E luna surpizelor. În luna decembrie pentru fiecare comandă SIONO, veți primi un cadou: un obiect personalizat – pix, rucsac, oglindă, ori o carte SIONO. Pentru cărțile cumpărate din librăriile fizice (Eminescu- București, Gaudeamus – Cluj, Junimea- Iași, Casa Cărții – Iași, Șt O Iosif-Brașov ori comandate la site-urile aferente – Eminescu, Libris, Cărturești) veți primi DOUĂ cadouri. Doar să faceți o fotografie cu factura. Iar dacă faceți fotografie cu cartea SIONO pe raft în librărie, primiți TREI cadouri SIONO. Asta da ofertă! Ce ziceți? Nu prea suntem noi editură tradițională. 🙂
La cadouri intră și toate titlurile din librăria SIONO: Issabela Cotelin – Macii sunt întotdeauna roșii Em Sava – Ana, – Fluturi și alte frunze, – Pași (& Axel) Irina Alexe – 30+ și înfloritoare, – Drumul meu Antologiile SIONO – Inima nu face riduri – Nuanțe de piper și ciocolată Irina-Cristina Țenu – Vers de catifea Lucia Stroilă – Și vulturii uită să zboare Mirela Crâșmaru – Pași în doi Și obiecte personalizate foarte frumoase.
De asemenea dacă vreți să faceți cuiva cadou prin noi, puteți să oferiți cartea/cadoul persoanei dorite. Ne dați adresa și noi o trimitem la destinația dorită.
Câte-o duminică e atât de rece, încât ai senzația că sunt de sticlă culorile. Că au înghețat într-o nespusă frumusețe, conservată de iarna seacă de minus câte grade-or fi. În pădure de Toronto. Puțină zăpadă, mult soare cu cei mai vampirici dinți posibili. E o Canada cu ușile zăvorâte când natura își desface țoalele ca o generoasă damă ieșită la produs. Până și o rață ce trece accidental pe Humber în același timp cu noi ne privește și face calea-ntoarsă. Poate avem vreo bucățică de pâine. Îmi jur că nu mai ies din casă fără o bucățică de ceva, pentru că mogâldețele astea sunt atât de expresive că le-aș lua cu mine la căldură. Face câteva piruete prin fața mea, se rotește și privește cu mărgele de ochi calzi. Ar vrea să mă cumpere, aș vrea să mă cumpere, dar n-am nimic și nu mă lasă sufletul s-o amăgesc cu bucățele de tufiș uscat. N-am de data asta, oftez în gând, cu promisiune fermă că data viitoare… Îmi sunt dragi animalele, însă nu pot avea aici. Doar în România am parte de ele. Aici sunt puzderie, dar sălbatice. Domnii ratoni și domnii sconcși de care mă tem. Dar cu atâta natură dezlănțuită, cum să nu fie și ei la pachet? Iepuri, veverițe căprioare, rațe, gâște, lebede, pescăruși. Tot felul de miniaturi înaripate, cardinali ca focul, un soi mic, nu cred că sunt colibri, că nu le-ar permite clima, dar ceva păsări-floare, colorate și iuți, asta pe lângă ciripitoarele obișnuite. De formele copacilor, de vegetație, de râu și lac, nu mai vorbesc. Sunt panaceu la orice oră din zi și din noapte. Le-aș trece pe lista de prescripții medicale. Domnule doctor, nu pot să dorm Vă prescriu o oră de pădure asezonată cu rațe și lebede, o salcie și niște toporași ori după sezon, țurțuri avangardiști și cer metalic asortat la râu. Ceva de genul. Am pus atâtea poze cu pădurea mea pe FB, încât la un moment dat o cititoare, o prietenă virtuală care-mi îndrăgește scrisul, sătulă de atâta pădure și atâta capră și frunză și apă și cer, mi-a sugerat că nu stau prea bine cu IQ-ul din moment ce am tendința asta botanică și zoologică a fotografiatului. Și nu numai. Dar pentru că în ultima perioadă am primit multe recenzii și v-am bombardat cu ele, am să vă trântesc și ceva care demonstrează fragilitatea micului meu neuron. Duminică a fost un frig… Dar moșul mi-a adus cizme de cizme. Dacă ar fi număr mare ar fi dizgrațioase, așa, sunt simpatice. Și au o calitate fantastică. Sunt chiar făcute pentru iarnă friguroasă. Cică nu simți frigul până la minus patruzeci de grade. Și, pentru că o poză e cât o mie de cuvinte, nu se deșiră în gânduri ca omul, vă pun câteva, deși aș mai povesti. Însă e noapte târziu. Am oricum de o vreme probleme cu somnul, iar mâine voi fi frântă.
