Pe la mine a venit primăvara. În grădina din spate au înnebunit lalelele. În față sunt discrete și cu nasul pe sus, cu dinții strânși, abia clipind arogant și roșu. Dacă fac abstracție de o dimineață plină de zăpadă, rătăcită fără sens, dar care s-a răzgândit verde până după-amiaza, aș zice că e cea mai lungă primăvară canadiană pe care am trăit-o pe acest pământ. Și, dacă tot aduc în discuție, astăzi se fac douăzeci de ani de când am aterizat pe acest frumos și arțarian pământ și am făcut cunoștință cu întâia primăvară canadiană. La prima vedere Toronto mi s-a părut urât, că eram bocită toată. A fost tare grea despărțirea și lungul, interminabilul drum de aproape o zi l-am plâns conștiincioasă, apoi m-am mirat de ce văd, am dormit și iar am plâns și tot așa. Douăzeci de ani au trecut de atunci.
La SIONO e ca în stupul de albine. Dacă ne-am putea clona ar fi minunat. Și dacă ne-am mai găsi ajutoare. 🙂 Care aveți timp și nu știți ce să faceți cu el… 🙂
Azi au plecat spre librării cărțile nou apărute. Sunt splendide. Cei care aveți pagină de FB ați văzut în fiecare zi cât de frumos sunt aplaudate de cititori. Aș vrea să fie românul mai mare consumator de carte… Din tot sufletul vă încurajez să vă cumpărați cărțile din librării. Știu că e mult mai comod să le comandăm online. Dar cui lăsăm librăriile? Dăruiți-vă această bucurie și SIONO vă dăruiește la rându-i o carte gratuită. Demonstrați că ați cumpărat o carte SIONO dintr-o librărie fizică și primiți una cadou. Ce să vă mai spun? De Paști (cred că de mâine începe) au pregătit colegii mei pachete speciale de iepuraș. Nu prea înțeleg ce are iepurașul cu sărbătoarea sfântă, cred că mai degrabă zburdă el haotic că e primăvară, dar hai să-l punem responsabil la cărți. 🙂
Noutăți? Da, firește că pregătim. Eu acum sunt cu inima între filele Irinei Alexe. Deosebit de talentată. O să vedeți. Irina publică a doua carte cu SIONO. Și mai vin surprize: Aura Lupu (da, chiar ea), Nicolina Holgas, Irina-Cristina Țenu – tot la a doua carte SIONO. Avem și poezie, un volum deosebit, semnat Ovidiu Ștefan, unde se vor regăsi și fotografiile talentatei mele prietene Simona Czene (Voichița). Deci avem brațele pline. Însă timp de o cafea tot ne facem. 😉
Haideți, dragilor, la cafea! Am și frișcă, și lapte condensat, și scorțișoară, și zahăr brun, și stevia. Intrați în casa mea și la masa mea. Și în biblioteca mea și mai ales în povestea poveștilor mele. Am și bomboane cu ciocolată și cu nucă de cocos. Am făcut și brânzoaice – fac cam o dată pe lună și-mi jur de fiecare dată că nu voi gusta. Dar miroase dumnezeiește în casă și ies așa bosumflat-parfumate. Cum să nu le muști de drag? Dacă vă fac poftă, mi se pare normal. Rețeta e a Jamilei și-mi ies… mirobolante. Nimeni nu face așa brânzoaice ca mine. Nici măcar Jamila. 🙂
Am multe în minte și-n suflet și vi le-aș spune pe toate. Vine seara de marți și, deși mi-e plină inima și mintea de povești, nu știu cu care să încep și ce să spun prima oară. Așa că scriu ce vine.
În Toronto e nebunie. S-au înmulțit cazurile de Covid. Se simte tensiunea. Nu mă întâlnesc cu nimeni, vorbesc cu doi trei oameni pe net și aproape niciodată nu atingem subiectul. Dar simt ca niciodată neliniștea. Merg des în pădure și pădurea mi-e liniște și-mi tace. Tace a liniște pădurea mea, ce timid prinde să muște din verde.
