Nu e ceea ce vă gândiți. Adică nu e vorba de ceva care implică scrisul. Pentru că am decis ca o zi pe săptămână să stau cât pot (nu de tot) departe de ecrane. Exceptând cel din bucătărie care-mi bâzâie ceva în urechi, pentru că am nevoie de fond sonor. Tăcerea mă tace și nu-mi aduce liniște. 🙂 Deci cum ziceam, am trecut o fugă pe aici și, așa cum v-ați prins, azi m-am autoplasat (nu există cuvântul, dar am nevoie de el) la coada cratiței. Am făcut o tocăniță de ciuperci nu ca o poezie, ci ca un roman bun. Ține de saț. Acum lucrez concomitent la o salată bestială, care creează dependență (pun rețeta la final) și niște prăjiturele, dar aici nu am prea mult merit (în acest moment) pentru că de Crăciun am făcut mai mult aluat și am pus o parte în congelator. L-am dezghețat, îl întind, îl fac cerculețe (nu forme ca la sărbători) și pe jumătate fac un fel de glazură, apoi le lipesc cu dulceața de zmeură. Apoi le ascund în cămară, la rece, și le scot din pălărie duminică – sunt mai bune dacă stau un pic să se gândească.
Apropo de statul departe de ecrane. În ultima scurtă perioadă de timp, am decis să fac un pic de curățenie, niște schimbări de care aveam nevoie. Așa că m-am retras concomitent din mai multe proiecte, alegând să investesc capitalul meu de timp în ceea ce îmi place, am învățat să zic și nu. Nu zic că voi avea un comportament exemplar față de persoana mea de acum înainte și că voi alege doar ceea ce îmi convine, pentru că viața nu se poate fără compromisuri, dar eu consider că și dacă măcar o parte de stres va fi eliminat și voi avea ceva mai mult timp, tot va fi bine.
Vedeți, țara arde și baba se piaptănă. Aluatul mă strigă, dar eu am pus mâna pe tastatură și stau de vorbă cu voi. Și știți și voi faza cu vorba lungă…
Pun niște poze să vedeți și voi. De asemenea vă anunț, poate că vă interesează, că SIONO scoate o antologie pentru luna martie. Se pot trimite texte până la sfârșitul lunii. Pun poză și cu informații. Eu am anunțat că particip, dar încă nu am scris text.
Acum mă strigă aragazul. Azi frig. Mai frig ca ieri. Are mai multe grade generalul. 🙂
Varză ( o jumătate de varză mică) – Castraveți (2-3 mici sau unul mare) Se taie mărunt (varza se lasă puțin cu sare, timp în care eu vă scriu) ———————————– Dressing: 1 legătură de pătrunjel zeama de la o lămâie 2-3 căței de usturoi 2 linguri de ulei 1 lingură sirop de agave/sirop de arțar/miere sare fulgi de ardei iute o mână de nuci/alune/migdale un pic de apă Toate acestea se pun la blender, se amestecă cu varza și castraveții
PS: E cam anapoda anunțul editurii între aluaturi, dar acum trebuie să fug. 🙂 Și nu e poza mea aia cu salată. Am luat-o de pe Instagram. Dar salata e bună rău.
O domniță, cât se poate de conațională, m-a tras de urechi. Desigur, la figurat și desigur, virtual. Spun domniță, deși habar n-am câți ani are, iar la profilul de FB n-are poză. Însă mi-a spus că e gravidă cu primul copil, de aici presupunerea mea că e o doamnă mai mică.
Nu e prima oară când cineva îmi pretinde ceva pe motive naționale. Acum, să nu crezi că aș fi vreo inimă rea, care întoarce spatele unui semen în nevoie, român el sau nu. Dimpotrivă. Însă când acest ajutor poate constitui un posibil deserviciu adus mie sau familiei mele, mă trag cu un pas înapoi. Și nu risc.
