Știu că e ora de cafea, care se mai vrea și literară, pentru că mereu am noutăți-cărți. Am și azi. Tocmai a venit poștașul și mi-a adus cărțile Irinei Alexe și Annei Timotin. Pe Irina o știam din Ro și tot am așteptat să ajungă la mine cartea ei „30+ și înfloritoare”. Mi-e tare dragă Irina. E un om fain și o scriitoare talentată, atât de talentată că am la activ niște nopți albe datorită sau din cauza manuscrisului pe care îl pregătim. Și rar mi se întâmplă să nu pot lăsa o carte din mână. Îmi place de nu mai pot. Dar toate la timpul lor. Vă spun doar atât: n-ai aer când o citești.

Anna trăiește, ca mine, în Canada și are doruri rotunde și românești, e autentică și adevărată și scrie cam ca o doină sau ca o baladă. Poem scrie. Dragoste scrie. Cei care aveți „Amintiri” deja știți. E frumoasă ca o declarație de iubire. E unică.

Și Nathalie trăiește în Canada și e mai tricoloră decât mulți tricolori de pe plaiul mioritic. Și i-a pus Dumnezeu miere și lacrimă și laser în voce. Unde zice Nathalie, cresc păduri și ghiocei. Și mi-a făcut bucuria să recite o poezie de-a mea.
E o valoare Nathalie și mi-aș dori tare să fim noi românii mai uniți și să ne iubim valorile.

Românii basarabeni se îmbrățișează și se bucură la prilejuri de sărbători cu foi de carte, cu teatru, cu cântec ori cu ale cele de-ale sufletului și spiritului. La noi mai verde… așa. Mai subțirel, mai printre dinți.

Și sunt pe țeavă trei cărți minunate ce se pregătesc de zbor. Contemporane, moderne, vis de primăvară.
Irina Magieka – Trăiri -poezie, Petruța Petre – O altă ea și Cosmisian – Lucette. Știu că le așteptați.
Mai e puțin.

Bon! Și acum, ca nuca în perete, dar extrem de canadian, vă arăt niște șoricei. Am vorbit ieri cu un prieten care mi-a trimis fotografii cu intrușii care i-au intrat prin șemineu. Și, pentru că mie mi se par diferiți de cei din România, adică mai grași și mai blănoși-pufoși, m-am gândit să trec de sila șoricească și să vi-i aduc la cunoștință. Sunt șoricei, dar sunt drăgălași. Grăsunei și cu niște fețișoare… Atâta că-s șoareci. 🙂

Acestea fiind zise, dacă nu v-am speriat cu șoriceii din dotare (nu-s ai mei, dar dacă ar fi tentați să se strecoare-n casa mea, așa ar arăta) vă urez să vă pice bine cafeaua și să iubiți iremediabil cartea.

E miercuri dragi prieteni. E ora divinei, nu comedii à la Dante Alighieri, ci a cafelei. Plus parfum de carte tipărită. Plus (azi, jur că doar azi) aromă de brânzoaică. Așa le zicem noi la Cluj, dar în Moldova se numesc Poale-n brâu și, adevărul e că am rețeta de la Jamila. Iar cu pozele lui Ami de la Iași (Iași drag unde nu am ajuns niciodată, dar îl iubesc prin prisma trecutului literar glorios și a dragelor contemporane: Ami, Simona, Dana, Veronica, Ofelia), merge bine pufoșenia asta bună de care ar trebui să fug ca de necuratul. Că pufoase ele se transformă în pufoase eu. Însă amân tăiatul carbohidraților de pe listă pe când va fi mai frumos afară. Aici e frig și gri cu alb și cer mult și stradă goală, numai bine de povești la cafea.

Vă spun cu mâna pe inimă că sunt câteva lucruri sfinte care-mi umplu inima de bucurie și sufletul de stele. Printre ele e omul luminos și cartea. De aia am devenit parte din SIONO și nu vă spun câți oameni frumoși se adună și câte emoții sunt în jurul nașterii unei cărți.
Și când cartea face pași și zboară din cuib și se duce hăt la cititori din toată lumea și se așează cuminte pe rafturi în librării, crește inima de bucurie și ochiul lăcrimează. Știți că iubesc cartea, că trăiesc in patria ei de când am aflat că Dumneazeu a creat omul și litera. Și chiar și la capăt de pământ eu tot cu litera românească adorm în brațe și poștașul a devenit una dintre marile mele iubiri, pentru că-mi lasă adesea la ușă cărți SIONO.

Pe Fabiola majoritatea o cunoașteți. Scrie bine și face poze frumoase. Profesional. A debutat în antologia SIONO „Nuanțe de piper și ciocolată”. A iubit volumele și le-a dus la mare și le-a făcut poze cu valuri și nisip, cu scoici și cu struguri, și ne-a invitat în orașul ei și-n librăria ei de suflet.

Sunt frumoși oamenii frumoși. Oamenii cu sufletul în palmă. Pentru că de acolo izvorăște și scrisul și imaginea care se strecoară în aparatul de fotografiat. Azi am vrut să vă spun despre ea. Să o descoperiți dacă nu o cunoașteți, să o citiți dacă nu ați făcut-o.

Ai pictat vreodată trăiri ce ți-au descătușat preaplinul inimii? Ai hașurat emoții în cele mai vibrante culori? Ai atins timid cu vârful degetelor visări de necuprins? Rațiunea ți-a fost răvășită de izvorul cald și sincer al lacrimilor tale? Când ai făcut și simțit toate acestea, abia atunci și doar atunci, știi. Iubirea ți-a pătruns adânc în vene, iar tu ești, în sfârșit, fericită.

Gândul meu te mângâia de dimineață pe obraz. Gândul meu îți ciufulea părul și te făcea să-mi zâmbești. Gândul meu ținea sufletul tău în palmă și îi șoptea cuvintele netrăite, dar simțite. Gândul meu îți alina singurătățile insuportabile, tăcerile nesfârșite, visele legănate în pașii de dans doriți. Gândul meu era acolo, chiar lângă tine. Gândul meu a fost plecat tot timpul să te caute, să te cheme, să nu-ți lipsească.

Gândul meu și numai autenticitatea lui a putut să mi te aducă înapoi când doar speram. Doar visam. Gândul meu te-a însoțit ori de câte ori ți-a fost greu, ți-a dat puterea să mergi mai departe. Gândul meu mă doare de fiecare dată când știu că ai renunțat din nou. Gândul meu este incapabil să fie uitat. Gândul meu e uneori insuportabil de alinat. Gândul meu te însoțește peste tot, oricât vrei să-l alungi. Gândul meu e atingerea de aripă a dorului.

Gândul meu te iubește.

Dar el, gândul, nu e suficient.

Aș vrea să știu cum să mă vindec. Aș vrea să știu cum să mă iubesc, cum să mă văd așa cum sunt. În fiecare zi lucrez la asta, mă recompun, mă readun, mă strâng ciob cu ciob, amintire cu amintire, vis cu vis sau speranță cu speranță, dar știu cât de dificilă e migala asta. E de ajuns o singură imagine sau o melodie ca să scap din mâini tot ce-am adunat cu greu din mine. Mi-am ales gândurile cu grijă…

(Fabiola Ion – Gândul meu – Nuanțe de piper și ciocolată)