V-am pus în poză mica mea comoară SIONO. Nu am toate cărțile. Unele sunt pe drum. Cele mai recente. Altele au rămas în țară, în biblioteca mea din casa mamei. Îi cresc frunze copacului SIONO. Mi-a venit ideea raftului SIONO azi când am văzut această postare. Am fost așa de impresionată să văd poza pe FB! Nu pricepeam ce se întâmplă. Cărțile – cele trei grații: Petruța, Irina și Cosmisian- abia ajunseseră la editură. Abia se uscase cerneala. Și deja le-am văzut în raftul unei cititoare. Bașca și Ana mea și Fetița lui Petru. Cred că le-a comandat în prima secundă când au fost postate pe site. Cititorii SIONO!
Lumea cărților SIONO e minunată. Vă mărturisesc un lucru: nu doar cărțile sunt frumoase, ci și oamenii din spatele lor. Scriitorii. Fiecare carte e un proiect la care lucrează o echipă. Suntem rotițele unui sistem. Și când faci cu plăcere o muncă, rezultatul e copleșitor, pentru că poartă în sine nu doar talentul și creativitatea făuritorului de carte, ci și energia pozitivă a unor suflete frumoase. Alte rafturi cu cărți SIONO: Cristina Apostol și Cristina Cristea.
În altă ordine de idei v-am spus că scriu o carte pentru copii. Am terminat-o. Da, cea cu șorecuțul Andrei. Căutând imagini pentru ea și discutând cu Sandra, am ajuns la concluzia că avem nevoie de desene. Că pozele, așa cum am avut intenția inițial, nu sunt cea mai fericită alegere. Eh și căutând și căutând am descoperit că cea mai potrivită alegere e foarte aproape de mine. Eu. Nu am mai pus mâna pe o pensulă de o mie de ani. Dar încerc. 🙂
N-are încă legătură cu Andrei. Abia mi-am comandat hârtie pentru acuarelă. 🙂
Tot legat de SIONO. Avem niște manuscrise!!! Wow! Să nu ziceți că nu v-am spus. Sunt din acelea care nu te lasă nici să respiri, nici să dormi, nici să-ți hrănești copii. Genul de cărți în care trăiești. Te muți cu totul.
Și, în loc de încheiere, vă dau un fragment din viitoarea mea carte, la care lucrez de doi ani și o vară. Cea cu Payam pentru cei care vă mai amintiți. În fine. Povestea va spune mult și despre Canada și viața emigranților. Niște priviri și în culise. Și nah, condimente și stat în cuptor la temperatura potrivită. Dacă mai sunteți pe aici:
„Obișnuiam să iubesc iarna. Asta înainte să ne mutăm în țara ei. În România așteptam cu înfrigurare primii fulgi de nea și eram tristă dacă nu era zăpadă de Crăciun. Mă plimbam fără căciulă, cu gura deschisă, iar fulgii mi se topeau pe limbă și-mi plăcea la nebunie. Prima iarnă canadiană m-a uluit. Obișnuiam să le spun, foarte încântată, celor de acasă că ne-am mutat în țara lui Moș Crăciun. Însă venise luna martie și era tot iarnă, iar eu obosisem, aveam sentimentul că asist la o schimbare meteorologică majoră. Mă întrebam de mai vine primăvara ori s-a dereglat de tot vremea. În România era aproape caniculă, iar noi curățam încă zăpada și purtam haine groase. Vedeam puzderia de mărțișoare pe internet și copaci înfloriți. Noi curățam zăpada și eram înecați în trafic. Ajungeam târziu acasă. Și iar curățam zăpada. Munți de zăpadă deprimanți zăceau falnic prin parcări, iar mie-mi venea să plâng, îngrozită că voi trăi toată viața în palton. Fiecare iarnă a mai adăugat un pic de nerăbdare, de iritare, de spleen, iar când am început să șofez, a început să mă dezguste. Ajunsesem să-mi doresc s-o văd doar în poze. Însă venea primăvara zvăpăiată și fragedă, cum doar în Canada poate fi, și înnebuneam de fericirea și de candoarea culorii. Depresia hibernală se dizolva ca și cum n-ar fi fost. Uitam de neplăcerile albe așa cum uită o mamă durerile facerii când își ține în brațe pruncul nou născut. Canada e o