Îți spuneam mai demult cum, pe la începuturi, săream ca arcul când auzeam vorbindu-se românește și mă lipeam de vorbă ca guma de mestecat. După o vreme am înțeles că românul nu e chiar rara avis pe aici; comunitatea mioritică e generoasă. Și nu toți se bucură că sunt eu româncă și am chef de vorbă. Ba chiar unii, prinzându-se că ești de-al lor, o dau pe englezește. Experiențele sunt variate, oamenii diferiți. Și am învățat nu doar că aceeași tipologie se întâlnește la toate popoarele, dar și că pădurea cu uscăturile-i aferente e uniform distribuită pe globul pământesc. Sunt și români faini, așa cum sunt și canadieni faini. Și viceversa. În fine, domnița cu pricina, care e doar un exemplu aleatoriu – sunt convinsă că și tu ai avut genul acesta de experiențe – s-a ofuscat toată și, în scurta conversație de maximum cinci minute, a avut vreme să-mi reproșeze ferm insensibilitatea la faptul că e și gravidă, și nouă în Canada. Pe scurt, avea nevoie de ceva de la mine, însă îndeplinirea dorinței ei era condiționată de furnizarea unor documente pe care nu le putea obține din cauză că era nou venită. Eu, în opinia ei, trebuia să închid ochii și să accept, chiar dacă, pe termen lung, acest lucru mi-ar fi putut aduce prejudicii. Legea, în opinia ei, trebuia ocolită și ignorată în situația de față, pentru că, repet, ea era româncă. În plus una gravidă. Am încercat, cu empatie, să îi explic cum stă treaba, însă iritarea i s-a transformat în ironie, apoi în cuvinte grele despre mândria – sau lipsa ei – de a fi român. Am renunțat, în cele din urmă la dialog, lăsând-o în drumul dezamăgirilor ei naționale.
Întâmplarea în sine m-a lăsat cu un gust amar. Chiar dacă-i voi uita numele și cuvintele, va rămâne mirarea că unii oameni pot invada pe alții cu vorbele și nevoile lor, puse ca un pistol la tâmpla celorlalți, cu șmecheria de a scurta drumul regulilor și a ascunde sub preș legea.
Nu e nici prima, nici ultima întâmplare de acest gen. Până la urmă lumea în care trăim e o junglă, o pădure de lămâi, din care încercăm cu toții să facem limonadă. Uneori reușim. Alteori ni se strepezesc dinții, privim prin tunel, știind că luminița ne așteaptă la capăt, chiar dacă în anumite zile ea pare a se îndepărta precum Mecca. Însă speranța moare ultima.
Iar eu, la început de an, vă urez să fiți sănătoși și să aveți parte în viață de oameni ce poartă, nu neapărat stindardul tricolor, ci cel al respectului și corectitudinii. Ne iubim conaționalii. Dar omul bun e bun, indiferent de limba pe care o vorbește.
Azi e un frig cu zurgălăi. Am ieșit din casă cu intenții onorabile și gimnastice. Însă, după două sute de metri, cu ochii lăcrimând, m-am întors, lăsând eroismele pe altădată. Cum sunt sensibilizată de la răceala/gripa ce-o fi fost, am zis că fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă. Fuga de la locul acțiunii. Că fuga-fugă e și mai sănătoasă și mai aprigă cardio și alte cele. În fine, sunt -11, dar cu vânt sunt -17. Satisfacția mea majoră e că în Kitchener e mult mai frig. Acu’ o să ziceți aia cu capra și cu iarba, dar jur că nu mă bucur de necazul bieților kitchener-ieni(?), însă încă retrăiesc senzația de mirată bucurie când am descoperit, după 13 ani de locuit în orașul cu pricina (și de îndurat severitățile hibernale), că Toronto e mai blând și vara, și iarna. Pentru mine a fost paradisiacă descoperirea. Și practic, am simțit Toronto ca pe o nouă emigrare, cea adevărată, pentru că în Kitchener mi-a plăcut pentru că m-am obișnuit, însă Toronto pentru mine e altceva. E vorba despre chimie, aceeași, pe care o simți și față de oameni. Am intrat să vă spun, ca de luni, așa, două vorbe la repezeală, fără un gând anume. Doar să vă urez să fiți bine, că viața e un bob de lacrimă cu două jumătăți egale. Ca ziua și noaptea. Lacrima bucuriei și lacrima supărării. Și-ntre ele se-ntinde, ca o bandă desenată, traseul sinusoidal al sorții noastre.
