Dar din dar se face rai. Am o floare de iasomie. Virtual am primit-o și virtual o dăruiesc mai departe. Azi, la cafea, parfumul ei, mister și imaginea a două cărți care se coc la SIONO…
Știm cu toții cât de importantă e prima impresie. Recunoaștem sau nu, dar, de multe ori, această primă impresie poate fi pasul spre un nou destin. Sau ratarea unei uși deschise larg către noi. Ocazia primei impresii o ai doar o dată. Și omul și cartea… Veți spune că nu haina face pe om. Așa e, dar îl îmbracă.
La o carte se muncește foarte mult. Ani. Luni în cel mai bun caz. Merită să fii atent la fiecare detaliu când lucrezi la miracolul ieșirii ei în lume. Iar pentru mine, pentru noi, acest lucru este extrem de important, de aceea fiecare carte care a ieșit și iese la SIONO are o copertă profesională.
Cele două volume, care se pregătesc pentru primul lor zbor, au în comun un nume: Sasha Segal, despre care m-ați auzit vorbind de multe ori. Profesionalitatea și pasiunea cu care lucrează Sasha transformă fiecare copertă într-o compoziție, într-o ecuație perfectă nu doar cu manuscrisul, dar și cu autorul. În acest caz e vorba de genuri diferite, însă ea a găsit fiecăreia mănușa potrivită. Ordinea în care le prezint este cea cronologică și alfabetică.
Cartea Nicolinei Halgaș zămislește lumea Transilvaniei anilor 500, în sud-estul Munților Trascău. „Aici, pe teritoriul numit în prezent Piatra Craivii, a existat unul din centrele spirituale ale dacilor – cetatea Apoulon, locuită cândva de triburile dacilor apuli, ultima fortăreață a lui Decebal cucerită de romani.” spune scriitoarea. Protagonista este zeița Bendis, întruchipată într-o fecioară ce locuiește singură în munte și aduce leacuri oamenilor. Și dragoste, și război, și mitologie, și descântece, vrăjitoare rele și zâne bune…
Aura publică cea de-a treia ei carte, un roman de data aceasta, așteptat, cu siguranță, de noi toți. Eu. Și atât este o carte foarte bine scrisă, o carte dură, inspirată de un caz real. Traficul de persoane a lăsat răni adânci în multe familii, în multe suflete, iar Aura exploatează acest subiect, gradând foarte bine acțiunea, conturând cu pricepere personajele, punctând întreaga compoziție cu imagini picturale din natură, contrastând metaforic, de multe ori, cu lumea umanului. Surprinde emoțiile și frica, întrebările, neputința și puterea de a renaște din propria cenușă.
Mi-e greu să nu vă dezvălui mai mult. Vă recomand din toată inima aceste două cărți. Sunt bune, bune.
Azi vă presar niște steluțe de mai în cafea. Steluțe din floarea de gutui din grădină. De ce? Pentru că e o lună specială și o zi specială. Iar floarea de gutui e perfectă. E o ștampilă aplicată zilei de 19 mai.
În țara străzii mele e o primăvară abundentă și o căldură văratică se întinde ca o pânză de păianjen în tot orașul. Mi-am mutat biroul în cel mai luminos loc din casă și, deși în general îmi pun muzică, faptul că sunt la doi metri de ieșirea în grădină, unde las doar ușa de sticlă să văd verde, nu am avut inimă să acopăr ciripitul ghiduș din pomii mei tot mai îndrăzneți răsăriți în fiecare primăvară. Nu le înțeleg limba. Poate se ceartă, poate bârfesc. Nu știu ce-și spun, dar clinchetul lor argintiu plouă o liniște ce se strecoară odată cu razele de soare și cu verdele ierbii și al pomilor pe biroul meu. Asta e noutatea de azi. Un nimic pentru alții, pentru mine o bucurie domestică, întâmplată într-un cotidian absolut firesc ca un ghem uriaș cu un fir ce se deapănă monoton și sigur. Încă o zi.
(Banner realizat de colegul nostru Răzvan – ați văzut ce coperte face? Colegii au pregătit un pachet special pentru azi.)
