„Am venit în Canada cu limba română prin toate buzunarele și mi-am păstrat-o în suflet, ca pe o religie” (Em Sava)

Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri. Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească.

ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!

Ana este una din cele mai frumoase cărți inspirate din viața satului românesc din veacul trecut pe care le-am citit, urmărind impresionantul spectacol al vieții dintre granițele unui sat transilvănean, locuit deopotrivă de români și de unguri, ce trăiau alături, dar nu împreună, fără a se amesteca unii cu alții. Aflăm despre tradiții, rânduieli și obiceiuri, despre sărbători, credințe și prejudecăți, rod al unei  migăloase munci de documentare a autoarei.

Scrisă într-un dulce grai românesc (am apreciat foarte binevenitul glosar de termeni de la sfârșitul cărții), povestea se țese rând cu rând, prinzând în hora ei povești de viață cu  bune și cu rele, cu suferință, dar și cu bucurie. Poate fi privită și ca o carte-document a acelor vremuri, surprinzând o ”felie” de istorie ce traversează cele două războaie, ajungând, generație după generație, până în prezent. Este povestea adevărată a străbunicii și bunicii autoarei.

Ana a fost bunica ei.

De-a lungul timpului, am citit nenumărate cărți, dar despre câteva din ele am spus că le-am trăit, și nu doar citit. Ei, bine, Ana face parte din această categorie. O adevărată bijuterie literară pe care am citit-o cu sufletul și pe care am simțit-o scrisă cu sufletul.

Am simțit, conectată la trăirile personajelor cărții, un tăvălug de sentimente: duioșie, nostalgie, dor, tristețe, neputință, dar și speranță și multă iubire. O lectură care mi-a transmis un prea-plin sufletesc greu de redat în cuvinte. Iar dintre rânduri am cules, presărate cu folos, perle de înțelepciune: “Pentru că, draga mea, viața e doar viață. Răul și binele au fost și vor fi mereu pe Pământ. Doar noi oamenii putem să luăm frumosul și să-l purtăm în inimă. Doar noi. Nu uita asta, fata mamii, nu uita!”

Pășim în poveste intrând în Sava, un sat din județul Cluj, pe care îl vedem la început prin ochii entuziaști ai fetiței de patru ani venită în vacanță la bunici (am realizat astfel de ce autoarea a ales pseudonimul Em Sava – un nume deloc întâmplător).

”Când ajungeam în dealul Savei, bucuria mi se aduna în gât și mă ridicam pe vârfuri, întotdeauna nerăbdătoare să văd ulițele satului, înșirate cuminți ca într-un fund de căldare cu marginile întinse și împădurite până spre casa bunicilor, din spatele căreia grădina țâșnea îndrăzneață până sus pe deal, la morminte, unde nucul mare și bătrân stătea de pază. Cele două biserici, ca doi ochi de veghe, păreau dinadins așezate fiecare la câte un capăt de sat. Cea românească, micuță și veche de multe sute de ani, era ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni ce o înconjurau, iar cea ungurească, albă, se înălța luminoasă, având în spate tufe mari de melin.”

Apoi firul poveștii se duce mult în trecut și o cunoaștem pe Maria și destinul ei mult încercat. S-a căsătorit din voia părinților, cu cel ales de ei, așa cum se cuvenea, chiar dacă ei acela ”nu-i mișcase inima”.

”Avea să se mărite, că asta era soarta femeii… Să-și ascundă coada sub năframă, să facă mâncare la bărbat, să asculte de soacră și să facă copii sănătoși.”

Femeie puternică, demnă, hotărâtă și neînfricată, Maria a iubit și a suferit. Și iubirea nu i s-a întors pe măsură. A născut și a crescut copii și a îngropat ființe dragi. A făcut sacrificii, a trudit și a dus poveri care ar fi frânt un spirit mai slab. Cartea de față e, totodată, un omagiu adus femeilor care au dus greul casei și al familiilor lor în vremuri de restriște, fără să plece capul.

Ana e rodul iubirii interzise a Mariei cu Sandor, singurul bărbat care i-a înfiorat inima. Dar Sandor era ungur…

”Cine îi plăcea ei nu putea spune la nimeni. Sandor îi plăcea. O făcea să râdă și simțea cum o furnică atunci când i se uita în ochi. Dar Sandor era ungur. I-ar tăia limba tatica dacă ar ști. Și-apoi, nici Sandor nu și-ar spurca neamul luându-și româncă.”