Rutina e alb-negru. Cel mult sepia. E o zi când înghesui în geantă o bucată de ianuarie, niște soare, plus sămânță de evadare.
Rutina întinde sub roți un drum lung și clar între două puncte fixe: eu și tu.
De la mine la tine e toată filozofia asta numită viață, sau fericire, sau respirație, sau cafea de dimineață, făcută de tine și împărțită generos de mine. Cu tine.
Rutina e liniștea pe care îndrăznim uneori să o pieptănăm cu vorbe mari. E umbrela uitată sistematic acasă de mine, pentru că în lupta cu furtuna am învățat să dansăm în ploaie. Mai strănut câteodată. Eu.
Rutina e șansa ori binecuvântarea de-a respira împreună același ianuarie alb-negru, ori cel mult sepia. E o zi ca oricare alta, cu soare și drum lung…
PS. Am găsit textul ăsta vechi și am realizat (încă o dată) că, pe cât sunt de ordonată și organizată cu lucrurile fizice, pe atât de multe texte împrăștiate am peste tot.
Bun. Sunt tot mucoasă. Și atunci când îmi încep propoziția, fie ea scrisă sau spusă, cu „bun”, înseamnă că nu e bun deloc. În primul rând mi-e dor de vacanță… Nu, n-a fost cea mai reușită. De fapt cred că a fost cam cea mai nașpa, dacă mi-e permis limbajul academic (țțț Dragoș).
De ce? În primul rând vremea a fost cu pitici pe creier. Nu știam că-n Varadero vânturile-și fac de cap în decembrie. Dar ne-am plimbat mult pe plajă – mult mai mult decât în vremuri bune, cu mult soare și valuri pașnice sau deloc. Am prins și două zile țesute cu ploaie de-aia mocănească. Dar am citit mult…
Și, frate, n-am avut net decât cu țârâita. Drept pentru care am stat departe de mulți umanoizi. Jellyfish (sună mai agresiv, Dragoș) la schimb și tot felul de monstruoșenii (licență lingvistică, Dragoș). Dar pauza de oameni e bună. Crede-mă pe cuvânt. Uneori (azi) prefer meduzele. 🙂 Te curentează cinstit.
Am revenit pe plaiurile adoptive cu dorul aferent. Puțin îmi pasă că e cu draci oceanul dacă atunci când deschid ochii dimineața văd imaginea de mai sus. Am revenit și m-am lovit de probleme, de neplăceri, ba și de un virus voinic ce mă aștepta cu brațele deschise. Păi nu mai bine fără net? Nici virusul n-a dat de mine în Cuba.
În altă ordine de idei, anul acesta am multe pe tavă. În primul rând vreau să termin o carte la care lucrez de ceva vreme. Nu știu ce-a ieși, dar e muncită…
Apoi, în afară de proiectele la care lucrez și diferite colaborări cu publicații din România și diaspora unde „activez” de mulți ani, vreau să intru mai mult în zona muncii mele directe cu autorul. Da, ați auzit bine. Nu cred că am spus aici, dar am început anul trecut un proiect foarte drăguț cu Silvia Tabor. Ce e super simpatic e că ambele suntem românce: una e în Taiwan, alta în Toronto. Observați coincidența literei T. Silvia are o minune de fetiță pentru care scrie povești. Protagonistă e fetița, Charlotte. Frumusețea e că aceste cărți sunt în română și în alte limbi. Eu fac traducere și redactare. Prima carte a apărut înainte de Crăciun. Sunt frumoase, amuzante, educative… e o bucurie să lucrez cu ele. Iar dacă aveți copilași în familie, faceți rost de ele. Transmit pozitivismul dulce al copilăriei noastre.
