de albastru, într-o
veșnică zi de august fierbinte, cu umbră deasă arțariană, la maluri tivite când cu iarbă verde,
când cu nisip argintiu.
Mă plimb prin apă. E mică. Abia de-mi ajunge la genunchi. M-am învățat, ca orice om modern,
să-mi număr pașii. Aplicația de pe telefon e bucuroasă când reușesc și mă anunță mândră,
satisfăcându-mi nevoia de numere. Bifând confirmări. Punctând recorduri personale.
Pășesc prin apă într-o aritmetică simplă a bunei circulații periferice și-a arderii de calorii. Trec
de golfulețele unde oamenii mari se prăjesc, iar oamenii mici se joacă.
Ajung în zona de vile ce stau ca niște bostani la soare, cu botul geamurilor spre lac. Aici partea
de uscat e proprietate privată, dar apa e a tuturor. Iar lacul, curios, își întinde marginile ca untul
pe pâine până la buza punților de lemn, făcând să tresară de emoții nebănuite și ude, iahturile
aranjate ca la armată. Mici și mari. Văd și câteva bărcuțe, cu buze răsfrânte, ca și cum ar vrea să
se scuze că sunt liliputane.
Mă iau după mintea lacului. Casele cresc mari și au multă sticlă. Arhitecții-s deștepți. Să nu se
piardă niciun bit de informație albastră, nicio secundă care-ar putea schimba nuanțele de apă,
ar putea răsări sau apune soarele.
Backyard-urile sunt îngrijite cu flori mari, colorate. Pe mine gânduri practice mă-mpresoară. Or
fi având și grădinari? Cine are grijă de vegetație?
Una dintre clădiri are un tobogan ce coboară direct de pe terasă și, ca un sfredel, își oprește
spirala deasupra lacului. Ce distracție să sari din pat în apa curată și caldă ca ceaiul!
Case diferite, stiluri diferite, culori diferite, oameni diferiți. Toate cu ambarcațiuni pe ponton.
Toate cu scaune frumoase, ușoare, de grădină, așezate cu fața spre întinderea albastră, ca și
cum lacul ar fi un perpetuu spectacol pentru norocoșii locuitori.
Mă mișc prin apă și adun pași, adun imagini, adun gânduri. Mintea îmi croșetează nori. Mi-e
bine. Îmi văd picioarele prin cristalul apei, iar pălăria cu boruri largi mă ferește de pârdalnicul
aprins. Briza mă înfășoară într-o mătase parșivă, fals protectivă. Dar nu îmi pot opri nici pașii
curgători și nici mirarea ce se oprește-n loc, gândind cum poate fi viața pentru cei care au case
pe margine de lac. Cum e să locuiești în paradis? Cât de bogată trebuie să fie dimineața
oamenilor bogați? Cum e să vadă în fiecare zi apusul de soare? În suflet am o floare-de-soare
înflorită.
Pe mal, un om admiră lacul. Privirea lui e bucuroasă ca a mea. El nu se uită la vilele ce se întind
mărețe, ca un șirag de Swarovski arogant, lipit meșteșugit de arhitecți pricepuți.
Omul e-n scaun cu rotile. E invalid. Are doar un picior.
Îi dăruiesc, fără să știe, floarea-de-soare înflorită din gândul meu.
Iar norii croșetați de gândul bogăției se sfâșie precum pânza veche și inutilă a comparației cu
alții. Mereu unii sunt sus și alții jos. Iar noi, trecând, ne numărăm pașii.

(articol apărut în Observator de Toronto – 12 septembrie, 2022)