Am suferit, m-am întristat și m-am bucurat pe rând, citind povestea Mariei și povestea Anei, așa frumos spuse, cu gingășie și emoție. Ana e o femeie admirabilă, o ființă frumoasă și luminoasă, bună ca pâinea caldă. Ce mult au avut, fiecare din ele, de luptat cu obstacolele vieții!

Am urmărit personajele, interacțiunea și maturizarea acestora, curgerea vieții lor de zi cu zi, în paralel cu schimbările pe care le va suferi satul sub influența evenimentelor istorice, a războaielor, a ocupației străine, care își vor pune amprenta nemiloasă asupra tuturor. Țin să remarc excepționala galerie de personaje, foarte atent desenate, pe care le vom cunoaște pe parcurs. Oameni frumoși sau mai puțin frumoși, aspriți de viață, făcând față, așa cum au putut, cărților servite de soartă.

Ana este totodată un minunat roman de dragoste, o dragoste împărtășită și împlinită, despre care am citit cu lacrimi în ochi și zâmbetul pe buze.

”Dragostea lor nu a durat trei ani, așa cum spun astăzi specialiștii. Nu s-a topit și nici nu s-a schimbat în prietenie. N-au alungat-o nici nașterile Anei, nici ridurile ori firele de păr alb, nici colburile care s-au așezat la fel, în fiecare an pe ulițele Savei, purtând în miezul lor miros de struguri și de prune coapte.”

Nu vă dezvălui mai mult, ci vă invit să descoperiți singuri această superbă poveste profund românească. Începând de la titlu, subiect, decor, numele personajelor, limbaj și foarte inspirata copertă, totul este autentic și frumos.

O carte de păstrat în bibliotecă, de citit și recitit, pe care o recomand cu drag!

Recenzie – Oli Georgescu – Delicatese literare 

Mulțumesc mult Roxana Creanga pentru prima impresie după citirea în format electronic a Anei mele! Chiar eram curioasă cum se receptează pe acest format.

„M-am obișnuit cu formatul electronic sunt câțiva ani de când îl folosesc. Nu pe telefon însă, ci de pe un dispozitiv bun, prefer chiar formatul asta exact pentru când citesc intr-o limbă diferită de limba mea maternă si am dicționare incluse și la îndemâna doar cu un clic. Oricât mi-ar plăcea să ma pierd in librării si să miros paginile cărților, n-aș avea loc în casă și nu mi se pare corect să țin cărțile în garaj. Singurul dezavantaj e că de multe ori, din cauza că nu am imaginea coperții – probabil mă ajuta memoria vizivă – am tendința să uit titlul cărților, îmi amintesc continutul dar nu întotdeauna titlul și/sau autorul. Când am cartea în mână “fotografiez” coperta.
Tare mi-a plăcut Ana ta, Em, tare! Am citit-o pe nerăsuflate, și m-am umplut de duioșie.
Admir cum ai reușit tu să completezi amintirile bunicii cu munca de documentare și cu sentiment să scoti un roman rotund. Mi-am adus aminte de imaginea pe care am văzut-o la tine când scriai romanul, cu multe bilețele colorate în jur, pagini cu texte scrise de mână așezate alături, mi-am și imaginat cum te-ai așternut tu la scris, și apoi le-ai îmbinat perfect ca într-un puzzle. Bănuiesc că bunica ți-a povestit totul în timp, frânturi, iar tu le-ai adunat, apoi ai cercetat și completat.
Cinașă scriitura ai tu, fătuță, ca o mângâiere, și tare s-ar mai nelcoși bunica ta cu tine!
Nu am avut dificultăți cu regionalismele. Pe câte unul, l-am intuit, pe altele le-am căutat, ele dau culoare si autenticitate.
Ritualurile de nuntă, strigăturile, detaliile prelucrarii cânepii, “făcutul” cuptorului, descântecele țigănești, jocul de duminică… ai fost tu acolo oare, Em? Nu? Asa pare… Și eu am fost cu Ana acolo, să știi și mi s-a strâns inima odata cu cea a Mariei, apoi a Anei.
Multumesc, a fost o încântare!”

„Ana” mea a ajuns e-Book pe Amazon. Deja am primit poză din Italia, cum s-a cuibărit ea în biblioteca Roxanei. Nu prea am eu încredere în formatul electronic, deși anumite cărți le-am citit așa, fiind unica posibilitate să ajungă la mine. Sunt de modă veche, prefer cartea de hârtie. Însă ieri, când s-a întâmplat, am fost tare bucuroasă, ca și cum ar fi altă etapă. Voi ce părere aveți?