La Siono sunt noutăți extrem de frumoase. Au venit chiar azi de la tipar cărțile Irinelor. Sunt deosebite. Este ciudat, dacă stau să mă gândesc, cărți ca acestea (și mă refer la cărțile bune în general) ar fi fost extrem de așteptate, devorate, făcute ferfeniță de prea multele răsfoiri. Azi oferta este prea mare. Se scrie masiv. Se spune că posteritatea va face dreptate cărților bune. Dar oare avem vreme și răbdare să așteptăm?
Azi am primit o carte din țară. Nu e prima dată când personalitatea autorului se substituie talentului și sunt dezamăgită. Ca atunci când mergi la pomul lăudat. Voi pățiți asta? Să luați o carte despre care se spune și se zice… Și când o deschizi citești, citești, și iar citești și, după o sută de pagini, îți vine să pui mâna pe creionul roșu și să subliniezi… Dar știi că nu vei schimba nimic. Îți promiți că poate într-o zi… Sunt prea multe de construit și jobul de Țepeș al literaturii române e full time.
Dar să vorbim despre frumusețile noastre:
Cartea Irinei Alexe e foarte bună. Genul de carte pe care o citești cu sufletul. O trăiești. Tremuri și te regăsești, râzi cu ea și spui: silly girl, cu simpatie. Îi spui ei și îți spui ție. Și ei îi spui: rămâi la Paris. Și lui îi spui… Și, Doamne ce îi mai iubești…
Irina-Cristina Țenu a decis că viața și omul trebuie să aibă un dialog. Sau mai multe. „Conversații cu viața” este o carte de dezvoltare personală. Ridică întrebări pe care fiecare dintre noi și le pune. Irina ne dă răspunsurile și ne demonstrează că acestea de fapt sunt în interiorul nostru. Să privim în noi. Să ne cunoaștem, înțelgem și iubim.
SIONO e lumea coincidențelor, luna mai e a mai multor dintre noi. Eu și Petruța împărțim ziua de azi, culoarea albastră și multe altele. Așa că îi spun La mulți ani, fată frumoasă! Și vă arăt ce surpriză mi-a făcut de ziua mea, de ziua ei. De ziua noastră.
Pentru că de fiecare dată vă dăruiesc la cafea ceea ce am mai bun, azi vin cu flori roz. Nu să le mâncați, să le admirați. Strada mea e invadată. Apoi pădurea, e trează și ea. Verde. Ba și o căprioară mă aștepta pe pod să mă întrebe ce mai e nou. Ce citesc. Ce îi recomand.
Luna mai stă sub semnul numelui Irina și al cărții. Cele două Irine au în comun și faptul că fiecare dintre ele publică a doua carte cu SIONO Editura.
În curând „Un loc doar al meu” al Irinei Alexe, fată de mai, care schimbă prefixul în 22 și scoate o carte excepțional de bine scrisă. Am trăit povestea, emoția, gândurile Irinei și o recomand cu tot sufletul. Ca noi toți, Irina caută „un loc doar al ei”, pendulează între lumea satului mămăiței (bunicii), un sat din apropierea capitalei, unde în vacanțe ea găsește liniștea, dar și neliniște – căci aici își cunoaște prima iubire, căreia îi dăruiește virginitatea. O scurtă vacanță de trei săptămâni la mama ei, care lucra ca economistă în capitala franceză, se permanentizează și Irina cunoaște și se cunoaște. Și experimentează, și observă. Deosebită cartea. O să vedeți!
Irina Cristina Țenu s-a născut în 21 mai. Nu știu câți ani împlinește și pe doamne nu e frumos să le întrebi. Cartea ei se numește „Conversații cu viața” și e o abordare foarte interesantă, care se încadrează în genul eseistic. Fiecare cititor se regăsește în acest volum. Sunt răspunsuri la întrebări existențiale, sfaturi de relaționare, modalități și definiții a ceea ce simțim, a firescului nostru uman. Autoarea subliniază ce este esențial în viață și confuzia pe care o face omul ce se crede veșnic, confundând clipa cu eternitatea.