Mai mult decât flori virtuale – Adriana

09 Friday Sep 2022

Posted by in A fi scriitor, Amalgam

≈ 8 Comments

Prieteniile virtuale sunt la fel de fierbinți și dragi ca cele fizice, pentru că sunt o altă formă de comunicare. Nu comunicăm cu aparența noastră fizică (deși pentru unii e foarte importantă coperta cărții care suntem, chiar vitală – am auzit de oameni care au rupt relația virtuală după ce s-au cunoscut fiz), ci cu ceea ce simțim, gândim, vorbim. Scrisul, după părerea mea, este cea mai onestă formă a ființei.
Am descoperit lumea virtual târziu, pentru că, inițial, pagina de FB mi se părea superficială și falsă. Toată expoziția de fotografii de pe vestita pagină de socializare, cu mesajele motivaționale aferente, o vedeam ca pe o pseudo-experiență inutilă. O pierdere de timp.
După ce am reînceput să scriu, respectiv din 2015, mai precis după ce mi-am scos literele la iveală – nu știam cu ce se mănâncă un blog – am cunoscut oameni cu care vorbesc aceeași limbă și virtualul s-a transformat într-o scurtătură geografică, un preludiu al unor prietenii care – unele – s-au transferat și în viața fizică și palpabilă. Pe net am cunoscut oameni foarte valoroși din toate punctele de vedere, am întâlnit prieteni dragi și oameni pe care-i iubesc.
Pe Adriana nu am cunoscut-o în realitate, dar mi-e dragă așa cum îți sunt persoanele menite să facă parte din viața ta. O admir ca om și ca scriitor. Iar poeziei mele a răspuns cu o replică dulce pe care nu vreau să o las FB-ului să o înghită. Nu e prima dată când versurile ei îmi sunt șirag de mărgele. eeee

Ziele acestea vorbesc în toamne.

Vorbesc în riduri ce-mi îmbrățișează ochii

într-o încrâncenată încălzire globală.

Suntem acasă, dragul meu,

și ne adunăm toamnele.

Amintirile ne-au desenat fire de păr albe.

Le ascundem cu prune și struguri copți.

Râdem cu nuci verzi și must,

dar mai ales cu frunze colorate,

într-o perpetuă toamnă canadiană,

ce poartă pseudonim de vară indiană.

De-o vreme nu mai numărăm primăveri, ci toamne.

(Fluturi și alte frunze – Em Sava)

Ea zice:

Tu râzi cu primăveri prin vii

Și riduri pui pe-o nucă,

În ochii tăi sunt doi copii,

Pun toamnele pe fugă!

Oricât ai vrea să demonstrezi

C-ai fire albe-n plete,

Cu zâmbetul tu demontezi

Tomnatice efecte!

Azi ti-am recitit povestea Inei și a lui Mihai din Neterminatele Iubiri. Și în fiecare rand ti-am simțit vibrația, căldura, stilul tău autentic de a scrie. Ești cea mai tare!

(Adriana Tîrnoveanu)

Când îngerii zboară

25 Monday Jul 2022

Posted by in Amalgam

≈ 9 Comments

Scriu aici.
Scriu deși imaginile care vor pendula multă vreme pe retina mea internă nu se vor șterge vreodată.
Scriu aici imaginea unor șiruri de tineri de 22 de ani care îmbrățișau o mamă.
Am crescut împreună cu tatăl lui.

O. e gravidă. Prima veste despre venirea lui.
O. are un băiețel. Cam bolnăvior. Dar copiii se repară iute.
P. nu.
Am venit în Canada. Înainte de plecare m-am întâlnit cu tatăl lui P. Adică prietenul meu.

Nu aproba emigrarea.
Peste patru ani aveam să aflu că au venit și ei. În Montreal.
Cum așa? Tu ziceai că nu ai pleca…

P. e bolnav. În Montreal este cel mai mare centru de….
2016. Ne-am dus să-i vedem. P. avea 6 ani.

Năstrușnic. Băiețel pus pe rele. Haios. O: P, fii cuminte!
Apoi la noi. Un an mai târziu. Îmi place la tine – mi-a spus.
Ne-am împrietenit tare.
El căra un Dinozaur bleg.

Cu ei la Niagara.
P. fii cuminte! Mănâncă tot.
Privire ghidușă.
Eu: Păi, am crezut că tu ești cuminte.
P. Sunt cuminte. Uite! Mănânc tot din farfurie.

P: Mami! Am uitat să-mi iau enzimele!
Un cuvânt mare pentru un puști de 6 ani.

P. are nevoie de transplant.
P. a trecut cu bine.
P. e rău. Organismul i-a rejectat organele noi.
S-a întâmplat o minune. P. va primi a doua grefă.
P. e rău. Organismul e epuizat.
P. e în comă indusă.
P…………………………………….

Un șir de tineri de 22 de ani îmbrățișând o mamă fără copil.
Un copil doarme.