Cred că multe cărți se cer la lumină (pe când altele nu ar trebui publicate) și doresc să pun la bătaie experiența mea de scriitor/profesor/editor pentru a încuraja sau descuraja anumite proiecte literare. Așa că, dacă aveți nevoie, sunt aici pentru ajutor. Și, chiar dacă nu mai lucrez la SIONO pe moment, vă încurajez pașii înspre această editură, care se străduiește foarte mult pentru cititori.
Și în ultimul rând (azi), am nevoie de ajutorul vostru. Cred că v-am mai spus că obișnuiesc ca la fiecare început de an să dăruiesc două-trei cărți. În fiecare an am dăruit. Am lăsat în parc, în mall, am abordat direct pe stradă sau l-am rugat pe preotul de la biserica noastră să-l ducă pe „Andrei” la câțiva copii nevoiași. Anul acesta am fost departe de România. Așa că vă rog pe voi, dacă știți pe cineva care-și dorește din suflet să citească. Puteți fi și voi. Pentru mine dorința contează. La fel cum contează ca textul să fie citit. Nu vreau să arunc o picătură de apă într-o găleată, ci să fac un dar care să conteze. Deci, dacă mă puteți ajuta… vă rog. Cărțile sunt pentru România. Și, dacă vreți să îmi spuneți în particular, nu aici, adresa mea de e-mail e sava.toronto@gmail.com
Convențional pentru unii, obositor pentru alții, începutul de săptămână creează în mintea mea o bucurie proaspătă, născătoarea unei energii uriașe. Însă dulce, ca o licoare cristalină ce-mi infuzează cu oxigen venele, scrisul mă fură. Puțin, doar puțin să scriu… Nou document, luni, cafea… ce stare de bine!
Am dormit mult în ultimele trei zile. Știu că vina o poartă NyQuil-ul luat după indicațiile doctorului, însă mi-am încurajat trupul: dormi, e bine că dormi, te refaci. Nu ești martorul mucelilor absolute, care îți scutură bine fiecare atom. Dormi și păcălești. Bravo ție! Virusul n-are cu cine lupta și se retrage plictisit. E leșinat, se târâie cât poate, apoi pocnește de singurătate, indignat că nu-l bagă nimeni în seamă.
Acoperișurile caselor sunt albe, zăpada pudrează grădina, iar eu scriu.
Am pus muzică ambientală. N-am dat importanță când am ales-o, dar m-a trezit din armonia aceea calmă și liniară, căreia nu-i dai atenție, la fel cum nu dai atenție aerului, niște sunete dulce-ascuțite. Am ridicat ochii din laptop înainte ca logica să percuteze gândul. Păsările. Păsările din resorturile caraibiene. Negre și sfătoase, punctând casnic din cuiburile lor, ascunse prin palmieri, liniștea dimineților turcoaz. Primul meu gest dimineața: tras draperiile, ieșit pe balcon și inspirat la capacitate maximă nebunia albastră, tăcerile împletite dintre cer și ocean, și sunetul ascuțit, exotic, ca un condiment teribil de parfumat al zburătoarelor necunoscute (nu m-am obosit să văd cum se numesc, doar le-am înnobilat cu majusculă în mintea mea). Ca o madlenă proustiană, sunetul m-a proiectat la mai puțin de două săptămâni în trecut și m-a apucat iarăși dorul – acest sadic însoțitor constant al vieților noastre – de valuri, de diminețile devreme trezite și plimbatul pe malul oceanului. Lungi și epuizante, cu călcâiele îngropându-se în nisip uneori, alteori ocolind armatele de jellyfish – în Cuba sunt niște creaturi absolut fascinante, cu creasta albastră, tivită cu roz. Par făcuți de mâna omului, atât de nefiresc plastifiați par. Cubanezii se tem de ei. Când oceanul e furios sunt foarte mulți pe nisip, plus alte creaturi ciudate. Și scoici minunate.
Ți-am spus că am găsit o scoică albastră? Eu nu cumpăr suveniruri. Adun scoici și construiesc amintiri.
