Cum să nu crezi în ele, când sunt la fel de evidente ca semnele de circulație?

Am încercat prin vară să găsesc un loc unde să fac voluntariat, însă a părut atât de complicat – trebuia un curs de o zi, examinare psihologică și apoi un soi de repartizare. Mi-am notat în agendă perioada în care ar fi trebuit să mă înscriu, dar, după ce am început să mă ocup de David și de mămica lui, am renunțat la idee. Planul alimentar pentru R. îmi ia destul de mult timp – însă avem rezultate bune, verișoara mea a slăbit până acum aproape 14 kilograme -, iar zilele (că-n ultima vreme au fost câte două pe săptămână) sunt ocupate în întregime de dragălașul poznaș, cu care am dezvoltat o relație tare dulce.

Cu toate acestea, într-o zi m-am trezit căutând pe internet „orfelinate Cluj”. Am sunat la numărul de la contacte și am stabilit o întâlnire cu doamna de la capătul firului – directoarea casei de copii. Mi-a spus din start că are nevoie de un profesor de română și mi-a fixat o întâlnire-interviu ca să ne cunoaștem.

Și am ales împreună ziua de joi.

Nu-mi place rolul de victimă, durerea e foarte intimă în perspectiva mea. Mi-e greu de fiecare dată să vorbesc despre necazurile mele și despre mine, în general. Așa că nu o fac decât în situații extreme.
M-am îmbrăcat vesel și am pornit hotărâtă și un pic emoționată.
Îmi doresc să ajut, în memoria lui Tudor, și poate e forma cea mai valoroasă pe care o pot dărui.

Am făcut cunoștință cu A și discuția a curs fluent. I-am povestit despre mine detaliile care mi s-au părut relevante pentru ce aș putea să fac, iar ea mi-a vorbit despre casa de copii. La un moment dat, a remarcat admirativ pendularea mea între țări, iar eu m-am trezit spunând fix ce eram decisă să tac. Nu știu de ce, dar n-am putut să o las să-și imagineze o lume frumoasă unde ea nu are acces. De obicei nu-mi pasă de cei care cred poveste câinilor cu covrigi în coadă.

A tăcut o vreme, apoi m-a întrebat ce vârstă avea fiul meu. Îi curgeau lacrimile pe obraz. Mi-a spus, tristă pentru mine, tristă pentru ea, că are un băiat, singurul copil, de vârsta lui Tudor, bolnav de cancer.
Inutil să vă spun…
Cât de mari pot fi coincidențele? Cine să o înțeleagă mai bine?

De acolo am bântuit absentă prin oraș. Soare, oameni, case. Am intrat prin librării. Nu mi-am găsit cărțile nici la Cărturești, nici la Humanitas, nici la Gaudeamus… slabă prezență. Eu sunt de modă veche și-mi plac cărțile din librării. Seva lor vie și mândră în foi de copac.

În Piața Unirii, am trecut pe lângă corturile mari, fără să am vreo curiozitate ce e acolo. Am intrat în Catedrala Catolică. Eu, gândurile și lacrimile mele. Când m-am întors, m-am lovit pentru o secundă de o privire albastră. Mi-am văzut de ale mele, realizând abia câteva secunde mai târziu că fusese Corina Ozon.
Am revăzut-o câteva minute mai târziu. Era festival de carte în corturile mari pe lângă care trecusem, însă habar nu aveam. Am întâlnit-o apoi și pe Violeta Borzea.
Mi-a fost drag să le văd, să ne îmbrățișăm, să simt aroma fostei mele vieți, să simt normalitatea. Și căldura lor transferată din fosta mea viață în cea de acum.

Am încheiat ziua ruptă de o oboseală bună, pentru că am trecut niște munți pe care nu mă așteptasem să-i trec și nu știu dacă voi mai putea să o fac.
Dacă mi-aș fi propus să-i spun lui A despre tragedia mea, aș fi renunțat să mai merg la Casa de Copii.
Iar spontaneitatea unei întâlniri într-o biserică a rezolvat probabil primul pas din anxietatea mea uriașă față de oamenii din trecutul meu pe care mi-e greu să-i revăd, pentru că cel mai important lipsește.

Poate voi spuneți că sunt coincidențe, eu simt cu toată inima că nu sunt.
– A cu un copil atât de bolnav, singurul fiu, de vârsta unicului meu copil
– Întâlnirea din biserică, întâlnire ce a spart un perete gros
– Ziua de joi, special n-am lăsat pe dinafară acest lucru, pentru că ziua e specială pentru mine.
Și a mai fost ceva. Elementele sunt în text, însă o să vă spun mai încolo.