țară verde. Ciudat de verde pentru emigrantul european provenit din îmbâcsitele și aglomeratele urbe mari și mici, gălăgioase și încrâncenate. Aici omul respectă natura, iar primăverile sunt lungi și răbdătoare cu omul. Nu se grăbesc să se vândă fierbinți pe stradă ca niște vampe de larg consum. Orașul devine o imensă grădină botanică și te amețește policrom. Devii robul senzațiilor și bucuriei renașterii. Cine ajunge în Canada primăvara e contaminat definitiv de o dragoste ca un blestem. Îți intră țara asta frumoasă în sânge, astfel încât revii mereu și mereu. Primăverile și toamnele canadiene sunt nemurire. E un melanj de frumusețe curată și de atemporalitate. Nu știu cum a reușit canadianul să-și conserve pădurile și natura, construind în același timp și zgârie nori din sticle și betoane, fiind cumsecade și prietenos, primind atâtea neamuri de toate felurile. Verile sunt fierbinți și umede, însă apele marilor lacuri compensează toridul. Eram obișnuită să merg cu ai mei vara în concediu la Mare, unde conaționalii stăteau întinși pe nisip, la distanțe liliputane, spărgeau semințe, mâncau porumb și-și etalau existențele, de multe ori năbădăioase, cu voce normală, fără să le pese de vecinul de cearșaf. În Canada am reînvățat proporțiile, iar când am văzut pentru prima oară întinderile nesfârșite de albastru,la Huron Lake – la Grand Bend s-a întâmplat prima dată – am simțit… ”
Cred că mai demult cele două mergeau tare bine. Acum lumea își are LUMEA în telefon. Sincer, regret acest lucru. Aș opri un pic oamenii și le-aș arăta cu degetul bucuriile primare. O să ziceți copaci și tra-la-la…, iar eu vă voi spune că până și copacii iubesc foaia de hârtie scrisă. Iar la Observatorul, rubrica mea permanentă apare cu regularitate. În acest număr am două articole tipărite: am anunțat apariția cărții Annei Timotin. Sper că i-am făcut o bucurie – mi-a plăcut cartea ei. Articolul a apărut și în Itaca – Dublin. Dacă vreți, vă uitați voi și la prezentarea ei și la articolul meu „Aprilie”. Da, tot Sweet&Salty se numește și rubrica mea.
Prin Toronto au înflorit copacii. Covidul face ravagii. Sunt pustii străzile. Oameni cu măști trec unii pe lângă alții ocolindu-se la distanță mare. Frici, temeri…
Mă străduiesc să nu mă gândesc prea mult, să nădăjduiesc doar că va fi cât mai iute bine și toți vom fi bine.
La SIONO e multă treabă. „Cele trei grații”, cum a numit Ana cele mai recente apariții editoriale, sunt la tipar. Le așteptăm cu emoție și nerăbdare.
În rest muncim de ne sar capacele. Pregătim câte-o miresuță de carte și îi pieptănăm aripile să zboare. Apoi alta și alta. Acum sunt alte manuscrise la rând. Și ne îndrăgostim mereu de câte-o emoție ce ne luminează subit în palme. Am terminat și aventurile șoricuțului Andrei pe care îl îmbrăcăm de sărbătoare. Nu degeaba a scăpat el de multe pericole aflate în Grădină și Ogradă.
Cam atât de pe aici. Pe la voi? Cum mai sunteți? Ce mai ziceți? Ah, și cărțile SIONO au ajuns și în Târgu Mureș. Și la Paris. Da, Paris – Franța. 🙂 După multe peripeții.
Primăvara și-a răsturnat sacul în Canada. Mama îmi spune că în Ardeal ninge. De obicei era invers. Aici ningea și vedeam pe ferestrele feisbuciste flori și iarbă verde. Cafeaua de azi are gust de proză și de poezie. De fapt toate cafelele mele au gustul ăsta. Iubesc lectura și nu doar atât, dar știu cât de importantă este pentru suflet și pentru minte. Pădurea mea frumosă e în sepia. Iarba e boțită și câte-o brândușă zâmbește mov sau galben. Trilium nu a înflorit încă. N-am văzut nici ghiocei. Dar am revăzut scorbura pe care o știu de când știu pădurea.