Copertele sunt realizate aproape în totalitate de colegul nostru Răzvan Aricescu. Și sunteți primii care le vedeți. Superbe, nu-i așa? Săptămâna viitoare vă mai povestesc. Am alte surprize frumoase în sertar. Și vă arăt un pic de pădure și strada mea înflorită.
Vă doresc Paște cu bucurie și lumină sfântă! Am dat peste această fotografie și nu am putut să nu o împart cu voi. Câte bordeie atâtea obiceiuri, se spune. Așa este. Și atâtea credințe și concepții și ritualuri acum și cu prilejul altor sărbători. Ce au în comun? Miezul binelui și năzuința spre pace și liniște personală. Nu vă dau sfaturi că aveți sacul plin. Vă doresc să fiți bine și sănătoși și împliniți! Și să vă zâmbească masa și casa, așa cum zâmbește a mea cu cele câteva lalele pe care le-am cules din grădină. Știți că nu-mi plac florile tăiate și m-am simțit vinovată că le-am adus în casă. Că le prefer în ghivece. Dar am avut nevoie pentru niște poze și excepția întărește regula. Nu-i așa? Să aveți parte de căldură ca lalelele mele, care, din bosumflate cum erau, s-au întins și s-au deschis cât au putut ele.
Pe la mine a venit primăvara. În grădina din spate au înnebunit lalelele. În față sunt discrete și cu nasul pe sus, cu dinții strânși, abia clipind arogant și roșu. Dacă fac abstracție de o dimineață plină de zăpadă, rătăcită fără sens, dar care s-a răzgândit verde până după-amiaza, aș zice că e cea mai lungă primăvară canadiană pe care am trăit-o pe acest pământ. Și, dacă tot aduc în discuție, astăzi se fac douăzeci de ani de când am aterizat pe acest frumos și arțarian pământ și am făcut cunoștință cu întâia primăvară canadiană. La prima vedere Toronto mi s-a părut urât, că eram bocită toată. A fost tare grea despărțirea și lungul, interminabilul drum de aproape o zi l-am plâns conștiincioasă, apoi m-am mirat de ce văd, am dormit și iar am plâns și tot așa. Douăzeci de ani au trecut de atunci.
La SIONO e ca în stupul de albine. Dacă ne-am putea clona ar fi minunat. Și dacă ne-am mai găsi ajutoare. 🙂 Care aveți timp și nu știți ce să faceți cu el… 🙂
Azi au plecat spre librării cărțile nou apărute. Sunt splendide. Cei care aveți pagină de FB ați văzut în fiecare zi cât de frumos sunt aplaudate de cititori. Aș vrea să fie românul mai mare consumator de carte… Din tot sufletul vă încurajez să vă cumpărați cărțile din librării. Știu că e mult mai comod să le comandăm online. Dar cui lăsăm librăriile? Dăruiți-vă această bucurie și SIONO vă dăruiește la rându-i o carte gratuită. Demonstrați că ați cumpărat o carte SIONO dintr-o librărie fizică și primiți una cadou. Ce să vă mai spun? De Paști (cred că de mâine începe) au pregătit colegii mei pachete speciale de iepuraș. Nu prea înțeleg ce are iepurașul cu sărbătoarea sfântă, cred că mai degrabă zburdă el haotic că e primăvară, dar hai să-l punem responsabil la cărți. 🙂
Noutăți? Da, firește că pregătim. Eu acum sunt cu inima între filele Irinei Alexe. Deosebit de talentată. O să vedeți. Irina publică a doua carte cu SIONO. Și mai vin surprize: Aura Lupu (da, chiar ea), Nicolina Holgas, Irina-Cristina Țenu – tot la a doua carte SIONO. Avem și poezie, un volum deosebit, semnat Ovidiu Ștefan, unde se vor regăsi și fotografiile talentatei mele prietene Simona Czene (Voichița). Deci avem brațele pline. Însă timp de o cafea tot ne facem. 😉
Haideți, dragilor, la cafea! Am și frișcă, și lapte condensat, și scorțișoară, și zahăr brun, și stevia. Intrați în casa mea și la masa mea. Și în biblioteca mea și mai ales în povestea poveștilor mele. Am și bomboane cu ciocolată și cu nucă de cocos. Am făcut și brânzoaice – fac cam o dată pe lună și-mi jur de fiecare dată că nu voi gusta. Dar miroase dumnezeiește în casă și ies așa bosumflat-parfumate. Cum să nu le muști de drag? Dacă vă fac poftă, mi se pare normal. Rețeta e a Jamilei și-mi ies… mirobolante. Nimeni nu face așa brânzoaice ca mine. Nici măcar Jamila. 🙂
Am multe în minte și-n suflet și vi le-aș spune pe toate. Vine seara de marți și, deși mi-e plină inima și mintea de povești, nu știu cu care să încep și ce să spun prima oară. Așa că scriu ce vine.
