Azi ar fi de plimbat prin ploaie. Dar presupun că nu-s destul de romantică pentru asta. Mi-e că trebuie să mă schimb, să mă usuc și am atâta treabă… Poezia tinereții a cedat locul prozei maturității. Am făcut o excepție, am ieșit două minute să fac poze pentru voi.
Astăzi nu am să vă vorbesc despre cărți, deși au venit din tipografie și sunt superbe, au plecat spre librării, altele se coc în stup. Una excepțională e acum în tipar… etc.
Am să vă vorbesc despre oameni și despre întruniri literare. Plănuim o întâlnire SIONO, unde să fie o lansare generală. Acum, că lucrurile reintră în normalitate, ne dorim să oferim cărților SIONO și această oportunitate. Eu nu știu ce să cred despre genul acesta de manifestări. Pentru că am auzit multe păreri contra: că lumea nu prea vine, că nu se cumpără cărți, că e mult zgomot pentru nimic. Totuși se fac, într-un fel de virtute a inerției. Și noi vom proceda la fel. Adică vom da o șansă și vom vedea care e următorul pas. Și, cu siguranță, vom participa la târgurile de carte mari.
Așa că: Dorim să organizăm un eveniment, o întâlnire literară, undeva în a doua jumătate a lunii iulie. Unde? În București. Cum gândim lucrurile? Să fie o lansare generală cu scriitorii care pot participa. Cu colegi de la editură, cu Oana Stroe și Issabela Cotelin, cu alți invitați. Ce cărți vor fi lansate? Vor fi prezente toate volumele apărute la SIONO, vor fi cu siguranță surprize și prețuri speciale. Vor fi lansate cărțile autorilor care vor fi acolo. Vom face un orar și vom fixa data în funcție de programul vostru. Asta înseamnă că va fi într-o zi de weekend. Vă spun din timp pentru a ne putea organiza, pentru a vedea câți vom fi și dacă vom fi. Vă așteptăm părerile.
Azi vă aștept la o cafea simplă. Poate cu o floare de salcâm. După rutina mea. Mă trezesc în fiecare zi și, înainte de cafea, pentru că e cald, ies să ud grădina. Întotdeauna Fernanda e afară. O salut, apoi o sun pe mama, apoi ele se salută una pe alta prin intermediul meu, și apoi rămân cam o oră cu mama. Și vorbim până ce termin eu de îngrijit mica mea desfășurare verde.
Am pus iarbă și flori în majoritatea spațiului, dar am lăsat o fâșie (de dragul vecinilor) unde am plantat câteva vegetale: roșii, anul ăsta (pentru prima oară) fasole. În rest am busuioc, mărar, mentă și leuștean. Cele din urmă cresc singure în fiecare an. Atât e inventarul grădinii din spate, dacă nu pun la socoteală cei patru pomi: măr, cireș, gutui și prun și tufele de liliac și mulțimea de flori din loc în loc. Chiar și fasolea, trebuie să vă mărturisesc, a fost un accident. Am vrut să iau din aceea cățărătoare care face flori frumoase și acoperă gardul, Da, doar că eu nu știam că există două tipuri și am luat una pitică ce crește în cuiburi ca găina. Acum oi vedea ce va ieși, dar nu are aspirații de cățărător, iar eu am luat ce mi-a picat prima oară în mână.
Nu mă pricep la grădinărit și nu îmi place. Ce-mi place e, însă, ordinea. Așa că iarba e tunsă școlărește, grădina udată și roșiile copilite și legate. Fernanda a insistat să punem roșii – ea ne dă în fiecare an răsaduri – ne-a zis că e păcat de pământ să punem doar iarbă. Nu știu de ce e păcat de el, că mie îmi place să aleg din magazin legumele și fructele. Dacă mă bazez pe grădina mea… 😀
Da, dar ea stă tot timpul în grădina ei, care e toată cultivată și aranjată, ca o farmacie, pe când mie ba mi-e cald, ba mi-e frig, ba mi-e dimineață, ba mi-e că mă dor șalele să mă aplec, ba mi-e că nu știu să manevrez mașina de tuns iarba. Și tot timpul mi-e că nu am vreme. Sunt super ocupată cu ale mele.
