„Am venit în Canada cu limba română prin toate buzunarele și mi-am păstrat-o în suflet, ca pe o religie” (Em Sava)

Ana, protagonista romanului cu același nume, este un personaj cu nimic mai prejos decât Scarlett O’Hara, ori alte eroine cu rezonanță literară. Frumoasă și puternică, trăiește și iubește într-un secol bântuit de istorie și de mentalitățile strâmte ale satului ardelenesc din acele timpuri. Destinul ei stă sub semnul unui mare secret, purtat în suflet toată viața. Cartea este și o frescă a satului românesc cu obiceiurile și tradițiile sale, de aceea mulți cititori își vor regăsi amintirile copilăriei, iar cei foarte tineri vor descoperi o lume minunată: cea a originii lor. Cartea este pur românească.

ÎNTR-O LUME CARE COPIAZĂ, E EXOTIC SĂ FII ROMÂN!

Ana este una din cele mai frumoase cărți inspirate din viața satului românesc din veacul trecut pe care le-am citit, urmărind impresionantul spectacol al vieții dintre granițele unui sat transilvănean, locuit deopotrivă de români și de unguri, ce trăiau alături, dar nu împreună, fără a se amesteca unii cu alții. Aflăm despre tradiții, rânduieli și obiceiuri, despre sărbători, credințe și prejudecăți, rod al unei  migăloase munci de documentare a autoarei.

Scrisă într-un dulce grai românesc (am apreciat foarte binevenitul glosar de termeni de la sfârșitul cărții), povestea se țese rând cu rând, prinzând în hora ei povești de viață cu  bune și cu rele, cu suferință, dar și cu bucurie. Poate fi privită și ca o carte-document a acelor vremuri, surprinzând o ”felie” de istorie ce traversează cele două războaie, ajungând, generație după generație, până în prezent. Este povestea adevărată a străbunicii și bunicii autoarei.

Ana a fost bunica ei.

De-a lungul timpului, am citit nenumărate cărți, dar despre câteva din ele am spus că le-am trăit, și nu doar citit. Ei, bine, Ana face parte din această categorie. O adevărată bijuterie literară pe care am citit-o cu sufletul și pe care am simțit-o scrisă cu sufletul.

Am simțit, conectată la trăirile personajelor cărții, un tăvălug de sentimente: duioșie, nostalgie, dor, tristețe, neputință, dar și speranță și multă iubire. O lectură care mi-a transmis un prea-plin sufletesc greu de redat în cuvinte. Iar dintre rânduri am cules, presărate cu folos, perle de înțelepciune: “Pentru că, draga mea, viața e doar viață. Răul și binele au fost și vor fi mereu pe Pământ. Doar noi oamenii putem să luăm frumosul și să-l purtăm în inimă. Doar noi. Nu uita asta, fata mamii, nu uita!”

Pășim în poveste intrând în Sava, un sat din județul Cluj, pe care îl vedem la început prin ochii entuziaști ai fetiței de patru ani venită în vacanță la bunici (am realizat astfel de ce autoarea a ales pseudonimul Em Sava – un nume deloc întâmplător).

”Când ajungeam în dealul Savei, bucuria mi se aduna în gât și mă ridicam pe vârfuri, întotdeauna nerăbdătoare să văd ulițele satului, înșirate cuminți ca într-un fund de căldare cu marginile întinse și împădurite până spre casa bunicilor, din spatele căreia grădina țâșnea îndrăzneață până sus pe deal, la morminte, unde nucul mare și bătrân stătea de pază. Cele două biserici, ca doi ochi de veghe, păreau dinadins așezate fiecare la câte un capăt de sat. Cea românească, micuță și veche de multe sute de ani, era ocrotită de coroanele rotunde ale pomilor bătrâni ce o înconjurau, iar cea ungurească, albă, se înălța luminoasă, având în spate tufe mari de melin.”

Apoi firul poveștii se duce mult în trecut și o cunoaștem pe Maria și destinul ei mult încercat. S-a căsătorit din voia părinților, cu cel ales de ei, așa cum se cuvenea, chiar dacă ei acela ”nu-i mișcase inima”.

”Avea să se mărite, că asta era soarta femeii… Să-și ascundă coada sub năframă, să facă mâncare la bărbat, să asculte de soacră și să facă copii sănătoși.”

Femeie puternică, demnă, hotărâtă și neînfricată, Maria a iubit și a suferit. Și iubirea nu i s-a întors pe măsură. A născut și a crescut copii și a îngropat ființe dragi. A făcut sacrificii, a trudit și a dus poveri care ar fi frânt un spirit mai slab. Cartea de față e, totodată, un omagiu adus femeilor care au dus greul casei și al familiilor lor în vremuri de restriște, fără să plece capul.

Ana e rodul iubirii interzise a Mariei cu Sandor, singurul bărbat care i-a înfiorat inima. Dar Sandor era ungur…

”Cine îi plăcea ei nu putea spune la nimeni. Sandor îi plăcea. O făcea să râdă și simțea cum o furnică atunci când i se uita în ochi. Dar Sandor era ungur. I-ar tăia limba tatica dacă ar ști. Și-apoi, nici Sandor nu și-ar spurca neamul luându-și româncă.”

Am suferit, m-am întristat și m-am bucurat pe rând, citind povestea Mariei și povestea Anei, așa frumos spuse, cu gingășie și emoție. Ana e o femeie admirabilă, o ființă frumoasă și luminoasă, bună ca pâinea caldă. Ce mult au avut, fiecare din ele, de luptat cu obstacolele vieții!

Am urmărit personajele, interacțiunea și maturizarea acestora, curgerea vieții lor de zi cu zi, în paralel cu schimbările pe care le va suferi satul sub influența evenimentelor istorice, a războaielor, a ocupației străine, care își vor pune amprenta nemiloasă asupra tuturor. Țin să remarc excepționala galerie de personaje, foarte atent desenate, pe care le vom cunoaște pe parcurs. Oameni frumoși sau mai puțin frumoși, aspriți de viață, făcând față, așa cum au putut, cărților servite de soartă.

Ana este totodată un minunat roman de dragoste, o dragoste împărtășită și împlinită, despre care am citit cu lacrimi în ochi și zâmbetul pe buze.

”Dragostea lor nu a durat trei ani, așa cum spun astăzi specialiștii. Nu s-a topit și nici nu s-a schimbat în prietenie. N-au alungat-o nici nașterile Anei, nici ridurile ori firele de păr alb, nici colburile care s-au așezat la fel, în fiecare an pe ulițele Savei, purtând în miezul lor miros de struguri și de prune coapte.”

Nu vă dezvălui mai mult, ci vă invit să descoperiți singuri această superbă poveste profund românească. Începând de la titlu, subiect, decor, numele personajelor, limbaj și foarte inspirata copertă, totul este autentic și frumos.

O carte de păstrat în bibliotecă, de citit și recitit, pe care o recomand cu drag!

Recenzie – Oli Georgescu – Delicatese literare