Category Archives: Bucăți de gând

Am emigrat în țara frunzei de arțar

29 Monday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, Observatorul

≈ 18 Comments

Am emigrat în țara frunzei de arțar în 2001, destrămată în fâșii mici, într-o încrâncenare de emoții contradictorii, venite abrupt și simultan în sufletul meu, fiind când copil al părinților pe care îi părăseam plecând atât de departe, când mamă a unui copil mic, față de care datoria și dragostea erau absolute, deci emigrarea era o bilă albă; când soție care-și urma biblic soțul inginer într-o țară de ingineri. Dar eram și profesoară de română (atât de profesoară!) care se trăda pe sine însăși renunțând nu la o meserie, ci la o menire. De mică știusem că voi deveni dascăl. Fără îndoieli, fără răzgândiri, fără neîncrederi. Îmi turasem motoarele în această direcție și mă simțeam bine în pielea mea, poziționată în fața catedrei, cu creta în mână, purtând conversații incitante cu elevii mei adolescenți.

Însă vârtejul de început de secol absorbea ca-ntr-un malaxor minți și inimi, născând compromisuri, pentru că planeta însăși părea a-și schimba coordonatele, iar românii înțelegeau mai bine ca niciodată verbul, în pofida substantivului. Istoria îndemna la acțiune, iar societatea tricoloră se modifica cu viteză. Ușile bătrânei Europe nu se deschiseseră încă, așa că emigrarea era o carte de joc rară. Cozile de la ambasadă demonstrau clar disperarea românilor care ar fi schimbat macazul sorții oricând și oricum.

Am plecat curioși la capătul lumii, eu stropind drumul cu praf de lacrimi, însă având promisiunea fermă a soțului meu că după trei ani ne vom întoarce.

Ai mei ne încurajaseră plecarea: „Avioanele zboară în ambele direcții”, influențați de valul general social care, la ora aceea, vedeau exodul sinonim cu tresele de general. Doar aleșii puteau face pasul, sita fiind deasă și exigentă. Ispita visului american și curiozitatea descoperirii altor tărâmuri se țineau de mână, așa că am zburat spre noua noastră viață și încrezători, și ușor inconștienți, și, mai ales, fără a ști că ruperea de viața noastră de până atunci era definitivă. „Ce voi face într-o țară de ingineri?”, mă întrebam eu, profesoara de română. Răspunsul avea să vină peste câteva luni când aveam să încep să predau limba română la școala din Waterloo, care s-a mutat după un an sau doi în Kitchener.

Articol – Observatorul de Toronto

Un verb ca toate verbele

25 Thursday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, Observatorul

≈ 18 Comments

Privești ca-ntr-un album 3D, nisipurile mișcătoare ale ființelor care se perindă prin viața ta. Înveți că trebuie să te iubești ca să supraviețuiești traficului uman, crescut ca aluatul pe orice arteră existențială. Mic, te placi necondiționat. Mare, înveți circumstanțiala condițională și te placi mai puțin. Pentru că vine o zi când, în grădina ta gramaticală răsare comparația. Apoi neputința. Și puncte, puncte…

Autodidact, începi să zâmbești în alt fel. Cu gura închisă. Și îți lipești surâsul, ca untul întins pe pâine, pe ultima foaie de varză. Pe ultima… Aceea care se așază pe pământ – Pământ ești și în pământ te vei întoarce.

Sufletul îl păstrezi intact în miezul miezului, ca pe o umbră. Nu știi prea bine ce e, deși pe el îl simți cel mai tare. Visceral. Din punct de vedere științific are vreo douăzeci și patru de grame.

Îl păstrezi intact în miezul miezului. Pentru că realmente nu știi – deși încerci de la început și până la sfârșit – și nu îl poți analiza. Îl ascunzi ca pe umbră. Să nu-l pipăie mâini mercantile. Să nu ți-l ia pe nimic. Să nu despice firul în patru. Să nu te schimbe după chipul și asemănarea lor.

Apoi frunzele cad. Una după cealaltă. O vreme ești compos mintis, apoi îți trece precum gripa, odată cu primăvara în care îți cresc florile de măr până-n toamnă. Ți le crești singur, cu mâinile goale, într-un act de smerenie totală, la fel cum îți crești copiii. După aceleași dogme vechi de când lumea.

Vrei să te oprești atunci când crezi c-ai descoperit cercul, dar te învârți clișeic între punctele de referință cu litere mari ca un hamster pe running wheel. Ești, de prea multe ori, ermetic. Așa îți vine. În teorie e prudent să fii ermetic. Deși e riscul tău. Pocnești ușor și ești mult prea interpretabil. Crești pe verticală și te adapi din basme. Pe care le crezi. Cu tărie crezi în zâne și balauri, dar mai ales în Moș Crăciun. Volatile se duc undeva, se ascund în sertare.

Abia apoi răsar poveștile. Prima dată le asculți, apoi te încalți cu ele și le trăiești. În general, – cu foarte multe excepții de la regulă – binele învinge, iar tu pui pe masă liniștea cea de toate zilele ca pâinea scoasă din cuptor. Aburindă, dătătoare de destin, de rugăciune și de doruri. Îți alegi rolul după zi și după anotimp. Și după piesă. Pentru că drama îți curge prin vene de cele mai multe ori, deși, în afară de rarele momente de poezie psihedelic explodate și niciodată pe deplin explicate, trăiești epic folosind o punctuație general acceptată de societate. O punctuație regulamentară.

De obicei, joci popice. Rostogolirea bilei de bowling îți demonstrează că pământul e rotund, că tu ești activ și că, în general, există culoare și sunet.