Mama spune că am grădină de jucărie. Mama e varianta românească a Fernandei, așa cum Fernanda e versiunea portugheză a mamei. Sigur, mama e mama și o iubesc de nu mai pot. Dar curajul și energia pe care le au ele nu se mai întâlnește în zilele noastre. Cred că sunt extraterestre. Nu am altă explicație. Așa zice și Aida, fiica Fernandei. Noi obosim, uitându-ne la ele.
Și vă spuneam de cafea, dar m-am pierdut în zona verde. Cu mama la telefon, ud în spate, apoi în față. Apoi sunt atentă să nu rămână apă în furtun și îl încolăcesc în dispozitivul lui. Abia după ce mi-am făcut datoria față de grădină, merg în bucătărie, unde macin cafea. Și cana aia fierbinte și neagră e fericirea dimineții mele Cu ea mă apuc să scotocesc în virtual să văd ce se mai petrece și ce trebuie să fac prima dată. Mă pierd în ce am de făcut și, cum clipesc, e după-amiază. Voi? Cu siguranță aveți dimineți mai interesante. La mine e domestic totul și cuminte. Doar azi am văzut un raton cu un ratonel, trecând strada. I-am văzut din bucătărie. Micuțul nu mergea destul de repede și mama s-a oprit și l-a luat de gât în gură și s-a dus așa de iute că, fotografiile pe care le-am prins sunt proaste și de la distanță.
La editură surprizele se țin lanț. Vin de la tipar niște minuni de cărți pe care, dacă ajung în mâna voastră, o să le iubiți. Eu. Și atât – de Aura Lupu Fiica Zeilor – Nicolina Halgaș. Zorile ochilor tăi – Ovidiu Ștefan Copiii viitorului – Cristina Dinu. Foarte bune. Sunt mândră de fiecare în parte.
Și pregătim o surpriză la editură – dar nu vă spun încă nimic. 🙂
Cărțile se găsesc în librării prin țară și în Franța la Galeriile Moldave. Ce să vă mai spun? E iunie. Vara a venit pe neștiute. Cum e cafeaua pe la voi?
Dar din dar se face rai. Am o floare de iasomie. Virtual am primit-o și virtual o dăruiesc mai departe. Azi, la cafea, parfumul ei, mister și imaginea a două cărți care se coc la SIONO…
Știm cu toții cât de importantă e prima impresie. Recunoaștem sau nu, dar, de multe ori, această primă impresie poate fi pasul spre un nou destin. Sau ratarea unei uși deschise larg către noi. Ocazia primei impresii o ai doar o dată. Și omul și cartea… Veți spune că nu haina face pe om. Așa e, dar îl îmbracă.
La o carte se muncește foarte mult. Ani. Luni în cel mai bun caz. Merită să fii atent la fiecare detaliu când lucrezi la miracolul ieșirii ei în lume. Iar pentru mine, pentru noi, acest lucru este extrem de important, de aceea fiecare carte care a ieșit și iese la SIONO are o copertă profesională.
Cele două volume, care se pregătesc pentru primul lor zbor, au în comun un nume: Sasha Segal, despre care m-ați auzit vorbind de multe ori. Profesionalitatea și pasiunea cu care lucrează Sasha transformă fiecare copertă într-o compoziție, într-o ecuație perfectă nu doar cu manuscrisul, dar și cu autorul. În acest caz e vorba de genuri diferite, însă ea a găsit fiecăreia mănușa potrivită. Ordinea în care le prezint este cea cronologică și alfabetică.
Cartea Nicolinei Halgaș zămislește lumea Transilvaniei anilor 500, în sud-estul Munților Trascău. „Aici, pe teritoriul numit în prezent Piatra Craivii, a existat unul din centrele spirituale ale dacilor – cetatea Apoulon, locuită cândva de triburile dacilor apuli, ultima fortăreață a lui Decebal cucerită de romani.” spune scriitoarea. Protagonista este zeița Bendis, întruchipată într-o fecioară ce locuiește singură în munte și aduce leacuri oamenilor. Și dragoste, și război, și mitologie, și descântece, vrăjitoare rele și zâne bune…
Aura publică cea de-a treia ei carte, un roman de data aceasta, așteptat, cu siguranță, de noi toți. Eu. Și atât este o carte foarte bine scrisă, o carte dură, inspirată de un caz real. Traficul de persoane a lăsat răni adânci în multe familii, în multe suflete, iar Aura exploatează acest subiect, gradând foarte bine acțiunea, conturând cu pricepere personajele, punctând întreaga compoziție cu imagini picturale din natură, contrastând metaforic, de multe ori, cu lumea umanului. Surprinde emoțiile și frica, întrebările, neputința și puterea de a renaște din propria cenușă.