Și poza Roxanei:

Probabil că v-am plictisit până la epuizare și, când auziți „despre” cărțile mele, vă întrebați: iar vine asta cu Ana ei ori cu Pași? Însă eu mă minunez în continuu, deși sunt la a doua carte și la atât de mulți dragi care îmi scriu. Și tot minune mi se pare. E ca și cum ar veni mereu și mereu Moș Crăciun, iar comoara mea de cadouri ar crește. Și nu mă lasă inima să nu spun, pentru că e de spus. Și mai ales pentru că amintirile se duc, se pierd. Dar cum să nu te bucuri când stai tu așa, bine-mersi, cu burta la soare (metaforic, firește că stai cu burta pe computer, de fapt nu cu burta ci cu degetele) și te trezești cu mesaj ori/și cu tag. Și cum să le păstrez pentru mine? Cum să le uit? Le pun aici, la păstrare, cu riscul să vă obosesc, ori să vă supăr, ori…  Însă dacă le pun aici, aici vor rămâne și nu le voi pierde prin miile de foldere din computerul meu neorganizat.
De la Nicoleta – Flori de mandarin, citire:

„Tocmai am terminat de citit ieri Ana. Am cumpărat-o zilele trecute pentru Anca Tanner care îmi este prietenă. Ideea era să o pun la poștă după ce se dă drumul la a circula mai liber, deci e ceva vreme până atunci. Și am zis că, dacă tot o am în casă, nu strică să o citesc și eu. Efectiv cartea asta nu doar că m-a prins, ci m-a acaparat cu totul. Eu aș pune-o în lectura obligatorie pentru liceu. Am fost atât de profund impresionată, așa de marcată de cartea asta… și nu scriu asta pentru a vă lăuda. Este purul adevăr. Am citit Pași, și recunosc că nu m-a dat pe spate. Dar Ana…. Ana este o carte în care mi-am recunoscut bunicii și istoria, unde m-am regăsit și pe mine însămi.
Am scris acest articol despre carte, deși e sărăcuță recenzia față de impresia pe care mi-a lăsat-o. 
Și pentru că mi-a plăcut așa mult, mi-am comandat azi una și pentru mine, ca nu cumva să rămână biblioteca mea fără ea. Mai ales că mai sunt trei pe stoc din câte se pare.
Cred că mi-ar plăcea în continuare să știu ce s-a întâmplat cu „morții”care au plecat spre America, dacă au reușit chiar să își găsească rostul formându-și un nou început.
Se vede mult suflet în ea. Am plâns când am citit-o. Și nu plâng ușor.
Vă îmbrățișez virtual, dar o fac cu toată inima.”

Ana” de Em Sava nu este o carte, este o operă literară deosebită. Rareori mă impresionează o carte până la lacrimi, dar „Ana” m-a făcut să râd și să plâng deopotrivă. Am citit cartea asta cu atâta drag, regăsindu-mă printre rânduri. „Ana” nu este un roman siropos din care nu rămâi cu nimic, ci este istorie și cultură împletite cu profunzimea naturii umane. Cu siguranță această carte rămâne pe raftul cărților de top în biblioteca mea. Recenzia vă ajută să pătrundeți o clipă în lumea Anei”. #ana #emsava #editurasiono

Ana – O carte ce pecetluiește inima

Și pentru cei care ați ajuns până aici, îmi etalez colecția de biluțe, postări de FB din ultimele două luni. Nu am pus nicio recenzie. Acelea sunt deja aici.
Două luni de dragoste de literă, două luni în care Ana mi-a fost aici, mi-a fost aproape.

ff

O cunosc de multă vreme pe autoarea romanului „Ana”, cunosc familia și lumea în care ea a crescut și s-a format. Îi cunosc și preocupările literare, talentul creator și mi-am exprimat cu mai multe ocazii aprecierea pe care o am pentru ceea ce scrie, pentru bucuria și ușurința care se resimte în textele ei. Astăzi, prin romanul aflat în discuție, Em s-a depășit pe sine, a adus în atenția cititorilor o frescă a societății transilvănene din prima jumătate a secolului trecut, având în prim-plan satul ardelean, cu specificul său, așa cum nu a mai făcut-o nimeni de când Ion Lăncrăjan, sau Ioana Postelnicu, murind, au încetat să mai scrie. Satul ardelean, prezentat printr-un studiu de caz a tot ceea ce se petrece în mica localitate Sava, trece prin schimbările impuse de evenimentele istorice care influențează întreaga Transilvanie (Primul Război Mondial, reforma agrară, Dictatul de la Viena, Al Doilea Război Mondial), iar autoarea surprinde până la cele mai mici detalii trăirile oamenilor, felul în care ei reușesc, sau nu, să se adapteze la schimbările pe care le aduce marea istorie în lumea lor. Autoarea subliniază cu foarte multă pricepere impactul pe care îl are marea istorie, prin deciziile, de multe ori absurde, care s-au luat de mai marii țării, ori ai lumii, asupra comunităților mici, așa cum sunt cele rurale, precum cea din micul sat Sava. Oamenii află despre marile evenimente prin schimbările pe care acestea le aduc în micul lor univers și nu prin știrile de presă. Pentru satul Sava istoria nu este un eveniment îndepărtat ci o intervenție, deseori brutală, care modifică oamenilor ritmul vieții, regulile străvechi de conviețuire.