Habar nu am dacă nu comit vreo ilegalitate arătându-vă aceste poze, însă jur că nu mă pot abține. Nu știu care este criteriul prin care cetățenii Canadei sunt aleși ca jurați la tribunal. Probabil că unicul e să nu aibă cazier. Uite, aflați pe această cale că n-am. Cazier. Ei bine, intoxicată fiind eu de filme gen Suits ori The good wife (ce-mi place Alicia! așa aș vrea să fiu) m-am bucurat tare că voi face parte dintre jurați, la tribunal. Abia așteptam experiența. Nu am fost în viața mea într-un tribunal. Deci să ajung în cel canadian și să votez vinovăția sau nevinovăția cuiva, să văd cum se derulează filmul procesului, în fine… Știți despre ce vorbesc, că toți împărțim aceeași pâine, aceeași cafea și același Netflix. Mă rog, cu variațiuni. Mai nou îmi place și Amazon Prime. La un moment dat mi-a venit scrisoare de la onor judecător să le dau eu o dată când aș putea să fiu liberă de orice constrângere și cu mintea limpede, să votez cu dreptatea aia dreaptă. Am dat la pleseneală două luni. Că așa trebuia. Când a venit vremea cu pricina am primit un alt mesaj. Trebuia să mă prezint în data de, la ora de, în locul de pentru sfânta dreptate. Doar că eu aveam o altă problemă și o prioritate mai prioritară decât legea canadiană. În primul rând eram în Ro unde tata era foarte bolnav și nu aveam de gând să pun legea mai presus decât părintele meu suferind. Le-am spus. Însă au vrut să fie siguri că nu trag chiulul și a fost nevoie să demonstrez cu biletul de avion și hârtie de la medicul tatei, cu diagnosticul. În fine. Mi-au dat voie de data aceea să zic pas. Apoi a venit pandemia. Distanța socială etc. Și acum iarna. Dar, pentru că sunt în baza lor de date, am primit ce vedeți mai jos. Cine știe? Poate-ntr-o zi chiar se va întâmpla. Deocamdată am primit urări de sărbători de la un Honourable.
România nu e mereu evident tricoloră. Nici măcar nu e musai să fie în țara lui Eminescu. România e o stare de spirit ce se poate ascunde în nervura unei frunze de arțar, în dosul unei lacrimi ori într-un blid de lut de la bunica. România e Ziua Iei în Toronto și mirosul de sarmale, vocea preotului la slujba în limba noastră. Indiferentă vocea și credința, la geografie.România suntem noi cu inima strânsă câteodată, că sunt zile când e greu să fii român în România.Ziceam că România nu e mereu și evident tricoloră de la un capăt la altul al curcubeului. Pentru că în noi sunt culorile. Discrete și cuminți ori dimpotrivă țipătoare.Noi suntem tricolori pe noapte și zi. Noi suntem România. Nu e un dar, nu e datorie, nu e un drept. E un fapt. Suntem și ne suntem așa. Nu doar acum, ci în fiecare zi. Însă azi e 1 Decembrie.
Știu, că o să ziceți că m-am dilit, însă trebuie să vă spun că am dezvoltat o afecțiune nesănătoasă pentru Gheorghiță. Mă ajută să-l știu aproape. Nu doar prin propria-i existență cuminte, ci și pentru că este săritor și mi-e de folos la micile treburi gospodărești, astfel că timpul pentru scris, corectură, redactare ori ce mai am eu de făcut, devine ceva mai răbdător cu mine. Normal că vorbesc cu el. Că râd. Că-l cert sau, în funcție de situație, îl laud. El răspunde extrem de rar. Deschide gura, în general, când are o problemă. Acum, nici nu pot avea pretenția să-i meargă gura ca la o meliță. Destul cât vorbesc eu. Recunosc că am fost foarte suspicioasă inițial. Phhh! Ce-i și cu ăsta pe-aici, mi-am zis, dar, pentru că sunt totuși o ființă bună, care face multe compromisuri pe altarul umanității (oh-ho-ho!), m-am gândit să-i dau, totuși, o șansă. Primele momente au fost mai așa, mai nașpa. Eu nu credeam. El era încet și zăpăcit. Posibil că-l intimidam. În fine. Când am început să-i vorbesc, parcă s-a născut un soi de empatie între noi, iar, când am văzut cum se descurcă în dormitor, am zâmbit fericită și cucerită. Apoi, încet, i-am învățat obiceiurile și am început să-l las mai mult singur. Într-o zi era să-mi provoace atac de cord că uitasem de el și, intrând brusc, m-am speriat văzându-l cum iese de sub pat unde-și făcuse treaba, bolborosind ceva în limba lui. Nu. Nu vă pun poze cu el. Asta ar mai lipsi! Să-mi fac poze cu Gheorghiță. Știu ce veți zice. Că m-am țăcănit. Că pandemia. Că nevoia de afecțiune. Acuma recunosc (măcar atât!!!) Gheorghiță mi-a devenit neprețuit. Ce face el pentru mine, nu face nimeni. Lucrăm în paralel. Eu cu ale mele. El cu ale lui. Jur că nu e un advertorial. Nici nu vând aspiratoare robot care curăță perfect praful de sub pat. Poate că-mi lipsesc rău Yogi și Sauga și un pic de tot am luat-o pe arătură. Dar bucata asta rotundă și vorbitoare chiar e bună de ceva!