Mi-e greu să nu vă dezvălui mai mult. Vă recomand din toată inima aceste două cărți. Sunt bune, bune.
Azi vă presar niște steluțe de mai în cafea. Steluțe din floarea de gutui din grădină. De ce? Pentru că e o lună specială și o zi specială. Iar floarea de gutui e perfectă. E o ștampilă aplicată zilei de 19 mai.
În țara străzii mele e o primăvară abundentă și o căldură văratică se întinde ca o pânză de păianjen în tot orașul. Mi-am mutat biroul în cel mai luminos loc din casă și, deși în general îmi pun muzică, faptul că sunt la doi metri de ieșirea în grădină, unde las doar ușa de sticlă să văd verde, nu am avut inimă să acopăr ciripitul ghiduș din pomii mei tot mai îndrăzneți răsăriți în fiecare primăvară. Nu le înțeleg limba. Poate se ceartă, poate bârfesc. Nu știu ce-și spun, dar clinchetul lor argintiu plouă o liniște ce se strecoară odată cu razele de soare și cu verdele ierbii și al pomilor pe biroul meu. Asta e noutatea de azi. Un nimic pentru alții, pentru mine o bucurie domestică, întâmplată într-un cotidian absolut firesc ca un ghem uriaș cu un fir ce se deapănă monoton și sigur. Încă o zi.
(Banner realizat de colegul nostru Răzvan – ați văzut ce coperte face? Colegii au pregătit un pachet special pentru azi.)
La Siono sunt noutăți extrem de frumoase. Au venit chiar azi de la tipar cărțile Irinelor. Sunt deosebite. Este ciudat, dacă stau să mă gândesc, cărți ca acestea (și mă refer la cărțile bune în general) ar fi fost extrem de așteptate, devorate, făcute ferfeniță de prea multele răsfoiri. Azi oferta este prea mare. Se scrie masiv. Se spune că posteritatea va face dreptate cărților bune. Dar oare avem vreme și răbdare să așteptăm?
Azi am primit o carte din țară. Nu e prima dată când personalitatea autorului se substituie talentului și sunt dezamăgită. Ca atunci când mergi la pomul lăudat. Voi pățiți asta? Să luați o carte despre care se spune și se zice… Și când o deschizi citești, citești, și iar citești și, după o sută de pagini, îți vine să pui mâna pe creionul roșu și să subliniezi… Dar știi că nu vei schimba nimic. Îți promiți că poate într-o zi… Sunt prea multe de construit și jobul de Țepeș al literaturii române e full time.
Dar să vorbim despre frumusețile noastre:
Cartea Irinei Alexe e foarte bună. Genul de carte pe care o citești cu sufletul. O trăiești. Tremuri și te regăsești, râzi cu ea și spui: silly girl, cu simpatie. Îi spui ei și îți spui ție. Și ei îi spui: rămâi la Paris. Și lui îi spui… Și, Doamne ce îi mai iubești…
Irina-Cristina Țenu a decis că viața și omul trebuie să aibă un dialog. Sau mai multe. „Conversații cu viața” este o carte de dezvoltare personală. Ridică întrebări pe care fiecare dintre noi și le pune. Irina ne dă răspunsurile și ne demonstrează că acestea de fapt sunt în interiorul nostru. Să privim în noi. Să ne cunoaștem, înțelgem și iubim.
SIONO e lumea coincidențelor, luna mai e a mai multor dintre noi. Eu și Petruța împărțim ziua de azi, culoarea albastră și multe altele. Așa că îi spun La mulți ani, fată frumoasă! Și vă arăt ce surpriză mi-a făcut de ziua mea, de ziua ei. De ziua noastră.