Romanul scriitoarei Em Sava este totodată și un omagiu adus țărăncii ardelene care, pe lângă supușenia pe care i-o impun legile nescrise ale comunității, este puternică, de neclintit în fața vremurilor, în jurul ei familia se formează, crește, se întărește, viețuiește și moare. Comunitatea Savei surprinsă prin intermediul a trei generații de femei, prin Maria, Ana și Zamfira, este profund matriarhală. Viața se ivește, istovitor din chinurile fizice ale femeii și tot așa merge mai departe. Maria reprezintă trecutul care împovărează femeia, Ana este prezentul care dovedește tăria și dorința de emancipare a acesteia, în vreme ce Zamfira e viitorul dătător de speranță, tocmai prin  ideea de continuitate care le leagă pe cele trei femei.

Nu în ultimul rând, romanul Ana este un important document lingvistic, un colector al unui grai frumos și străvechi al Transilvaniei, în primejdie să se risipească, să se uite, să se piardă. Or, Em Sava, prin demersul său, face și o valoroasă colectare și restituire a limbii române vorbite la un moment istoric dat în această parte de Românie.

„Ana” este un roman foarte bine gândit, până la micile detalii, dar mai ales e bine scris. Pot spune că este, cu adevărat, lucrarea unui profesionist. Merită să ajungă și pe masa criticilor, pentru că abordează un domeniu evitat de cele mai multe ori de scriitorii români contemporani: satul românesc. E o carte pentru cititorii selecți, doritori de literatură bună.

Prof. Arion Hadrian

Când un om îți pătrunde cartea…
O cunoașteți cu toții pe Simona Poclid. Îi cunoașteți scriitura, delicatețea, emoția, modul ei ferm și delicat cu care face fiecare pas în viață. Ana mea a ajuns la ea. Și ea a ajuns la Ana.

În literatura română s-a mai născut o Ană. Ce bucurie, cartea a fost zămislită de mâinile unui scriitor contemporan, deja iubit, lucru care sper să-i înalțe condeiul cu și mai multă nădejde, și mai mult curaj, punându-i numele și talentul și între alte coperte. Pentru că sunt o țărancă, cartea Elei Mihu, Em Sava, „Ana”, apărută la editura Siono, mi-a frământat inima și mi-a pus-o la dospit cu grijă, sub un ștergar de cuvinte frumoase, calde, vii, de parcă mii de copite i s-ar așeza în rând și ar tropăi pe mintea celui care citește. Lumea satului românesc (al unuia ardelenesc în această carte) este plină de durere, năpastă și izbândă. Cele trei personaje, Maria, Ana și Zamfira, asistă, trecând prin ura și moartea celor două războaie, la o altă facere a lumii. Maria, nume predestinat de altfel, este hotarul jertfei, al luptei și al iubirii, scoțând din pântecele ei nu doar vlăstarele neamului, ci întreaga sevă a spiritului femeiesc, de nestrămutat și de neînvins, din orice colț de lume ar fi. Ana este nădejdea, tăria și fericirea suflului omenesc, luând de la mamă (Maria) aceeași sminteală dulce a iubirii, capabilă și de moarte în numele celui ales. Și, bineînțeles, nu în cele din urmă, Zamfira, fiica Anei, e alungată-n viață în locul morții surorii mai mari, anume parcă să împlinească filosofia circulară a vieții: oamenii mor și se nasc încontinuu, din suflet în suflet trece iubirea și se izbește-n iarba crudă, să râdă voioasă și să înfăptuiască frumusețea.