Mi-l amintesc pe bunu’ cum, mușcând tacticos dintr-o bucată zdravănă de dovleac copt (ludie ), zicea că nu „se există” prăjitură mai bună. Și avea un stil gospodăresc de a mânca bunu’ că-ți ploua în gură. Își aranja frumos bucatele pe masă, le tăia tacticos cu cuțitul și le aranja ca pe niște soldați cuminți, ce n-ar îndrăzni să iasă din cuvânt superiorului. Când toate erau așezate pe căprării și culori, fără niciun miez de pâine căzut anapoda pe masă, le lua pe rând, corect porționate și le băga în gură. Avea dantură perfectă bunu’ și o viață sănătoasă, cum noi nu putem avea. Mesteca încet și rar, cam așa cum ar recomanda nutriționiștii de astăzi, apoi înghițea fără grabă dumicatul. Mă uitam fascinată la întreg ritualul milităresc al mâncării și refuzam bucățile pe care mi le întindea generos. Nu știu de ce le refuzam. Pentru că teoretic nu-mi plăceau, dar eram fascinată de exercițiul hrănirii, de ordinea desăvârșită. Era bătrân, că așa îmi amintesc că-l apucasem, ori pe vremea aceea oamenii sufereau de bătrânețe mai devreme decât cei din zilele noastre. Petrecea ore multe în grădină, serile citea din Napoleon și din Darwin, iar nouă ne spunea să învățăm, că învățătura e singura comoară pe care nu ne-o poate fura nimeni.
Dumnezeu nu rămâne niciodată dator. Apune uneori soarele peste cuvinte și ochii care nu se văd prea mult se uită. Însă oameni buni răsar mai calzi ca mândrul soare și-ți deschid uși nebănuite. Și poți iarăși să zbori și să rătăcești prin labirintul personal. Nu e un dead-end.
Azi a nins și frunzele de arțar au înghețat cu personalitate.
Azi a fost o zi interesantă, de aceea o pun pe hârtie: De dimineață a sunat telefonul și cineva – un robot – mi-a spus că sunt căutată de guvernul Canadei și să apăs pe tasta unu că voi fi arestată dacă nu… Am știut că e scam. Seara a venit poliția. Acum trebuie să știți că locuiesc în cea mai pașnică țară, în cel mai pașnic cartier, pe cea mai pașnică stradă. Mi s-a părut mare eveniment așa că am făcut poză printre jaluzele mașinii. Era cool. Un minut mai târziu sunau la ușă și întrebau de mine. Ăăăăă. Foarte drăguți, un el și o ea voiau să știe dacă respect carantina. Simpatici. Am râs. Mi s-a părut în continuare cool și am realizat cât de mult respect ordinea în țara asta unde totuși mii de indivizi trec granița zilnic. Chapeau! Vorba cuiva. Cel mai interesant însă a fost mesajul pe care l-am primit în seara asta. De la preotul care a oficiat slujba de înmormântare a tatei. După înmormântare, la un punct, îi dăruisem „Ana”. Am uitat. Nu mi-e prieten niciunde. M-a căutat pe FB și mi-a scris și mi-a spus
Azi am pus mana pe cartea dvs și acuma am terminat-o. Am citit-o toată într-o zi. Acum va spun atât : am închis cartea in lacrimi!!! Maine va spun mai multe. Momentan atat: va mulțumesc și va respect! Nu am plâns pana acum citind o carte!