În Toronto e nebunie. S-au înmulțit cazurile de Covid. Se simte tensiunea. Nu mă întâlnesc cu nimeni, vorbesc cu doi trei oameni pe net și aproape niciodată nu atingem subiectul. Dar simt ca niciodată neliniștea. Merg des în pădure și pădurea mi-e liniște și-mi tace. Tace a liniște pădurea mea, ce timid prinde să muște din verde.
V-am pus în poză mica mea comoară SIONO. Nu am toate cărțile. Unele sunt pe drum. Cele mai recente. Altele au rămas în țară, în biblioteca mea din casa mamei. Îi cresc frunze copacului SIONO. Mi-a venit ideea raftului SIONO azi când am văzut această postare. Am fost așa de impresionată să văd poza pe FB! Nu pricepeam ce se întâmplă. Cărțile – cele trei grații: Petruța, Irina și Cosmisian- abia ajunseseră la editură. Abia se uscase cerneala. Și deja le-am văzut în raftul unei cititoare. Bașca și Ana mea și Fetița lui Petru. Cred că le-a comandat în prima secundă când au fost postate pe site. Cititorii SIONO!
Lumea cărților SIONO e minunată. Vă mărturisesc un lucru: nu doar cărțile sunt frumoase, ci și oamenii din spatele lor. Scriitorii. Fiecare carte e un proiect la care lucrează o echipă. Suntem rotițele unui sistem. Și când faci cu plăcere o muncă, rezultatul e copleșitor, pentru că poartă în sine nu doar talentul și creativitatea făuritorului de carte, ci și energia pozitivă a unor suflete frumoase. Alte rafturi cu cărți SIONO: Cristina Apostol și Cristina Cristea.
În altă ordine de idei v-am spus că scriu o carte pentru copii. Am terminat-o. Da, cea cu șorecuțul Andrei. Căutând imagini pentru ea și discutând cu Sandra, am ajuns la concluzia că avem nevoie de desene. Că pozele, așa cum am avut intenția inițial, nu sunt cea mai fericită alegere. Eh și căutând și căutând am descoperit că cea mai potrivită alegere e foarte aproape de mine. Eu. Nu am mai pus mâna pe o pensulă de o mie de ani. Dar încerc. 🙂
N-are încă legătură cu Andrei. Abia mi-am comandat hârtie pentru acuarelă. 🙂
Tot legat de SIONO. Avem niște manuscrise!!! Wow! Să nu ziceți că nu v-am spus. Sunt din acelea care nu te lasă nici să respiri, nici să dormi, nici să-ți hrănești copii. Genul de cărți în care trăiești. Te muți cu totul.