În grădină am o tufă de toporași sănătoși. Le tot fac poze în fiecare primăvară. Sunt grași, bine hrăniți, deși. M-am uitat azi și era doar unul. Frunzele de lalele se ițesc obraznic în vânt. Iar pare că voi avea producție serioasă. Roșii. Am lalele roșii. Viață socială n-am ca să vă spun prea multe. După cum îi spuneam unui prieten, singurul loc unde mă duc e în pădure.
Cărți vin. Trei se pregătesc să facă reverența în lume. Le voi lua pe rând. Sunt diferite și frumoase. Construite mlădiță cu mlădiță. Realitatea literară pe care o trăim: Cosmisian, Irina Magierka și Petruța Petre. Colega mea, Ana, le-a numit „cele trei grații”. Le voi prezenta pe rând. Prințesele sunt prezentate la bal pe rând.
Și nu mă lasă sufletul să nu vă arăt și semnele lor de carte. Veți spune, ce mare lucru? Niște semne de carte. 🙂 Sunt trei semne de carte – câte două fețe. Să aveți zi frumoasă!
Știu că e ora de cafea, care se mai vrea și literară, pentru că mereu am noutăți-cărți. Am și azi. Tocmai a venit poștașul și mi-a adus cărțile Irinei Alexe și Annei Timotin. Pe Irina o știam din Ro și tot am așteptat să ajungă la mine cartea ei „30+ și înfloritoare”. Mi-e tare dragă Irina. E un om fain și o scriitoare talentată, atât de talentată că am la activ niște nopți albe datorită sau din cauza manuscrisului pe care îl pregătim. Și rar mi se întâmplă să nu pot lăsa o carte din mână. Îmi place de nu mai pot. Dar toate la timpul lor. Vă spun doar atât: n-ai aer când o citești.
Anna trăiește, ca mine, în Canada și are doruri rotunde și românești, e autentică și adevărată și scrie cam ca o doină sau ca o baladă. Poem scrie. Dragoste scrie. Cei care aveți „Amintiri” deja știți. E frumoasă ca o declarație de iubire. E unică.
Și Nathalie trăiește în Canada și e mai tricoloră decât mulți tricolori de pe plaiul mioritic. Și i-a pus Dumnezeu miere și lacrimă și laser în voce. Unde zice Nathalie, cresc păduri și ghiocei. Și mi-a făcut bucuria să recite o poezie de-a mea. E o valoare Nathalie și mi-aș dori tare să fim noi românii mai uniți și să ne iubim valorile.
Românii basarabeni se îmbrățișează și se bucură la prilejuri de sărbători cu foi de carte, cu teatru, cu cântec ori cu ale cele de-ale sufletului și spiritului. La noi mai verde… așa. Mai subțirel, mai printre dinți.
Și sunt pe țeavă trei cărți minunate ce se pregătesc de zbor. Contemporane, moderne, vis de primăvară. Irina Magieka – Trăiri -poezie, Petruța Petre – O altă ea și Cosmisian – Lucette. Știu că le așteptați. Mai e puțin.
Bon! Și acum, ca nuca în perete, dar extrem de canadian, vă arăt niște șoricei. Am vorbit ieri cu un prieten care mi-a trimis fotografii cu intrușii care i-au intrat prin șemineu. Și, pentru că mie mi se par diferiți de cei din România, adică mai grași și mai blănoși-pufoși, m-am gândit să trec de sila șoricească și să vi-i aduc la cunoștință. Sunt șoricei, dar sunt drăgălași. Grăsunei și cu niște fețișoare… Atâta că-s șoareci. 🙂
Acestea fiind zise, dacă nu v-am speriat cu șoriceii din dotare (nu-s ai mei, dar dacă ar fi tentați să se strecoare-n casa mea, așa ar arăta) vă urez să vă pice bine cafeaua și să iubiți iremediabil cartea.
E Ziua mondială a scriitorului. Doamne, cât vă iubesc pe voi, cei care-mi dați beția literei și evadarea! Nu e drept să vă enumer, pentru că voi uita nume și apoi mă voi supăra pe mine. Dar cafeaua de miercuri e la datorie și la prietenie. Azi cu bomboane de ciocolată.