Pentru cei mai pricepuți decât mine în a scrie recenzii le va atrage atenția construcția sigură a cărții, multitudinea de personaje, puse-n rânduri cu grijă și cu pricepere, cât și capacitatea incredibilă a Elei de a reda atât de frumos și blând (oricât de paradoxal ar suna) duritatea vieții. Satul (de orice fel ar fi, din orice colț de lume, chiar și Sava, comparat atât de sugestiv cu o căldare) e condus de legi care nu se curmă și nu se scriu niciodată, dar pe care oamenii le respectă. Brutalitatea nașterii și a morții, greul muncii, săpăturile din minte și din suflet pe care războaiele le lasă, durerile personajelor, iubirile și trădările, regăsirile și dorurile se rotesc amețitor, închegat și coerent, deși, văzând la început că sunt 69 de capitole, m-am gândit că, la un moment dat, hățurile vor fi scăpate din mâini. În schimb, cartea mi-a amintit și de Preda, și de Rebreanu, și de Tudoran, smulgând din firea-mi colțuroasă lacrimi și dor, căci Sava nu doar se asemuiește cu satul copilăriei mele, dar e o bucată din inima năframă a acestui popor, pătată cu sânge amar, și de ruși, și de nemți, și de chiaburi, și de toți străinii care ne-au strâns grumazul, crezând că focul inimii noastre, cuprinsă între munți, păduri, ape și înaltul Cerului poate fi stins.

,,Ana” Elei Mihu are puterea nu doar de a descrie biografia unui neam dintr-un sat ardelenesc, nici de a scurge prin pâlnia încrâncenată a poporului nostru niște firimituri sublime și însângerate. Chiar dacă ar fi făcut numai aceste lucruri „simple”, ar fi fost îndeajuns. Dar nu; acest hotar e trecut de autoare cu picioarele desculțe, căci și stilul i s-a copt de la debut („Pași”), iar universalitatea personajelor sprijină cu tărie și curaj scriitoricesc stâlpul romanului și flamurile tragediei. Am regăsit în Maria (strașnic personaj) forța multor personaje ale literaturii universale. Femeia aceasta, pe care viața o fierbe, are cioburi din însuși sufletul lumii și parcurge lumea romanului cu o strășnicie care demonstrează (cel puțin în ochii mei) cât de tare pot bate clopotele vieții pentru unele spirite, ducându-le cu ușurință în înaltul desăvârșirii. Mi-a amintit de Oedip care-și scoate ochii, de Hamlet care se perpelește-n nedumerire, zbuciumat de iubire și datorie, de Prometeu care se chinuie la nesfârșit. Îmi asum cu bucurie asemuirile subiective pe care le fac, deoarece am regăsit în viața Mariei viața multor țărănci și pentru că am o năframă în inimă, pe care nu o dau jos niciodată, mi-am putut șterge lacrimile în liniște.

Am crezut întotdeauna, poate prostește, că literatura, bălăcindu-se și-n mocirle, precum porcii, trebuie să fie morală. Fie că vorbește despre sfinți sau despre draci, în final, orice scriitură trebuie să aibă o firimitură de moralitate. Este criteriul prin care trec tot ceea ce citesc și, mai ales, iubesc când vine vorba de cărți. Lucrul cel mai înalt, pe lângă cele multe înșirate fără pricepere de mine până aici este că cele trei personaje (le numesc așa, deși ele au trăit în realitate, căci îmi pare mai smerit pentru un cititor străin) sunt, în final, niște icoane ale vieții. Maria, Ana și Zamfira, deși trec prin dureri pe care doar imaginându-le ne-am prăbuși într-un chin capabil să ne spulbere și avântul, și frumusețea, și bunătatea, își păstrează și nădejdea, și iubirea, și credința, în ciuda cojilor pe care le scot în lume. Îmi permit să vă întreb dacă există ceva mai frumos pe lume decât să fii rănit atât de rău de alții și tu să nu-i plesnești, deși toate legile lumii ți-ar permite?

Maria va îndura iubirea săracă a primului bărbat, va crede cu naivitate în promisiunile celui pe care-l iubea, își va pierde primul născut, cel blând și atins de Dumnezeu, va trece prin lipsuri și prin hula lumii, cu pieptul jupuit, cu toată viața dăruită copiilor ei, făcând din fiece zi un altar pentru jertfe. Tăindu-și inima câte puțin în fiecare zi, își va petrece viața așteptând binele divinității. Frumusețea aceasta, în care cred, dar mărturisesc că nu-i ușor de dobândit și nici de așteptat, m-a însoțit de-a lungul întregului text. Fiica ei, Ana, și nepoata, Zamfira, au venit să întărească speranța că ducând binele în cârcă, chiar și atunci când îți sparge coastele, nu-i fără rost. Totul încununat, desigur, de gestul autoarei de a turna în rând viața acestor femei, împlinind un drum al sufletului care a trecut dintr-o femeie în alta, dintr-o generație în alta, trimițindu-și, fără tăgadă, iubirea, puterea de sacrificiu, dreptatea și frumusețea. Din pântece în pântece au trecut, rând pe rând, toate, ca să se odihnească sub mâinile nepoatei. Un gest măreț și gingaș pentru a sărbători amintirea celor care se odihnesc sub pământul ce-l călcăm. O adâncă datorie plătită de cei mai tineri către strămoși și, de ce nu, o cădere în genunchi în fața lui Dumnezeu care a croit lumea amestecată-n durere și fericire.