Acasă, pe lângă felicitări dragi de Crăciun, casa împodobită de iarnă, cu brăduțul aferent, deși am fost plecați de sărbători, m-a cuprins călduros și un virusache. M-a luat parșiv și drăgăstos încă din aeroport. Mă aștepta cu covor roșu și temperaturi înalte. Cred că m-am îmbolnăvit în primele cinci minute de Canada. Dar până n-am picat în luptă, am reușit să fac niște ture în parcul pădure de lângă casa mea. Și ce-am văzut… ce m-a bucurat… ce vreau să împart cu voi e imaginea unui cardinal. Mi-s tare dragi și am senzația că aduc bine. Sunt iuți și aprinși, greu de captat în fotografie. Aduc bucurie scurt, apoi dispar ca și cum n-ar fi fost, ca niște flăcări ale speranței și vestirii de bine.
Să vă aducă bine, să vă aducă și vouă culoare, așa cum mi-au adus mie, la început de an. Pe fondul pădurii în sepia, roșul cardinal, mi-a adus primul zâmbet al lui 2024.
Un an se încheie, făcând reverență celui care se apropie festiv, nou nouț, cu zile impecabile, neîncepute, ca un pachet de cărți de joc nedezlipit. O emoție clipește-n paharul de șampanie, iar artificiile colorează cerul orașului. Pragul dintre ani îl simțim prin bilanțuri și promisiuni, ca o nouă șansă pe care ne-o dăm noi înșine.
Cutume și superstiții: lenjerie roșie, bani în buzunare, boabe de struguri, cuvinte rostite când orologiul pragului dintre ani bate, și cine știe câte or mai fi… Omul încearcă să înduplece soarta, s-o vrăjească, s-o croiască după chipul și asemănarea binelui lui. Un an nou – un om nou. Un an bun – un om bun.
2023 a trecut. Pentru mine a fost anul celor mai multe călătorii. Am fost mai multe zile plecată decât am stat acasă: România, Austria, Germania, Cehia, Belgia, Grecia, Statele Unite, Cuba – în unele dintre țări (Cuba și State) am fost de mai multe ori.
Anul mi-a fost rodnic și bun. N-am publicat carte nouă, ca în anii anteriori, dar am fost parte din antologia „Un nou început” și am definitivat proiecte și muncit la altele care, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor finaliza în anul ce așteaptă în culise să intre pe scena vieților noastre.
A fost un an încărcat și drag, un an în care am cunoscut mulți oameni – unii au intrat solid în viața mea cu poveștile lor. Căci suntem povești umblătoare, suma amintirilor și emoțiilor noastre. Suntem iubiri condiționate și necondiționate. Ne iubim ca într-o rugăciune copiii și părinții. Creștem iederă în relațiile noastre
Mai e puțin și cifra se schimbă, 3-ul se transformă-n 4. Și vă doresc… Vă doresc ca 2024 să vă fie cel mai bun an de până acum! Să vă îmbrace cu haina liniștii sufletești și a iubirii! Să fiți sănătoși și să găsiți bucuria fiecărei zile, indiferent de previziunile meteorologice ale sorții!
Azi plouă în paradisul cubanez. Paradis… Discutabil. Și pentru cine? E ca cifra 9. Din partea cealaltă e 6. Mai presus, sau mai adânc, decât imaginile feisbuciste, realitatea poartă încă pișcăturile pandemiei, iar cubanezii sunt, în marea lor majoritate, săraci ca-n palmă. Până și noi, cei care evadăm din confortul iernii de acasă, găsim nod în papura caraibiană turcoaz. Facem comparații, cuantificăm. Însă ne scăldăm în propria vacanță, în peisajul absolut, în Atlanticul nepăsător la dramele umane. Și-apoi ne întoarcem cuminți în casele noastre frumoase, cu telefoanele doldora de poze, întrebându-ne dacă localnicii sunt conștienți de frumusețea nepământeană în care trăiesc, ori visează ingenuu oameni de zăpadă.