Pe aici e frig. Ai zice că e iarnă dacă n-ar bate calendarul cu pumnu-n masă a martie. Îmi strâng în brațe comoara SIONO care crește. Atâta am aici peste hotare și peste oceane, doar atât. Restul sunt în România, dar le-am fost nașă de botez și la cele de acasă.
Cum se nasc, sar în plic, cu litera fierbinte pe ele. Abia tăiat cordonul ombilical. Și vin în Arțaria. Mi le aduce poștașul, le lasă la ușă, iar eu mă bucur cu întârziere. Am încredere în colegi și în poze când zic că sunt frumoase, dar senzația aceea când simt hârtia lucioasă și respir parfumul divin de cerneală proaspătă…
Noutatea cu care venim azi, de ziua scriitorului, nu e carte. Se leagă mai degrabă de cafea, pentru că e cană. Doar scriitorul e o combinație de imaginație, muncă, disciplină, răbdare și cofeină.
Nou la SIONO e cana scriitorului SIONO. Mi-e tare dragă. Ca să vedeți ce idei năstrușnice ne vin. Dacă o măriți, o să vedeți ce scrie pe cotoarele cărților de pe cană.
Altă veste: cartea lui Petru Racolța merge în prima ei librărie. Începe cu dreptul și cu Eminescu, pentru că acolo va poposi „Fetița…” lui prima oară – la vestita și iubita librărie din capitală. Va fi însoțită de cartea Annei Timotin – „Amintiri”. Oare v-am spus despre ea data trecută? Oh! Ce carte! Și de „Ana” mea nouă.
Și, pentru că e o zi atât de însemnată, vă dau și mai mult din casă: Pregătim un volum de poezie, o flacără delicată, scris de Irina Mgierka. Apoi un roman care dezvăluie „O altă ea”, de Petruța Petre. Interesantă relaționarea… dar șșșșt. Nu zic nimic. Irina Alexe vine cu „Un loc doar al meu” și credeți-mă, e doar al ei. Și, l-am lăsat la urmă, pentru că e domn și luna asta e exclusiv a doamnelor: prietenul nostru, Cosmisian va publica „Lucette”. Prefațată de Potecuța noastră. Știu că o așteptați. 🙂 Miere e stupul SIONO. Miere!
Peste drum de casa mea stau niște indieni tineri. Indieni din India, nu nativi. O familie tânără cu o fetiță de vreo zece ani. Oameni harnici, gospodari. Mereu meșteresc câte ceva și, cum omul sfințește locul, au o reședință frumoasă. Pe toată ușa de la garaj se întinde un abțibild uriaș cu steagul Canadei. Cred că e abțibild și nu vopsit, că prea e perfect. Povestit pare de prost gust. În realitate nu e. Unele lucruri în teorie sunt cumva, în practică altcumva. Casa lui e gri, cu dale solide din piatră, cu multă sticlă, ușa de la garaj albă. Ninge lăptos. Ninge glorios, ninge ca-n povești – nu știu de unde e expresia, dar chiar așa ninge – iar culorile ușii se împletesc cu roșul steagului canadian și cântă. E o frumusețe ireală dată de fulgii supraponderali care, leneși, se dau stânga-dreapta, dreapta-stânga, până se așează pe pământ. Am încercat să fac poze, dar nu ies. Efectul nu se compară. Tehnica omului nu prinde tehnica lui Dumnezeu. Uneori, când au ei sărbători, îi văd îmbrăcați tradițional. Sunt frumoși toți trei. Exotici. De cuib. De trib. De gintă. De comunitate unită care se adună și se sărbătoresc și-și sfințesc obiceiurile. Asta despre Arțaria mea.
În rest Zavida și cică Dragobete azi. Dar Dragobetele care sărută fetele e în fiecare zi. Sau nu.
La SIONO mare bucurie mare. Vin pe bandă rulantă surprize. Joi e ziua SIONO!
Azi au venit de la tipar cărțile lui Petru. „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!” Sunt excepționale. Vi le recomand din tot sufletul. Exemplarul meu a pornit la drum. O să vă mai povestesc despre ea. Azi vreau să o vedeți. Coperta este o combinație între pictura doamnei Rodica Milaș Scutaru, munca lui Răzvan și a Sashei Segal. Cartea are și o grafică frumoasă. Cât despre cum e scrisă… Trebuie să o descoperiți.