Am început să scriu gândindu-mă să vă recomand cartea, dar cumva, parcă aș mai păstra-o pentru mine. Încă un pic. O să-mi înving acest egoism, din dragoste și pentru Maria, și pentru Ana, și pentru Zamfira, și pentru Ela. Le simt ca pe niște mame venind din timp, rotindu-se pe lângă inima mea, povățuindu-mă. Viețile lor, zbuciumate, sub furtună, însorite și înmiresmate concurează cu orice altă viață a literaturii de oriunde.

Sunt mândră, deși, firește, nu am niciun drept, că există astfel de scrieri în literatura noastră și că, iată, cineva nu doar descrie satul, ci îl și cântă, vorbind despre oamenii pe care această țară i-a avut cândva. Mă îndoiesc că alții ca ei se vor mai naște cândva.

Sper ca „Ana” să fie pusă de timp, de cititori, de critici, pe raftul cu literatură contemporană valoroasă. Și să fie, pentru cine se va mai încumeta pentru o așa jertfă, un model de roman contemporan care tratează o istorie care pentru mulți va fi, din păcate, în curând, uitată. Cartea aceasta cântec, jale și bucurie merită citită. Veți vedea! Este precum boabele de rouă care, deși bătute-n cap de Soare, nu se usucă niciodată.

(P.S. În plus, aveți ocazia să învățați și câteva cuvinte ardelenești! 🙂 )

„Ana din Sava transilvană, de sub umbrele marelui Cluj Napoca” zice Psi. O recenzie venită de la un om căruia nu-i curge sânge prin vene, ci poezie. Mulțumesc cu soare, Camelia! Bunica iubea cărțile și cu siguranță ar fi fost fericită să o îmbrățișeze pe aceasta. M-ar fi privit cu albastrul acela elegant și dulce și ar fi fost fericită. Nu pentru ea, pentru mine. Pentru că am reușit (mărturisesc, cu greu și „săpând” în trecut) să pricep și să descopăr viața aceea închisă bine între copertele altui secol. Scriind am uitat că e vorba de familia mea, de rădăcinile mele, am urmat cuminte, de pe margine, destinul personajelor și m-am mirat că au fost tineri și frumși, că au iubit și au fost nebuni și ei de frumusețea vârstei, apoi că au suferit și că umbrele războiului ori ale altor vitregii le-au mai spurcat seninul .

ana. o poveste de dincolo de timp

Mona scrie. Scrie admirabil cu o forță creativă fantastică. Are o energie neobosită, izvorâtă poate din Maramureșul ei înflorit. Printre proiectele ei se numără și acela de a face recenzii. Am avut norocul și onoarea să fiu recenzată la ambele cărți apărute. Scrierea ei despre „Pași” a apărut în Observator – Toronto și Itaca – Dublin.
Acum s-a întămplat „Ana” care a fost filtrată prin sufletul ei, înțeleasă, iubită și reinterpretată pe tiparul familiei ei. E o bucurie modul în care Mona a râs și plâns citind aceste gânduri și întâmplări și mirări ale omului primordial. Recenzie ei e aici.

„Povestea Anei și a Mariei, mama ei, vă va cuceri! Veți plânge, veți iubi, veți suferi și vă veți ruga, veți zâmbi și îmbrățișa pozele vechi din amintirile voaste. Vă va renaște dorul și vă va strânge inima în pumn. O va stoarce de bătăi și vă va copleși sentimentul de drag. Și toate acestea o veți face într-o singură limbă. Limba română.
Romanul Ana de Em Sava este scris autentic. Em folosește regionalisme pe tot parcursul cărții. Dialogurile sunt transpuse exact ca atunci. Fără artificii “de oraș”. Obiceiurile sunt redate în detaliu, superstițiile, credințele sunt descrise perfect. Scriitoarea a fost fidelă trecutului, bunicii ei și adevărului. O muncă de documentare remarcabilă, așezată pe hârtie în stilul, atât de natural și frumos, al autoarei Em Sava.
Ana este, până la urmă, ca o frescă tricoloră pictată pe zidul dintre cele două lumi. Orașul și satul.”