Pentru că de fiecare dată vă dăruiesc la cafea ceea ce am mai bun, azi vin cu flori roz. Nu să le mâncați, să le admirați. Strada mea e invadată. Apoi pădurea, e trează și ea. Verde. Ba și o căprioară mă aștepta pe pod să mă întrebe ce mai e nou. Ce citesc. Ce îi recomand.
Luna mai stă sub semnul numelui Irina și al cărții. Cele două Irine au în comun și faptul că fiecare dintre ele publică a doua carte cu SIONO Editura.
În curând „Un loc doar al meu” al Irinei Alexe, fată de mai, care schimbă prefixul în 22 și scoate o carte excepțional de bine scrisă. Am trăit povestea, emoția, gândurile Irinei și o recomand cu tot sufletul. Ca noi toți, Irina caută „un loc doar al ei”, pendulează între lumea satului mămăiței (bunicii), un sat din apropierea capitalei, unde în vacanțe ea găsește liniștea, dar și neliniște – căci aici își cunoaște prima iubire, căreia îi dăruiește virginitatea. O scurtă vacanță de trei săptămâni la mama ei, care lucra ca economistă în capitala franceză, se permanentizează și Irina cunoaște și se cunoaște. Și experimentează, și observă. Deosebită cartea. O să vedeți!
Irina Cristina Țenu s-a născut în 21 mai. Nu știu câți ani împlinește și pe doamne nu e frumos să le întrebi. Cartea ei se numește „Conversații cu viața” și e o abordare foarte interesantă, care se încadrează în genul eseistic. Fiecare cititor se regăsește în acest volum. Sunt răspunsuri la întrebări existențiale, sfaturi de relaționare, modalități și definiții a ceea ce simțim, a firescului nostru uman. Autoarea subliniază ce este esențial în viață și confuzia pe care o face omul ce se crede veșnic, confundând clipa cu eternitatea.
Copertele sunt realizate aproape în totalitate de colegul nostru Răzvan Aricescu. Și sunteți primii care le vedeți. Superbe, nu-i așa? Săptămâna viitoare vă mai povestesc. Am alte surprize frumoase în sertar. Și vă arăt un pic de pădure și strada mea înflorită.
Vă doresc Paște cu bucurie și lumină sfântă! Am dat peste această fotografie și nu am putut să nu o împart cu voi. Câte bordeie atâtea obiceiuri, se spune. Așa este. Și atâtea credințe și concepții și ritualuri acum și cu prilejul altor sărbători. Ce au în comun? Miezul binelui și năzuința spre pace și liniște personală. Nu vă dau sfaturi că aveți sacul plin. Vă doresc să fiți bine și sănătoși și împliniți! Și să vă zâmbească masa și casa, așa cum zâmbește a mea cu cele câteva lalele pe care le-am cules din grădină. Știți că nu-mi plac florile tăiate și m-am simțit vinovată că le-am adus în casă. Că le prefer în ghivece. Dar am avut nevoie pentru niște poze și excepția întărește regula. Nu-i așa? Să aveți parte de căldură ca lalelele mele, care, din bosumflate cum erau, s-au întins și s-au deschis cât au putut ele.
Pe la mine a venit primăvara. În grădina din spate au înnebunit lalelele. În față sunt discrete și cu nasul pe sus, cu dinții strânși, abia clipind arogant și roșu. Dacă fac abstracție de o dimineață plină de zăpadă, rătăcită fără sens, dar care s-a răzgândit verde până după-amiaza, aș zice că e cea mai lungă primăvară canadiană pe care am trăit-o pe acest pământ. Și, dacă tot aduc în discuție, astăzi se fac douăzeci de ani de când am aterizat pe acest frumos și arțarian pământ și am făcut cunoștință cu întâia primăvară canadiană. La prima vedere Toronto mi s-a părut urât, că eram bocită toată. A fost tare grea despărțirea și lungul, interminabilul drum de aproape o zi l-am plâns conștiincioasă, apoi m-am mirat de ce văd, am dormit și iar am plâns și tot așa. Douăzeci de ani au trecut de atunci.