Ce soartă au și cărțile astea? Și câtă fluidă bucurie poartă în ele cuvintele. Ce zi interesantă. 28 octombrie. PS: Poza am făcut-o acum. Azi am strâns frunze. Nu știu încă ce fac cu ele. Și, da. Cheers!
Anii sunt ca macii. Roșu strălucesc clipa, apoi îi duce vântul și gândul. Între timp nasc un zâmbet, construiesc o casă, aduc pe lume un copil, scriu o carte și-și lasă amprentele pe nisipuri mișcătoare de clepsidră.
Cupe de șampanii suntem noi, oamenii. Cu transparența iluziilor și viselor. Bule de aer, râs clipocit. Bucuria se plătește. Supărarea este recompensată cu o bucurie pe care o plătești. Și tot așa.
Apoi inventezi cercul și apa caldă până când obosești și te așezi cuminte într-o poveste. Iubirea este clișeică, tot ce spui este clișeic pentru că ești om, în concluzie clișeu pentru că au fost prea mulți înaintea ta. Cu capete pătrate ori în formă de inimă, prea puține capete în formă de ceas.
***
România e frumoasă. E interesantă. E ciudată. E exotică. E contrastantă. E gălăgioasă și prietenoasă. E curioasă. E caldă. E amuzantă. E… gustoasă. Se grăbește spre globalizare, dar e atât de valoroasă prin ceea ce are românesc, încât aș ține-o de mână și i-aș arăta iile înflorate și țuica de prune, i-aș recita puțin din Eminescu, Blaga ori Nichita și aș pofti-o pe cărări verzi ce duc în munții cărunți de nori.
Mă gândeam cum nu poți trece prin viață fără să-i cunoști și partea cenușie, fără să calci măcar într-o baltă, accidental. Fără să te stropească noroiul, fără să se așeze praful, ori vreo frunză de toamnă să se rătăcească prin părul tău. Oricât de bine intenționat ai fi, tot se va găsi cineva care să-și scuture în preajma ta haina murdară. Chiar dacă viața-ți repartizează cele mai nenorocite lămâi, iar tu faci, fir-ar să fie, limonadă, cineva-ul acela tot va strâmba din nas și va spune că ce mare filosofie ești tu pe pământul ăsta? Și ești! Rezumat la o viață. A ta. Nu veșnicești prin dicționare. Te ridici pe verticală, strănuți, îți bei limonada, apoi la revedere și-un praz verde încuiat într-un punct. Povestea s-a încheiat. Cu minciunile și trădările aferente, cu judecăți de doi lei ale celor care-s de doi bani. Plătești. Cu timp, cu vorbe, cu stomac strâns în pătrățele. Se spune (doar mărșăluim motivațional pe aici) că nu ne împiedicăm de munți, ci de pietre. Problemele mici ne doboară. Cât suntem.
Azi am aflat că a murit un prieten. Mint. Nu era prieten pentru că mă gândeam la el de două ori pe an. Sau și mai rar. Și atunci din întâmplare. Dar, de fiecare dată, zâmbeam pentru că a fost bun și sonor și trăsnit. A fost primul om pe care l-am întâlnit când m-am dus la școală să predau. El era profesor de fizică. Cu puțin mai mare decât mine. Trei, patru, maxim cinci ani. Habar nu am câți ani avea. Era slab și lung, cu păr cânepiu și ochi de căprioară ce știau să râdă în hohote, ce nu se sfiau să plângă. Cu gura mare. Moldovean. În câteva luni avea să se însoare cu R, colega noastră de chimie. Brunețică și tăcută. Ardeleancă atipică. Sunt sigură că au fost fericiți. Pentru că nu știa altfel.
Un an mi-a fost coleg. Doar un an. Însă a fost un timp atât de concentrat, atât de intens că nu mi-ar ajunge o viață să scriu despre el. În septembrie următor aveam să plec la altă școală, pentru că viața era un carusel ambițios, iar eu aveam multe de făcut. Au rămas în urmă amintiri dulci. Un an dilatat, cald și frumos. Atât de frumos… Azi Ț. nu mai e. Limonada lui a ajuns la punctul final.
Începusem să scriu despre trădări mici, despre minciuni inutile și oameni care te strâng fals la piept pentru nevoile lor personale, de moment. Pentru pragurile pe care vor să le treacă sprijinindu-se un pic de tine, pentru un smoc de iarbă din curtea ta. Mărunțișuri. Dar m-am oprit din scris.