„Avea bunica un fel a ei de a împleti amintirile. Le lua una câte una și le îmbina, bune cu rele, iar la sfârșit rămâneai doar cu senzația: ce bine că a fost! Cu vocea ei caldă și calmă. Vorbea de război, de foamete și durere, dar cu un zâmbet pe buze. Îmbinând cuvinte ca: noroc, fericire, iubire, frumusețe. O priveam pierdută în semne de întrebare. Cum pot exista toate deodată? Cum poți vorbi zâmbind despre lucruri pe care nici în cărți nu le poți citi fără a-ți ghemui sufletul?

Dar ea împletea amintiri cu senzații. Le trecea prin inima ei și ni le împărtășea nouă, nepoților, cu resemnarea omului care a știut să trăiască.
“Pentru că, draga mea, viața e doar viață. Răul și binele au fost și vor fi mereu pe Pământ. Doar noi oamenii putem să luăm frumosul și să -l purtăm în inimă. Doar noi. Nu uita asta, fata mamii, nu uita!”

Și n-am uitat. Pentru că avea bunica un fel de a spune lucrurile. Le împletea perfect, încât sunetul și sensul lor dăinuie în veșnicie…

Ați avut norocul de a vă bucura de bunici? Vă amintiți mirosul dragostei din casa bătrânească? De vacanțele, jocurile, poveștile cu iz de demult? De graiul lor autentic, de mâinile lor muncite, de rugăciunile murmurate în fiecare seară?

Dacă răspunsul este da, atunci veți iubi “Ana” de Em Sava cu toată inima copilului reîntors acasă!

Dacă aceste lucruri vă sunt străine, atunci vă veți pierde printre rândurile cărții și vă veți îndrăgosti de lumea pe care o veți descoperi!

Paginile se deschid. Cad șapte ori șapte lăcate și secretele ies la iveală, cum răsar viorelele primăvara.

Ana…mi-a dat cheia. Eu am înșirat ca pe mărgele rândurile și gândurile. Ale ei, ale mele. Și vi le dăruiesc vouă…

Ana, Em Sava

Ana de Em Sava este o carte ca o inimă care bate românește. Este povestea adevărată a străbunicii și a bunicii autoarei. Este scrisă cu litere de dor și iubire. Cu respect pentru tradiții, pentru grai, pentru tot ce a însemnat satul românesc. Este o carte document care ne oferă posibilitatea să intrăm în lumea de la țară și să trăim, să muncim, să plângem și să iubim alături de cele două femei. Maria și Ana.

Satul bunicilor autoarei este Sava. Un sat din apropierea Clujului, în care românii și ungurii își duceau traiul împreună, dar cât se poate de separat. Deloc întâmplător pseudonimul scriitoarei are în componență acest nume. Îl poartă cu mândrie, face parte din ea, iar odată ce termini de citit Ana, înțelegi de ce l-a ales Em. Em Sava.

Em Sava a dat prin Ana viață și glas unor destine greu încercate. Unor femei care au avut o singură vină, aceea de a iubi. De a fi vrednice și neînfricate, de a se sacrifica și a-și duce crucea fără să se plângă până la capăt.

Viața țăranilor nu a fost și nu este ușoară. Amintirile noastre, cu bunicii, cu mirosul de fân abia cosit, de serile când mergeam cu cana să ne-o umple bunicul cu lapte prospăt muls, de războiul de țesut care ocupa camera pe timpul iernii, toate acestea compun un tablou idealizat al sentimentului pe care îl simțeam când eram acolo. Al iubirii și al copilăriei. Însă dacă ștergem ușor, cu o bucată de material îmbibată în adevăr, culorile acestor imagini descoperim greutățile, truda, lipsurile, regulile după care erau obligați să trăiască. Descoperim poverile unor vieți greu încercate.

În cartea Ana de Em Sava pătrundem adânc în acest univers. Suntem martori la schimbările pe care le va suferi satul Sava. Două războaie, ocupația străină, austro-ungară și sovietică, și segregarea impusă de legi nescrise între sătenii români și maghiari. Toate acestea sunt un fundal peste care viața se desfășoară nestingherită. Iubiri, dureri, boli și moarte, joc și voie bună, feciori și fete dați în pârg, spinări gârbovite de ani și greutăți. Satul. Satul românesc.

Povestea Anei și a Mariei, mama ei, vă va cuceri! Veți plânge, veți iubi, veți suferi și vă veți ruga, veți zâmbi și îmbrățișa pozele vechi din amintirile voaste. Vă va renaște dorul și vă va strânge inima în pumn. O va stoarce de bătăi și vă va copleși sentimentul de drag. Și toate acestea o veți face într-o singură limbă. Limba română.