La SIONO e ca în stupul de albine. Dacă ne-am putea clona ar fi minunat. Și dacă ne-am mai găsi ajutoare. 🙂 Care aveți timp și nu știți ce să faceți cu el… 🙂
Azi au plecat spre librării cărțile nou apărute. Sunt splendide. Cei care aveți pagină de FB ați văzut în fiecare zi cât de frumos sunt aplaudate de cititori. Aș vrea să fie românul mai mare consumator de carte… Din tot sufletul vă încurajez să vă cumpărați cărțile din librării. Știu că e mult mai comod să le comandăm online. Dar cui lăsăm librăriile? Dăruiți-vă această bucurie și SIONO vă dăruiește la rându-i o carte gratuită. Demonstrați că ați cumpărat o carte SIONO dintr-o librărie fizică și primiți una cadou. Ce să vă mai spun? De Paști (cred că de mâine începe) au pregătit colegii mei pachete speciale de iepuraș. Nu prea înțeleg ce are iepurașul cu sărbătoarea sfântă, cred că mai degrabă zburdă el haotic că e primăvară, dar hai să-l punem responsabil la cărți. 🙂
Noutăți? Da, firește că pregătim. Eu acum sunt cu inima între filele Irinei Alexe. Deosebit de talentată. O să vedeți. Irina publică a doua carte cu SIONO. Și mai vin surprize: Aura Lupu (da, chiar ea), Nicolina Holgas, Irina-Cristina Țenu – tot la a doua carte SIONO. Avem și poezie, un volum deosebit, semnat Ovidiu Ștefan, unde se vor regăsi și fotografiile talentatei mele prietene Simona Czene (Voichița). Deci avem brațele pline. Însă timp de o cafea tot ne facem. 😉
Haideți, dragilor, la cafea! Am și frișcă, și lapte condensat, și scorțișoară, și zahăr brun, și stevia. Intrați în casa mea și la masa mea. Și în biblioteca mea și mai ales în povestea poveștilor mele. Am și bomboane cu ciocolată și cu nucă de cocos. Am făcut și brânzoaice – fac cam o dată pe lună și-mi jur de fiecare dată că nu voi gusta. Dar miroase dumnezeiește în casă și ies așa bosumflat-parfumate. Cum să nu le muști de drag? Dacă vă fac poftă, mi se pare normal. Rețeta e a Jamilei și-mi ies… mirobolante. Nimeni nu face așa brânzoaice ca mine. Nici măcar Jamila. 🙂
Am multe în minte și-n suflet și vi le-aș spune pe toate. Vine seara de marți și, deși mi-e plină inima și mintea de povești, nu știu cu care să încep și ce să spun prima oară. Așa că scriu ce vine.
În Toronto e nebunie. S-au înmulțit cazurile de Covid. Se simte tensiunea. Nu mă întâlnesc cu nimeni, vorbesc cu doi trei oameni pe net și aproape niciodată nu atingem subiectul. Dar simt ca niciodată neliniștea. Merg des în pădure și pădurea mi-e liniște și-mi tace. Tace a liniște pădurea mea, ce timid prinde să muște din verde.
V-am pus în poză mica mea comoară SIONO. Nu am toate cărțile. Unele sunt pe drum. Cele mai recente. Altele au rămas în țară, în biblioteca mea din casa mamei. Îi cresc frunze copacului SIONO. Mi-a venit ideea raftului SIONO azi când am văzut această postare. Am fost așa de impresionată să văd poza pe FB! Nu pricepeam ce se întâmplă. Cărțile – cele trei grații: Petruța, Irina și Cosmisian- abia ajunseseră la editură. Abia se uscase cerneala. Și deja le-am văzut în raftul unei cititoare. Bașca și Ana mea și Fetița lui Petru. Cred că le-a comandat în prima secundă când au fost postate pe site. Cititorii SIONO!
Lumea cărților SIONO e minunată. Vă mărturisesc un lucru: nu doar cărțile sunt frumoase, ci și oamenii din spatele lor. Scriitorii. Fiecare carte e un proiect la care lucrează o echipă. Suntem rotițele unui sistem. Și când faci cu plăcere o muncă, rezultatul e copleșitor, pentru că poartă în sine nu doar talentul și creativitatea făuritorului de carte, ci și energia pozitivă a unor suflete frumoase. Alte rafturi cu cărți SIONO: Cristina Apostol și Cristina Cristea.