Și, în loc de încheiere, vă dau un fragment din viitoarea mea carte, la care lucrez de doi ani și o vară. Cea cu Payam pentru cei care vă mai amintiți. În fine. Povestea va spune mult și despre Canada și viața emigranților. Niște priviri și în culise. Și nah, condimente și stat în cuptor la temperatura potrivită. Dacă mai sunteți pe aici:
„Obișnuiam să iubesc iarna. Asta înainte să ne mutăm în țara ei. În România așteptam cu înfrigurare primii fulgi de nea și eram tristă dacă nu era zăpadă de Crăciun. Mă plimbam fără căciulă, cu gura deschisă, iar fulgii mi se topeau pe limbă și-mi plăcea la nebunie. Prima iarnă canadiană m-a uluit. Obișnuiam să le spun, foarte încântată, celor de acasă că ne-am mutat în țara lui Moș Crăciun. Însă venise luna martie și era tot iarnă, iar eu obosisem, aveam sentimentul că asist la o schimbare meteorologică majoră. Mă întrebam de mai vine primăvara ori s-a dereglat de tot vremea. În România era aproape caniculă, iar noi curățam încă zăpada și purtam haine groase. Vedeam puzderia de mărțișoare pe internet și copaci înfloriți. Noi curățam zăpada și eram înecați în trafic. Ajungeam târziu acasă. Și iar curățam zăpada. Munți de zăpadă deprimanți zăceau falnic prin parcări, iar mie-mi venea să plâng, îngrozită că voi trăi toată viața în palton. Fiecare iarnă a mai adăugat un pic de nerăbdare, de iritare, de spleen, iar când am început să șofez, a început să mă dezguste. Ajunsesem să-mi doresc s-o văd doar în poze. Însă venea primăvara zvăpăiată și fragedă, cum doar în Canada poate fi, și înnebuneam de fericirea și de candoarea culorii. Depresia hibernală se dizolva ca și cum n-ar fi fost. Uitam de neplăcerile albe așa cum uită o mamă durerile facerii când își ține în brațe pruncul nou născut. Canada e o țară verde. Ciudat de verde pentru emigrantul european provenit din îmbâcsitele și aglomeratele urbe mari și mici, gălăgioase și încrâncenate. Aici omul respectă natura, iar primăverile sunt lungi și răbdătoare cu omul. Nu se grăbesc să se vândă fierbinți pe stradă ca niște vampe de larg consum. Orașul devine o imensă grădină botanică și te amețește policrom. Devii robul senzațiilor și bucuriei renașterii. Cine ajunge în Canada primăvara e contaminat definitiv de o dragoste ca un blestem. Îți intră țara asta frumoasă în sânge, astfel încât revii mereu și mereu. Primăverile și toamnele canadiene sunt nemurire. E un melanj de frumusețe curată și de atemporalitate. Nu știu cum a reușit canadianul să-și conserve pădurile și natura, construind în același timp și zgârie nori din sticle și betoane, fiind cumsecade și prietenos, primind atâtea neamuri de toate felurile. Verile sunt fierbinți și umede, însă apele marilor lacuri compensează toridul. Eram obișnuită să merg cu ai mei vara în concediu la Mare, unde conaționalii stăteau întinși pe nisip, la distanțe liliputane, spărgeau semințe, mâncau porumb și-și etalau existențele, de multe ori năbădăioase, cu voce normală, fără să le pese de vecinul de cearșaf. În Canada am reînvățat proporțiile, iar când am văzut pentru prima oară întinderile nesfârșite de albastru,la Huron Lake – la Grand Bend s-a întâmplat prima dată – am simțit… ”
Cred că mai demult cele două mergeau tare bine. Acum lumea își are LUMEA în telefon. Sincer, regret acest lucru. Aș opri un pic oamenii și le-aș arăta cu degetul bucuriile primare. O să ziceți copaci și tra-la-la…, iar eu vă voi spune că până și copacii iubesc foaia de hârtie scrisă. Iar la Observatorul, rubrica mea permanentă apare cu regularitate. În acest număr am două articole tipărite: am anunțat apariția cărții Annei Timotin. Sper că i-am făcut o bucurie – mi-a plăcut cartea ei. Articolul a apărut și în Itaca – Dublin. Dacă vreți, vă uitați voi și la prezentarea ei și la articolul meu „Aprilie”. Da, tot Sweet&Salty se numește și rubrica mea.
Prin Toronto au înflorit copacii. Covidul face ravagii. Sunt pustii străzile. Oameni cu măști trec unii pe lângă alții ocolindu-se la distanță mare. Frici, temeri…
Mă străduiesc să nu mă gândesc prea mult, să nădăjduiesc doar că va fi cât mai iute bine și toți vom fi bine.