Romanul Ana de Em Sava este scris autentic. Em folosește regionalisme pe tot parcursul cărții. Dialogurile sunt transpuse exact ca atunci. Fără artificii “de oraș”. Obiceiurile sunt redate în detaliu, superstițiile, credințele sunt descrise perfect. Scriitoarea a fost fidelă trecutului, bunicii ei și adevărului. O muncă de documentare remarcabilă, așezată pe hârtie în stilul, atât de natural și frumos, al autoarei Em Sava.

Ana este, până la urmă, ca o frescă tricoloră pictată pe zidul dintre cele două lumi. Orașul și satul.

Mie mi s-a așezat în inimă ca vocea bunicii, a mamei mele bune. Am iubit fiecare rând pentru că mă ducea în căsuța mică de la poalele muntelui. Am trăit această carte, am simțit-o, am primit-o și m-am lăsat îmbrățișată de ea.

Credeți-mă, paginile ei miros a țărână și a trudă. A lumânări arse și flori de câmp. A apă de pârâu și spumă de lapte. A speranță și iubire. A iertare și binecuvântare. A amintiri. A țara noastră.

Are Em Sava un fel a ei de a împleti amintirile. Le ia una câte una și le îmbină, bune cu rele, iar la sfârșit rămâi doar cu senzația: ce bine că a fost!

Sper că v-am convins să îi dați o șansă! Știu că o veți iubi!

Cartea Ana de Em Sava se poate comanda AICI.

Mai jos puteți citi câteva citate din cartea Ana. Am ales să le scriu, deoarece astfel vă puteți face o idee mai clară despre cum este scrisă. La sfârșitul cărții autoarea a pus la dispoziție un glosar cu toate regionalismele și definițiile lor. Așadar, chiar dacă amintirea voastră nu vorbește ardelenește, veți înțelege cu ușurință aceast roman.

“Sava, sat rupt din sânul lui Dumnezeu, sta pitit ca un cuib între dealurile împădurite ce-l împrejmuiau ca o cetate, cu pământ lutos în care prunii, perii și merii își agățau cu putere rădăcinile și se luau la întrecere în podoabe rotunde, parfumate și dulci. Bolta cerului părea aici mai departe de om, iar casele se înșirau împovărate de griji de-a lungul drumurilor pline de colb vara și înecate în noroaie toamna și primăvara.”

“-S-o gătat fetele, dragu’ tatii? N-ai găsit în tătă lumea asta mare pe nime’, numa’ o văduvoaie româncă cu copii?

Mai mult decât vorbele, pe Sandor l-a ars durerea din ochii bătrâni ai părintelui. A vrut să-i spună, să-i explice. Dar a priceput că n-ar avea rost. N-ar înțelege. Se va obișnui și dumnealui și toată lumea, gândi. Că n-au de ales. Dar sufletul îi tremura într-o suferință adâncă, întinsă până-n măruntaie. Nici războiul nu-i adusese atâta amar. Acolo fusese simplu: viață sau moarte. Dar acum? Când nu era vorba doar de viața lui?”

“Satul clocotea: “Maria lu’ badea Tudor, Voinicoasa, face bitang”, era pe buzele tuturor. Că rar se întâmpla să calce strâmb câte-o fatămai slabă de înger, mai ușor de prostit. La Maria nu s-ar fi putut gândi nimeni. Fusese cuminte și făloasă, fată din familie de gospodari de frunte, pețită de toată floarea flăcăilor, apoi nevasta lui Voinicu.

-No, amu’ nu mai îi cu nasu’ pă sus. Nu să mai gată ca-n zua de Paști, că-i cu burta la gură. Așe-i trebe! Da’ ce? Credea că o ia bogătanu’ de ungur? Da’ sus o năzlit! Bine i-o făcut bozgoru’! spuneau majoritatea.”

“-Trebuie să rupi logodna cu Sănducu din Imbuz! îi spuse hotărât.

-Ai bolunzât, mă? Cum să rup logodna? îl întrebă Ana răgușit, râzând. Crezu că glumește, dar niște furnicături porniră brusc din stomac și-i sugrumară vocea.

-De ce nu vine el dacă are ceva de spus? întrebă, vrând să pară la fel de hotărâtă, dar își simți palmele transpirate.

-Pai cum să vină? Te mi poate fluiera cineva? Amu’ ești logodită și tot satul știe că-i ești făgădită lui Sănducu…, răspunse băiatul.”

Ana, Em Sava

Cartea se poate comanda aici:

https://www.sionoeditura.com/shop/