În altă ordine de idei v-am spus că scriu o carte pentru copii. Am terminat-o. Da, cea cu șorecuțul Andrei. Căutând imagini pentru ea și discutând cu Sandra, am ajuns la concluzia că avem nevoie de desene. Că pozele, așa cum am avut intenția inițial, nu sunt cea mai fericită alegere. Eh și căutând și căutând am descoperit că cea mai potrivită alegere e foarte aproape de mine. Eu. Nu am mai pus mâna pe o pensulă de o mie de ani. Dar încerc. 🙂
N-are încă legătură cu Andrei. Abia mi-am comandat hârtie pentru acuarelă. 🙂
Tot legat de SIONO. Avem niște manuscrise!!! Wow! Să nu ziceți că nu v-am spus. Sunt din acelea care nu te lasă nici să respiri, nici să dormi, nici să-ți hrănești copii. Genul de cărți în care trăiești. Te muți cu totul.
Și, în loc de încheiere, vă dau un fragment din viitoarea mea carte, la care lucrez de doi ani și o vară. Cea cu Payam pentru cei care vă mai amintiți. În fine. Povestea va spune mult și despre Canada și viața emigranților. Niște priviri și în culise. Și nah, condimente și stat în cuptor la temperatura potrivită. Dacă mai sunteți pe aici:
„Obișnuiam să iubesc iarna. Asta înainte să ne mutăm în țara ei. În România așteptam cu înfrigurare primii fulgi de nea și eram tristă dacă nu era zăpadă de Crăciun. Mă plimbam fără căciulă, cu gura deschisă, iar fulgii mi se topeau pe limbă și-mi plăcea la nebunie. Prima iarnă canadiană m-a uluit. Obișnuiam să le spun, foarte încântată, celor de acasă că ne-am mutat în țara lui Moș Crăciun. Însă venise luna martie și era tot iarnă, iar eu obosisem, aveam sentimentul că asist la o schimbare meteorologică majoră. Mă întrebam de mai vine primăvara ori s-a dereglat de tot vremea. În România era aproape caniculă, iar noi curățam încă zăpada și purtam haine groase. Vedeam puzderia de mărțișoare pe internet și copaci înfloriți. Noi curățam zăpada și eram înecați în trafic. Ajungeam târziu acasă. Și iar curățam zăpada. Munți de zăpadă deprimanți zăceau falnic prin parcări, iar mie-mi venea să plâng, îngrozită că voi trăi toată viața în palton. Fiecare iarnă a mai adăugat un pic de nerăbdare, de iritare, de spleen, iar când am început să șofez, a început să mă dezguste. Ajunsesem să-mi doresc s-o văd doar în poze. Însă venea primăvara zvăpăiată și fragedă, cum doar în Canada poate fi, și înnebuneam de fericirea și de candoarea culorii. Depresia hibernală se dizolva ca și cum n-ar fi fost. Uitam de neplăcerile albe așa cum uită o mamă durerile facerii când își ține în brațe pruncul nou născut. Canada e o țară verde. Ciudat de verde pentru emigrantul european provenit din îmbâcsitele și aglomeratele urbe mari și mici, gălăgioase și încrâncenate. Aici omul respectă natura, iar primăverile sunt lungi și răbdătoare cu omul. Nu se grăbesc să se vândă fierbinți pe stradă ca niște vampe de larg consum. Orașul devine o imensă grădină botanică și te amețește policrom. Devii robul senzațiilor și bucuriei renașterii. Cine ajunge în Canada primăvara e contaminat definitiv de o dragoste ca un blestem. Îți intră țara asta frumoasă în sânge, astfel încât revii mereu și mereu. Primăverile și toamnele canadiene sunt nemurire. E un melanj de frumusețe curată și de atemporalitate. Nu știu cum a reușit canadianul să-și conserve pădurile și natura, construind în același timp și zgârie nori din sticle și betoane, fiind cumsecade și prietenos, primind atâtea neamuri de toate felurile. Verile sunt fierbinți și umede, însă apele marilor lacuri compensează toridul. Eram obișnuită să merg cu ai mei vara în concediu la Mare, unde conaționalii stăteau întinși pe nisip, la distanțe liliputane, spărgeau semințe, mâncau porumb și-și etalau existențele, de multe ori năbădăioase, cu voce normală, fără să le pese de vecinul de cearșaf. În Canada am reînvățat proporțiile, iar când am văzut pentru prima oară întinderile nesfârșite de albastru,la Huron Lake – la Grand Bend s-a întâmplat prima dată – am simțit… ”
Cred că mai demult cele două mergeau tare bine. Acum lumea își are LUMEA în telefon. Sincer, regret acest lucru. Aș opri un pic oamenii și le-aș arăta cu degetul bucuriile primare. O să ziceți copaci și tra-la-la…, iar eu vă voi spune că până și copacii iubesc foaia de hârtie scrisă. Iar la Observatorul, rubrica mea permanentă apare cu regularitate. În acest număr am două articole tipărite: am anunțat apariția cărții Annei Timotin. Sper că i-am făcut o bucurie – mi-a plăcut cartea ei. Articolul a apărut și în Itaca – Dublin. Dacă vreți, vă uitați voi și la prezentarea ei și la articolul meu „Aprilie”. Da, tot Sweet&Salty se numește și rubrica mea.