La SIONO e multă treabă. „Cele trei grații”, cum a numit Ana cele mai recente apariții editoriale, sunt la tipar. Le așteptăm cu emoție și nerăbdare.
În rest muncim de ne sar capacele. Pregătim câte-o miresuță de carte și îi pieptănăm aripile să zboare. Apoi alta și alta. Acum sunt alte manuscrise la rând. Și ne îndrăgostim mereu de câte-o emoție ce ne luminează subit în palme. Am terminat și aventurile șoricuțului Andrei pe care îl îmbrăcăm de sărbătoare. Nu degeaba a scăpat el de multe pericole aflate în Grădină și Ogradă.
Cam atât de pe aici. Pe la voi? Cum mai sunteți? Ce mai ziceți? Ah, și cărțile SIONO au ajuns și în Târgu Mureș. Și la Paris. Da, Paris – Franța. 🙂 După multe peripeții.
Primăvara și-a răsturnat sacul în Canada. Mama îmi spune că în Ardeal ninge. De obicei era invers. Aici ningea și vedeam pe ferestrele feisbuciste flori și iarbă verde. Cafeaua de azi are gust de proză și de poezie. De fapt toate cafelele mele au gustul ăsta. Iubesc lectura și nu doar atât, dar știu cât de importantă este pentru suflet și pentru minte. Pădurea mea frumosă e în sepia. Iarba e boțită și câte-o brândușă zâmbește mov sau galben. Trilium nu a înflorit încă. N-am văzut nici ghiocei. Dar am revăzut scorbura pe care o știu de când știu pădurea.
În grădină am o tufă de toporași sănătoși. Le tot fac poze în fiecare primăvară. Sunt grași, bine hrăniți, deși. M-am uitat azi și era doar unul. Frunzele de lalele se ițesc obraznic în vânt. Iar pare că voi avea producție serioasă. Roșii. Am lalele roșii. Viață socială n-am ca să vă spun prea multe. După cum îi spuneam unui prieten, singurul loc unde mă duc e în pădure.
Cărți vin. Trei se pregătesc să facă reverența în lume. Le voi lua pe rând. Sunt diferite și frumoase. Construite mlădiță cu mlădiță. Realitatea literară pe care o trăim: Cosmisian, Irina Magierka și Petruța Petre. Colega mea, Ana, le-a numit „cele trei grații”. Le voi prezenta pe rând. Prințesele sunt prezentate la bal pe rând.
Și nu mă lasă sufletul să nu vă arăt și semnele lor de carte. Veți spune, ce mare lucru? Niște semne de carte. 🙂 Sunt trei semne de carte – câte două fețe. Să aveți zi frumoasă!
Știu că e ora de cafea, care se mai vrea și literară, pentru că mereu am noutăți-cărți. Am și azi. Tocmai a venit poștașul și mi-a adus cărțile Irinei Alexe și Annei Timotin. Pe Irina o știam din Ro și tot am așteptat să ajungă la mine cartea ei „30+ și înfloritoare”. Mi-e tare dragă Irina. E un om fain și o scriitoare talentată, atât de talentată că am la activ niște nopți albe datorită sau din cauza manuscrisului pe care îl pregătim. Și rar mi se întâmplă să nu pot lăsa o carte din mână. Îmi place de nu mai pot. Dar toate la timpul lor. Vă spun doar atât: n-ai aer când o citești.
Anna trăiește, ca mine, în Canada și are doruri rotunde și românești, e autentică și adevărată și scrie cam ca o doină sau ca o baladă. Poem scrie. Dragoste scrie. Cei care aveți „Amintiri” deja știți. E frumoasă ca o declarație de iubire. E unică.
Și Nathalie trăiește în Canada și e mai tricoloră decât mulți tricolori de pe plaiul mioritic. Și i-a pus Dumnezeu miere și lacrimă și laser în voce. Unde zice Nathalie, cresc păduri și ghiocei. Și mi-a făcut bucuria să recite o poezie de-a mea. E o valoare Nathalie și mi-aș dori tare să fim noi românii mai uniți și să ne iubim valorile.