La ce mă gândesc întreabă retoric FB-ul. Uneori pun botul și răspund. 🙂 Mă gândesc: ce bine că plouă. Mă înfrupt din net un pic. Aici netul e prost și întrerupt. Și numai la el nu-ți stă gândul când oceanul îți înspumează epiderma, ca frișca înghețata. Sunt din 16 decembrie aici, iar zilele au fost și sunt ca o șaorma cu de toate. A fost un Crăciun altfel, dar la fel de splendid ca toate celelalte, pentru că peste tot sunt oameni și peste tot e Dumnezeu. Iar dacă te întrebi de-am colindat, îți spun sonor și răspicat că da. Și nu vorbesc metaforic, referindu-mă la muzica valurilor. În ziua de Crăciun am ieșit cu hidrobicicleta în larg și ne-am filmat colindând. „Ce vedere minunată” a ajuns la ai noștri cu același gust de dor, ca și cum am fi fost acasă. E drept că ținuta a lăsat de dorit. În plus am fost și desculți… Dar acestea sunt detalii insignifiante. 🙂
La ce mai gândesc? La bucuria de-a avea cu mine un Kindle, pe care l-am purtat peste tot și-am citit enorm, profitând de fiecare moment. Minunată invenție: să ai o bibliotecă întreagă într-o cutiuță subțire, ușor de strecurat în geanta de plajă, sau chiar în buzunar. Nu e reclamă, e doar bucuria unui obiect atât de util și ingenios. Obișnuiam să iubesc mai mult cartea fizică, însă în ultima vreme am trădat-o în favoarea micului ecran. Sunt nevorbită (mai degrabă nescrisă) pentru că mi-a fost anul cu multe drumuri. Însă am atâtea adunate… și o carte la care trudesc de ceva vreme, care se înalță cărămidă cu cărămidă. La ce mă gândesc? Uite, ți-am spus. 🙂
Am citit patru cărți zilele acestea. Sunt la a cincea. Impropriu spus citit. M-am înfruptat din ele ca dintr-un tort, flămândă de cuvinte, însetată de metaforă, de construcții stilistice. Prima a fost un siropel. Am dus-o până la capăt, deși firul narativ a fost slăbuț, foarte slăbuț. Neconvingător. Retorica personajelor și construcția lor a lăsat mult de dorit. Am simțit pulsând talentul autoarei, dar a fost așa, un fel de ceai dulce, o comedie romantică pe care n-o poți urmări până la capăt fără să pufnești, gândind că personajele sunt păpuși umplute cu puf, fără viață și zbatere.
Următoarele două, scrise de un alt autor, au fost ca votca după un ceai. Una dintre ele bună, bună. Emoții ce te trântesc și de tavan și de podea. Adrenalină cât cuprinde, genul acela în care uiți de tine, trăind în scriitură cu inima în gât. A doua, însă, plină de o ură viscerală, dusă la extrem, anormală. Pe care nu am putut nici să o înțeleg, nici să o accept. Mi-a lăsat un gust amar și mi-a părut rău pentru prima.
A patra a fost magistrală. Deși nu m-au convins toate personajele. Iar unele pasaje au fost subțiri ca firul ce se destramă. Însă au fost acolo descrieri și trăiri pline de o poezie divină, o dantelărie complicată a simțurilor, de-mi venea să pup Kindle-ul…
Nu, nu spun numele. Pentru că la noi nu există analiză literară. Orice observație se ia personal și nu aș schimba nimic. În plus sunt gusturile mele, filtrul meu format pe baza construcției propriei culturi literare, propriei șlefuiri și experienței muncii cu cartea. Nu vreau să fac praf pe nimeni, așa că îmi păstrez gândurile. Aș putea fi un critic literar obiectiv. Aș putea argumenta ceea ce susțin, însă aș fi linșată imediat. Ce aș obține? Mi-aș biciui sensibilitatea fără rost și fără sens. Fiecare dintre cele patru cărți au sau vor avea cârnat lung și laudativ de păreri pro. Și nu mă cheamă Ghiță contra să pun eu piedică. Deci lansare cu mulți cititori pe câmpul de bătaie atât de generos și acceptativ al literaturii române contemporane!