Prin Toronto au înflorit copacii. Covidul face ravagii. Sunt pustii străzile. Oameni cu măști trec unii pe lângă alții ocolindu-se la distanță mare. Frici, temeri…
Mă străduiesc să nu mă gândesc prea mult, să nădăjduiesc doar că va fi cât mai iute bine și toți vom fi bine.
La SIONO e multă treabă. „Cele trei grații”, cum a numit Ana cele mai recente apariții editoriale, sunt la tipar. Le așteptăm cu emoție și nerăbdare.
În rest muncim de ne sar capacele. Pregătim câte-o miresuță de carte și îi pieptănăm aripile să zboare. Apoi alta și alta. Acum sunt alte manuscrise la rând. Și ne îndrăgostim mereu de câte-o emoție ce ne luminează subit în palme. Am terminat și aventurile șoricuțului Andrei pe care îl îmbrăcăm de sărbătoare. Nu degeaba a scăpat el de multe pericole aflate în Grădină și Ogradă.
Cam atât de pe aici. Pe la voi? Cum mai sunteți? Ce mai ziceți? Ah, și cărțile SIONO au ajuns și în Târgu Mureș. Și la Paris. Da, Paris – Franța. 🙂 După multe peripeții.
Primăvara și-a răsturnat sacul în Canada. Mama îmi spune că în Ardeal ninge. De obicei era invers. Aici ningea și vedeam pe ferestrele feisbuciste flori și iarbă verde. Cafeaua de azi are gust de proză și de poezie. De fapt toate cafelele mele au gustul ăsta. Iubesc lectura și nu doar atât, dar știu cât de importantă este pentru suflet și pentru minte. Pădurea mea frumosă e în sepia. Iarba e boțită și câte-o brândușă zâmbește mov sau galben. Trilium nu a înflorit încă. N-am văzut nici ghiocei. Dar am revăzut scorbura pe care o știu de când știu pădurea.
În grădină am o tufă de toporași sănătoși. Le tot fac poze în fiecare primăvară. Sunt grași, bine hrăniți, deși. M-am uitat azi și era doar unul. Frunzele de lalele se ițesc obraznic în vânt. Iar pare că voi avea producție serioasă. Roșii. Am lalele roșii. Viață socială n-am ca să vă spun prea multe. După cum îi spuneam unui prieten, singurul loc unde mă duc e în pădure.
Cărți vin. Trei se pregătesc să facă reverența în lume. Le voi lua pe rând. Sunt diferite și frumoase. Construite mlădiță cu mlădiță. Realitatea literară pe care o trăim: Cosmisian, Irina Magierka și Petruța Petre. Colega mea, Ana, le-a numit „cele trei grații”. Le voi prezenta pe rând. Prințesele sunt prezentate la bal pe rând.
Și nu mă lasă sufletul să nu vă arăt și semnele lor de carte. Veți spune, ce mare lucru? Niște semne de carte. 🙂 Sunt trei semne de carte – câte două fețe. Să aveți zi frumoasă!
Sweet & Salty 