E miercuri dragi prieteni. E ora divinei, nu comedii à la Dante Alighieri, ci a cafelei. Plus parfum de carte tipărită. Plus (azi, jur că doar azi) aromă de brânzoaică. Așa le zicem noi la Cluj, dar în Moldova se numesc Poale-n brâu și, adevărul e că am rețeta de la Jamila. Iar cu pozele lui Ami de la Iași (Iași drag unde nu am ajuns niciodată, dar îl iubesc prin prisma trecutului literar glorios și a dragelor contemporane: Ami, Simona, Dana, Veronica, Ofelia), merge bine pufoșenia asta bună de care ar trebui să fug ca de necuratul. Că pufoase ele se transformă în pufoase eu. Însă amân tăiatul carbohidraților de pe listă pe când va fi mai frumos afară. Aici e frig și gri cu alb și cer mult și stradă goală, numai bine de povești la cafea.
Vă spun cu mâna pe inimă că sunt câteva lucruri sfinte care-mi umplu inima de bucurie și sufletul de stele. Printre ele e omul luminos și cartea. De aia am devenit parte din SIONO și nu vă spun câți oameni frumoși se adună și câte emoții sunt în jurul nașterii unei cărți. Și când cartea face pași și zboară din cuib și se duce hăt la cititori din toată lumea și se așează cuminte pe rafturi în librării, crește inima de bucurie și ochiul lăcrimează. Știți că iubesc cartea, că trăiesc in patria ei de când am aflat că Dumneazeu a creat omul și litera. Și chiar și la capăt de pământ eu tot cu litera românească adorm în brațe și poștașul a devenit una dintre marile mele iubiri, pentru că-mi lasă adesea la ușă cărți SIONO.
Pe Fabiola majoritatea o cunoașteți. Scrie bine și face poze frumoase. Profesional. A debutat în antologia SIONO „Nuanțe de piper și ciocolată”. A iubit volumele și le-a dus la mare și le-a făcut poze cu valuri și nisip, cu scoici și cu struguri, și ne-a invitat în orașul ei și-n librăria ei de suflet.
Sunt frumoși oamenii frumoși. Oamenii cu sufletul în palmă. Pentru că de acolo izvorăște și scrisul și imaginea care se strecoară în aparatul de fotografiat. Azi am vrut să vă spun despre ea. Să o descoperiți dacă nu o cunoașteți, să o citiți dacă nu ați făcut-o.
Ai pictat vreodată trăiri ce ți-au descătușat preaplinul inimii? Ai hașurat emoții în cele mai vibrante culori? Ai atins timid cu vârful degetelor visări de necuprins? Rațiunea ți-a fost răvășită de izvorul cald și sincer al lacrimilor tale? Când ai făcut și simțit toate acestea, abia atunci și doar atunci, știi. Iubirea ți-a pătruns adânc în vene, iar tu ești, în sfârșit, fericită.
Gândul meu te mângâia de dimineață pe obraz. Gândul meu îți ciufulea părul și te făcea să-mi zâmbești. Gândul meu ținea sufletul tău în palmă și îi șoptea cuvintele netrăite, dar simțite. Gândul meu îți alina singurătățile insuportabile, tăcerile nesfârșite, visele legănate în pașii de dans doriți. Gândul meu era acolo, chiar lângă tine. Gândul meu a fost plecat tot timpul să te caute, să te cheme, să nu-ți lipsească.
Gândul meu și numai autenticitatea lui a putut să mi te aducă înapoi când doar speram. Doar visam. Gândul meu te-a însoțit ori de câte ori ți-a fost greu, ți-a dat puterea să mergi mai departe. Gândul meu mă doare de fiecare dată când știu că ai renunțat din nou. Gândul meu este incapabil să fie uitat. Gândul meu e uneori insuportabil de alinat. Gândul meu te însoțește peste tot, oricât vrei să-l alungi. Gândul meu e atingerea de aripă a dorului.
Gândul meu te iubește.
Dar el, gândul, nu e suficient.