În altă ordine de idei cred că unii dintre voi știți că m-am retras de la SIONO. Mi-e dragă editura și am muncit pe brânci la ea și pentru ea, însă am obosit rău. Nu doar pentru că nu pot controla anumite aspecte din cauze geografice, dar și pentru faptul că am ajuns să nu mai fac nimic în ograda proprie. Am ajuns să nu mai am sâmbătă și duminică, să lucrez până și în mașină. Să îndur orgolii, să corectez greșeli și să fac redactare la greu. Am ajuns la concluzia că nu merită să rescriu cărțile nimănui într-o așa zisă stilizare. Mă bucur pentru ceea ce am construit, însă anumite drumuri se termină și deciziile trebuie luate și în funcție de dorințele și nevoile personale. Așa că oficial nu mai fac parte din editură.
Sper să investesc timpul meu în ceea ce consider că merită. Pentru că munca la o editură te fură. Te trage în nisipurile ei mișcătoare și te obligă la acțiuni pe care nu trebuie să le faci. Le faci cu drag și devotament, crezând că ajungi la final. Dar nu ajungi. E un fel de Mecca ce se îndepărtează mereu și mereu. Monstrul muncii editoriale crește tot mai mare, strivindu-te pe tine ca individ. Și, cum sunt în primul rând scriitor, am simțit că fac niște sacrificii inutile mie și total neobservabile de către alții. Nu, nu mă plâng. Explic cât pot de detașat de ce am făcut un pas înapoi și am spus: ajunge.
V-am spus cu sinceritate acest lucru. A fost o hotărâre care mă bântuia de ceva vreme și acum, la final de an, am ales să-mi fac propria curățenie și să fac acest pas decisiv. Rămân prietena colegilor mei și, la nevoie, desigur, îi ajut. În plus am majoritatea cărților aici. Deci nimic spectaculos, nimic interpretabil. Doar cred că în viață uneori trebuie să știi când să te oprești.
Am văzut undeva o fotografie în care o fetiță se privește în oglindă, însă imaginea reflectată e cea a unei bătrâne. Morala era că viața-i o clipă.
Ana a plecat acum șapte ani. În 13 iulie. O parte din lumea ei s-a dus, o alta ne-a rămas moștenire. Este motivul pentru care am scris „Ana”, pentru că mi-a dăruit povestea ei!
Mi s-a confesat. Mi-a pus în palmă secretul ei, viața ei. Mi-a tapetat cu dragoste și înțelepciune copilăria. Când am deschis ochii, lumea mea era plină cu bunici. Cinci la număr. Buna și bunu, bunica și bunicu și tata-bun (străbunicul). În plus, mătușa Valerie și unchiu’ Cornel, care erau tot un fel de bunici.
Bunica și bunicu erau părinții mamei și locuiau la Sava. Acolo locuia și libertatea mea. Un copil ia de bun și de firesc lucrurile găsite pe pământ, pentru că atunci când deschide ochii, universul este deja mobilat. El face inventarul și se bucură sau plânge experimentând.
Trăiam în aceeași curte cu bunicii paterni. Geografic erau la o aruncătură de băț. Însă distanța dintre mine și ei era mare. Bunu era înalt și drept, un gospodar deștept, cu agoniseli așezate, cu vorba rară și o mustăcioară a la Hitler. Avea casă frumoasă, atelier de scule, pivniță plină cu vinuri alese și, la modul general, lucruri de calitate.
Seara citea „Darwin” și „Viața lui Napoleon”. Avea vorba rară, cumpătată și respectul nelimitat al celorlalți. Când am început a pricepe îmi spunea să învăț, că învățătura e cea mai mare bogăție a omului. Și așa este.
Însă curtea era plină de interdicții și cele două porți de la grădina mare de legume și fructe aveau lacăte care se uitau la mine mari și reci. E drept că era un tărâm fabulos, stăpânit cu pricepere de bunu, acel geniu al grădinăritului, cu legume gargantuești și soiuri de struguri nemaivăzute, trandafiri demni de palatul Buckingham, zmeură cu bobul mare și cele mai zemoase vișine. Nu știu de ce, dar n-am escaladat niciodată gardul înalt. Nu cred că m-au oprit nici înălțimea lui și nici lacătele intimidante. Stavila era chiar personalitatea puternică a tatălui tatălui meu.
