Peste drum de casa mea stau niște indieni tineri. Indieni din India, nu nativi. O familie tânără cu o fetiță de vreo zece ani. Oameni harnici, gospodari. Mereu meșteresc câte ceva și, cum omul sfințește locul, au o reședință frumoasă. Pe toată ușa de la garaj se întinde un abțibild uriaș cu steagul Canadei. Cred că e abțibild și nu vopsit, că prea e perfect. Povestit pare de prost gust. În realitate nu e. Unele lucruri în teorie sunt cumva, în practică altcumva. Casa lui e gri, cu dale solide din piatră, cu multă sticlă, ușa de la garaj albă.
Ninge lăptos. Ninge glorios, ninge ca-n povești – nu știu de unde e expresia, dar chiar așa ninge – iar culorile ușii se împletesc cu roșul steagului canadian și cântă. E o frumusețe ireală dată de fulgii supraponderali care, leneși, se dau stânga-dreapta, dreapta-stânga, până se așează pe pământ. Am încercat să fac poze, dar nu ies. Efectul nu se compară. Tehnica omului nu prinde tehnica lui Dumnezeu. Uneori, când au ei sărbători, îi văd îmbrăcați tradițional. Sunt frumoși toți trei. Exotici. De cuib. De trib. De gintă. De comunitate unită care se adună și se sărbătoresc și-și sfințesc obiceiurile.
Asta despre Arțaria mea.
În rest Zavida și cică Dragobete azi. Dar Dragobetele care sărută fetele e în fiecare zi. Sau nu.
La SIONO mare bucurie mare. Vin pe bandă rulantă surprize. Joi e ziua SIONO!
Azi au venit de la tipar cărțile lui Petru. „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris!”
Sunt excepționale. Vi le recomand din tot sufletul. Exemplarul meu a pornit la drum.
O să vă mai povestesc despre ea. Azi vreau să o vedeți.
Coperta este o combinație între pictura doamnei Rodica Milaș Scutaru, munca lui Răzvan și a Sashei Segal.
Cartea are și o grafică frumoasă. Cât despre cum e scrisă… Trebuie să o descoperiți.
Unde o găsiți? Pentru început la SIONO librăria.
), zicea că nu „se există” prăjitură mai bună. Și avea un stil gospodăresc de a mânca bunu’ că-ți ploua în gură. Își aranja frumos bucatele pe masă, le tăia tacticos cu cuțitul și le aranja ca pe niște soldați cuminți, ce n-ar îndrăzni să iasă din cuvânt superiorului. Când toate erau așezate pe căprării și culori, fără niciun miez de pâine căzut anapoda pe masă, le lua pe rând, corect porționate și le băga în gură. Avea dantură perfectă bunu’ și o viață sănătoasă, cum noi nu putem avea. Mesteca încet și rar, cam așa cum ar recomanda nutriționiștii de astăzi, apoi înghițea fără grabă dumicatul. Mă uitam fascinată la întreg ritualul milităresc al mâncării și refuzam bucățile pe care mi le întindea generos. Nu știu de ce le refuzam. Pentru că teoretic nu-mi plăceau, dar eram fascinată de exercițiul hrănirii, de ordinea desăvârșită. Era bătrân, că așa îmi amintesc că-l apucasem, ori pe vremea aceea oamenii sufereau de bătrânețe mai devreme decât cei din zilele noastre. Petrecea ore multe în grădină, serile citea din Napoleon și din Darwin, iar nouă ne spunea să învățăm, că învățătura e singura comoară pe care nu ne-o poate fura nimeni.