Aș vrea să știu cum să mă vindec. Aș vrea să știu cum să mă iubesc, cum să mă văd așa cum sunt. În fiecare zi lucrez la asta, mă recompun, mă readun, mă strâng ciob cu ciob, amintire cu amintire, vis cu vis sau speranță cu speranță, dar știu cât de dificilă e migala asta. E de ajuns o singură imagine sau o melodie ca să scap din mâini tot ce-am adunat cu greu din mine. Mi-am ales gândurile cu grijă…
(Fabiola Ion – Gândul meu – Nuanțe de piper și ciocolată)
Azi a venit o iarnă urâtă cu spume. Vântul mă ceartă la ferestre. Ieri a fost primăvară. Am scos stelele la păscut în parc și soarele a turbat și s-a rotit în cercuri psihedelice. Am crezut că m-au răpit extratereștrii. Sacoșa Iuliei. Așa-și numește ea constelația personală. Dumnezeu i-a pus stele pe umăr. Ca un general e Iulia. În fiecare seară ronțăi câteva stele, iar noaptea licuricii dansează pe pereți. Când le termin vă dau rețeta. Iulia are pisici și pisicile au coadă ca stelele. Eu nu am pisici. Nici câine. Eu scriu și nu am stele. Am doar o lanternă mică din copilărie. O lanternă chinezească. Poate că-n altă viață am avut ochii oblici și pielea galbenă. Piele galbenă am avut și-n viața asta când am făcut hepatită. Eram prin clasa a șaptea că am băut apă cu microbi din curtea școlii. Am fost toată clasa la spital. Nu l-am dărâmat de tot. Eram ca niște chineji cu ochii mari și pijamale cu căței sau ursuleți. Nici ursuleț nu-mi amintesc să fi avut. Doar o păpușă mare și scumpă Liliana. Era blondă și avea ochii căprui ca mine. Pentru că eu mi-i doream albaștri. Cred că mai trăiește Liliana prin vreun dulap. Mama e mare colecționară. Colecționează cu sfințenie amintiri. Casa e muzeul dragostei ei către puii și omul ei și puii puilor ei. Uite. Asta e de când erai tu mică. Prima șuviță de păr. Uite ce mică ai fost. Vestuța asta a fost a ta. Când te-a văzut bunicu-tău a zis că din asta veci nu se face om. Și râde mama și râd și eu. Că m-am făcut om. Prea om că mereu sunt la dietă. Aș vrea să fiu cu vreo zece chile mai puțin om. Mereu vreau ceva ce nu am. Pentru că sunt prea sensibilă și fragilitatea mea îmi dă o oarecare nesiguranță. Cred. Adică nici de asta nu sunt sigură. Cred că totul provine dintr-o gaură pe care mi-am făcut-o când eram mică și am vrut să plec la bunici. Picasem de pe podium pe locul doi și nu știam cum să mă cert cu stelele. Îl iubeam de nu mai puteam pe frățiorul meu. Dar el era băiat și ducea numele tatei mai departe și eu nu. El a învățat lecția și nu și-a lăsat fata de pe locul întâi. A ținut-o prinsă-n elastic de el. Pe mine nu m-a ținut tata, că avea băiat. Eram mare, dar eram mică. Am înțeles că fetele sunt cu defect și eu sunt fată. Și mi s-a deschis o fereastră pe care intra vântul. Intra și cerul și Dumnezeu îmi spunea poezii când plângeam și-mi desena porumbei. Apoi am crescut mare însă n-aveam o toartă. Apoi, am rămas mică pe dinăuntru deși păream mare pe dinafară și n-am mai crescut niciodată. Oamenii nu cresc. Se măresc, se întind, apoi le cresc stele în jurul ochilor care se joacă de-a dura. Mai ales la femei. Când moare primul bunic e semnal de alarmă. Se pregătește stingere. Când se duce de tot primul părinte începe îmbătrânirea. Pe locuri, fiți gata, start! Cine e fata din oglindă? Mamă dragă te iubesc și te ascult de câte ori vrei. Unu, doi, trei, trebuie. Ți-am mai spus asta. Da, încă de cinci ori. Cinci și joi cumva se potrivesc. Poate pentru că m-am născut într-o zi de joi. De ziua mea era sărbătoare. Era o joi, sărbătoare cu roșu în calendarul ortodox. Și-n fiecare an se muta sărbătoarea și ziua mea se multiplica cu doi. Și-n fiecare an primeam de două ori cadouri până când toți în afară de mama uitau că am două zile. Ea mă suna și-mi amintea. Că și eu uitam. Că-s uitucă. Mai ales când e vorba de numere. Atunci uit și cum mă cheamă.