Românii basarabeni se îmbrățișează și se bucură la prilejuri de sărbători cu foi de carte, cu teatru, cu cântec ori cu ale cele de-ale sufletului și spiritului. La noi mai verde… așa. Mai subțirel, mai printre dinți.
Și sunt pe țeavă trei cărți minunate ce se pregătesc de zbor. Contemporane, moderne, vis de primăvară. Irina Magieka – Trăiri -poezie, Petruța Petre – O altă ea și Cosmisian – Lucette. Știu că le așteptați. Mai e puțin.
Bon! Și acum, ca nuca în perete, dar extrem de canadian, vă arăt niște șoricei. Am vorbit ieri cu un prieten care mi-a trimis fotografii cu intrușii care i-au intrat prin șemineu. Și, pentru că mie mi se par diferiți de cei din România, adică mai grași și mai blănoși-pufoși, m-am gândit să trec de sila șoricească și să vi-i aduc la cunoștință. Sunt șoricei, dar sunt drăgălași. Grăsunei și cu niște fețișoare… Atâta că-s șoareci. 🙂
Acestea fiind zise, dacă nu v-am speriat cu șoriceii din dotare (nu-s ai mei, dar dacă ar fi tentați să se strecoare-n casa mea, așa ar arăta) vă urez să vă pice bine cafeaua și să iubiți iremediabil cartea.
E Ziua mondială a scriitorului. Doamne, cât vă iubesc pe voi, cei care-mi dați beția literei și evadarea! Nu e drept să vă enumer, pentru că voi uita nume și apoi mă voi supăra pe mine. Dar cafeaua de miercuri e la datorie și la prietenie. Azi cu bomboane de ciocolată.
Pe aici e frig. Ai zice că e iarnă dacă n-ar bate calendarul cu pumnu-n masă a martie. Îmi strâng în brațe comoara SIONO care crește. Atâta am aici peste hotare și peste oceane, doar atât. Restul sunt în România, dar le-am fost nașă de botez și la cele de acasă.
Cum se nasc, sar în plic, cu litera fierbinte pe ele. Abia tăiat cordonul ombilical. Și vin în Arțaria. Mi le aduce poștașul, le lasă la ușă, iar eu mă bucur cu întârziere. Am încredere în colegi și în poze când zic că sunt frumoase, dar senzația aceea când simt hârtia lucioasă și respir parfumul divin de cerneală proaspătă…
Noutatea cu care venim azi, de ziua scriitorului, nu e carte. Se leagă mai degrabă de cafea, pentru că e cană. Doar scriitorul e o combinație de imaginație, muncă, disciplină, răbdare și cofeină.
Nou la SIONO e cana scriitorului SIONO. Mi-e tare dragă. Ca să vedeți ce idei năstrușnice ne vin. Dacă o măriți, o să vedeți ce scrie pe cotoarele cărților de pe cană.
Altă veste: cartea lui Petru Racolța merge în prima ei librărie. Începe cu dreptul și cu Eminescu, pentru că acolo va poposi „Fetița…” lui prima oară – la vestita și iubita librărie din capitală. Va fi însoțită de cartea Annei Timotin – „Amintiri”. Oare v-am spus despre ea data trecută? Oh! Ce carte! Și de „Ana” mea nouă.
Și, pentru că e o zi atât de însemnată, vă dau și mai mult din casă: Pregătim un volum de poezie, o flacără delicată, scris de Irina Mgierka. Apoi un roman care dezvăluie „O altă ea”, de Petruța Petre. Interesantă relaționarea… dar șșșșt. Nu zic nimic. Irina Alexe vine cu „Un loc doar al meu” și credeți-mă, e doar al ei. Și, l-am lăsat la urmă, pentru că e domn și luna asta e exclusiv a doamnelor: prietenul nostru, Cosmisian va publica „Lucette”. Prefațată de Potecuța noastră. Știu că o așteptați. 🙂 Miere e stupul SIONO. Miere!