Verișoara mea, care venea doar în vacanțe, era cuminte și liniștită, pe când eu făceam lucruri: răsturnam sau udam chestii și eram pedepsită. Mereu capul răutăților. Pârâtă că tulbur ordinea și liniștea. N-am cuantificat niciodată pălmuțele luate de la mama pentru prostiile, nevinovate cu siguranță, pe care le făceam în curtea bine organizată și patronată de bunu.
Ne-o fi iubit în felul lui bunu, însă viața lui era atât de farmaceutic și exact împărțită, încât până și iubirea lui era atent drămuită, repartizată pe merit și greu de tradus în înțelegerea mea de copil. Oricum, afecțiunea acelor vremuri nu era explicită. Copilul trebuia pupat doar în somn, ca să nu și-o ia în cap. Așa se spunea, așa se făcea.
Buna era complet anihilată de personalitatea covârșitoare a bărbatului ei. Suspectez că-n tinerețe a fost spontană și jucăușă, pentru că îmi povestise cum, odată, uitând că e măritată se dusese la o nuntă de unde bunu o recuperase și adusese acasă cu o nuielușă subțire și dureroasă de alun, plesnind-o tot drumul. Dar la vremea când am prins-o eu, era o figură destul de ștearsă, topită în regulile de fier ale casei.
De cealaltă parte, la Sava, nu existau pedepse. Nu existau limite. E drept că nu erau copii de vârsta mea cu care să mă joc, dar aveam „soră de pat” și „soră de drum” – surorile mamei nemăritate la vremea aceea, era Rimbor, un ciobănesc mioritic, mai mare ca dimensiuni decât mine, care mă asculta, erau poveștile lui bunicu și explicațiile bunicii.
Bunicul mă adormea cu basme, și mă învăța rugăciuni, cu o voce caldă, mulată pe sufletul și nevoia mea, iar bunica avea explicații și filosofii și pentru cele mai banale situații, pe care le dizolva spre înțelegerea și acceptarea mea. La drept vorbind, azi știu că mă și prostea bunica la greu, pe principiul că și minciuna-i vorbă și-mi alimenta imaginația cu invenții de moment, care o scoteau din dificultate. Pentru că nu-mi plăcea carnea, îmi dădea din tocană inima, sufletul și bătuca găinii. Bucățile deveneau delicioase cu poveste și mâncam suflet cu mămăligă fără să comentez. Psihologia bunicii nu dădea niciodată greș. Și, dacă toată lumea era mulțumită și fata hrănită, ce mai contau mijloacele de convingere?
Multă răbdare aveau bunicii materni. Erau bunicii din poveste.
Cum să nu mă simt norocoasă că am crescut în ograda lor? Și cum să nu port cu mândrie numele paradisului unde am fost arăduită? Sava.
* Anii au trecut. Primul s-a dus bunicul. După ce a rămas singură, bunica și-a petrecut la noi toate iernile, iar când mergeam în România venea să stea cu mine. Și nu sunt cuvinte suficiente în dicționar să pot descrie liniștea mea, când îi știam pe toți trei sub același acoperiș: părinții și bunica. Mi-au rămas multe de la bunica.
Material, doar o farfurie pictată cu un cocoș și o găină.
Dar atâtea amintiri. Atâta dragoste. Toată copilăria atent vegheată. Râsul ei dulce, lipicios ca de fetiță.
Avea o expresie a superlativului absolut, care mi-e tare dragă. – Cum e rochia bunico? – Nu se poate mai frumoasă. Anii au trecut. Ana, o copilă născută în vremuri grele, ducând pe umerii ei stigmatul unei societăți rudimentare și-a dus viața dincolo de hotarele veșniciei.
A fost credincioasă. A iubit și a făcut copii, și a crescut nepoți. Și-a așezat înțelepciunea în fiecare dintre ei. Și într-o zi de 13 iulie a plecat. Iar eu, deși am vrut să zic două vorbe, m-am lăsat dusă de valul poveștilor.