Trece anul. Se furișează prin pădurea înghețată. Se joacă cu țurțurii de zăpadă și se duce spre alte lumi, unde cifrele coboară în aceleași simetrii de spirale psihedelice. Trece anul și ne deschidem păgân ferestrele să se ducă. Purtăm chiloți roșii, bani în buzunare și potrivim ca prima persoană care ne calcă pragul să fie bărbat și musai avem pește în noaptea dintre ani. Să înotăm în viață și printre probleme ca el. Credem sau nu credem, mâncăm sau nu struguri și ne sărutăm sub vâsc, timpul tot trece și lunile se grăbesc și se duc unde știu ele că se duc. În țara lunilor. Nu m-am supărat pe 2020, deși a fost anul în care l-am pierdut pe tata și lumea s-a reconfigurat. Ne-am schimbat în lipsa lui și singurătatea țâșnește prin toți pixelii din casa părintească cât stau cu mama pe Skype.
FB-ul e un bun reminder. Azi mi-a apărut ce am scris anul trecut. Târgu Mureș 2019 Multe superstiții îmbracă punctele cheie ale anului și una dintre ele ar fi aceea că, așa cum începi, așa o duci tot anul. Scriu deci, ca să mă asigur (dacă ar mai fi fost nevoie) că asta voi face tot anul. Am avut un Revelion simpatic, ca o bulă de șampanie, petrecut într-un târg de Românie, împodobit cu clasă și înconjurată de o baie de mulțime de mult bun simț. Nu am să dau mai multe detalii. Indiferent dacă ați fost la patru ace ori încotoșmănați la munte, festivă a fost bucuria și clipa magică a numărătorii inverse a ultimelor secunde ale anului vechi. Mărturisesc că am trecut puntea dintre ani cu două perechi de pantaloni pe mine, gluga pe cap și patru straturi de bluze pe sub haina groasă, dar tot am dârdâit vreo jumătate de oră până când m-am mișcat suficient și am reușit să fac abstracție de orice altceva în afară de bucuria generală ce urca împreună cu artificiile spre cer. Nu fac bilanțuri pentru că nu aduce anul ce aduce ceasul. Și nici planuri. Îl aștept să vină așa cum va vrea el și cum va da Dumnezeu. Îl aștept cu bucurie și-l rog să aibă răbdare cu mine, să se întindă cât o putea, că am tare multe de făcut și Revelionul 2019 parcă a fost ieri. Niagara – 2018 Fiecare început de poveste e perfect. Speranțe, dorințe aruncate-n Univers. Convingerea că el este Alesul. Perfectul. El, 2019, și-a început povestea la Niagara.Noapte magică, praf de stele în stropi de ploaie care veneau de sus în jos și de jos în sus, pentru că Niagara joacă un soi de ping pong cu cerul… Iar noi, sclavi de curcubeu, am făcut numărătoarea inversă în cupa de șampanie: 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1. Yeeee!!!!! 2019, bun venit! Fii timp de treabă și încarcă fiecare zi cu împliniri! Nu fugi! Nu te grăbi! Stai potolit, ardelenește și fii, înainte de orice, prieten, să povestim zi de zi, clipă de clipă. Nu grăbi nici culori, nici oameni, nici albastru și nici gând. La mulți ani! 2015 Punta Cana Primele minute ale noului an… Ne privim ochi în ochi. Știi… prima impresie, când scanezi rapid persoana din fața ta… Îi simt căldura, bucuria și mi-e drag. Din prima secundă. E o chimie între noi. M-au înduioșat poate rotunjimile lui de maimuțică. Forma obraznic rotită de 2, apoi acel 0 hotărât. Încearcă un pic cu acel 1 bățos să impresioneze. Dar dulcele încovoiat de 6 topește în zâmbet toată încordarea. E frumos. Frumos tare. Mi-e drag din prima secundă. Bine ai venit în viața noastră, 2016!
Atâta mi-a amintit FB-ul, atât vă arăt. An Nou Fericit!
Sweet & Salty 