Ai nevoie de aceste realități palpabile pe care ți le faci cuib într-o veșnică definiție a părților de simțire, pe care le aranjezi într-un confort relativ și o căldură intersectată morfologic de vocale și consoane înclinate minuscul, chiar dacă majusculele îți sunt inserate în propriul ADN ca un extra cromozom.

Punctul culminant e la milimetri de deznodământ. Când ninge.

(Articol apărut la ziarul Observatorul de Toronto – ediția tipărită)

Întâmplări cu lămâi

17 Wednesday Jan 2024

Posted by in Amalgam, Întâmplate sau nu..., Bucăți de gând, Observatorul

≈ 26 Comments

O domniță, cât se poate de conațională, m-a tras de urechi.  Desigur, la figurat și desigur, virtual. Spun domniță, deși habar n-am câți ani are, iar la profilul de FB n-are poză. Însă mi-a spus că e gravidă cu primul copil, de aici presupunerea mea că e o doamnă mai mică.

Nu e prima oară când cineva îmi pretinde ceva pe motive naționale. Acum, să nu crezi că aș fi vreo inimă rea, care întoarce spatele unui semen în nevoie, român el sau nu. Dimpotrivă. Însă când acest ajutor poate constitui un posibil deserviciu adus mie sau familiei mele, mă trag cu un pas înapoi. Și nu risc. 

Îți spuneam mai demult cum, pe la începuturi, săream ca arcul când auzeam vorbindu-se românește și mă lipeam de vorbă ca guma de mestecat. După o vreme am înțeles că românul nu e chiar rara avis pe aici; comunitatea mioritică e generoasă. Și nu toți se bucură că sunt eu româncă și am chef de vorbă. Ba chiar unii, prinzându-se că ești de-al lor, o dau pe englezește. Experiențele sunt variate, oamenii diferiți. Și am învățat nu doar că aceeași tipologie se întâlnește la toate popoarele, dar și că pădurea cu uscăturile-i aferente e uniform distribuită pe globul pământesc. Sunt și români faini, așa cum sunt și canadieni faini. Și viceversa. 
În fine, domnița cu pricina, care e doar un exemplu aleatoriu – sunt convinsă că și tu ai avut genul acesta de experiențe – s-a ofuscat toată și, în scurta conversație de maximum cinci minute, a avut vreme să-mi reproșeze ferm insensibilitatea la faptul că e și gravidă, și nouă în Canada. Pe scurt, avea nevoie de ceva de la mine, însă îndeplinirea dorinței ei era condiționată de furnizarea unor documente pe care nu le putea obține din cauză că era nou venită. Eu, în opinia ei, trebuia să închid ochii și să accept, chiar dacă, pe termen lung, acest lucru mi-ar fi putut aduce prejudicii. Legea, în opinia ei, trebuia ocolită și ignorată în situația de față, pentru că, repet, ea era româncă. În plus una gravidă. Am încercat, cu empatie, să îi explic cum stă treaba, însă iritarea i s-a transformat în ironie, apoi în cuvinte grele despre mândria – sau lipsa ei – de a fi român. Am renunțat, în cele din urmă la dialog, lăsând-o în drumul dezamăgirilor ei naționale. 

Întâmplarea în sine m-a lăsat cu un gust amar. Chiar dacă-i voi uita numele și cuvintele, va rămâne mirarea că unii oameni pot invada pe alții cu vorbele și nevoile lor, puse ca un pistol la tâmpla celorlalți, cu șmecheria de a scurta drumul regulilor și a ascunde sub preș legea. 

Nu e nici prima, nici ultima întâmplare de acest gen. Până la urmă lumea în care trăim e o junglă, o pădure de lămâi, din care încercăm cu toții să facem limonadă. Uneori reușim. Alteori ni se strepezesc dinții, privim prin tunel, știind că luminița ne așteaptă la capăt, chiar dacă în anumite zile ea pare a se îndepărta precum Mecca. Însă speranța moare ultima. 

Iar eu, la început de an, vă urez să fiți sănătoși și să aveți parte în viață de oameni ce poartă, nu neapărat stindardul tricolor, ci cel al respectului și corectitudinii. Ne iubim conaționalii.  Dar omul bun e bun, indiferent de limba pe care o vorbește. 

Ianuarie  – 2024 – Observatorul, Toronto

Luni

15 Monday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 19 Comments

Azi e un frig cu zurgălăi. Am ieșit din casă cu intenții onorabile și gimnastice. Însă, după două sute de metri, cu ochii lăcrimând, m-am întors, lăsând eroismele pe altădată. Cum sunt sensibilizată de la răceala/gripa ce-o fi fost, am zis că fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă. Fuga de la locul acțiunii. Că fuga-fugă e și mai sănătoasă și mai aprigă cardio și alte cele. În fine, sunt -11, dar cu vânt sunt -17.
Satisfacția mea majoră e că în Kitchener e mult mai frig.
Acu’ o să ziceți aia cu capra și cu iarba, dar jur că nu mă bucur de necazul bieților kitchener-ieni(?), însă încă retrăiesc senzația de mirată bucurie când am descoperit, după 13 ani de locuit în orașul cu pricina (și de îndurat severitățile hibernale), că Toronto e mai blând și vara, și iarna. Pentru mine a fost paradisiacă descoperirea. Și practic, am simțit Toronto ca pe o nouă emigrare, cea adevărată, pentru că în Kitchener mi-a plăcut pentru că m-am obișnuit, însă Toronto pentru mine e altceva. E vorba despre chimie, aceeași, pe care o simți și față de oameni.
Am intrat să vă spun, ca de luni, așa, două vorbe la repezeală, fără un gând anume.
Doar să vă urez să fiți bine, că viața e un bob de lacrimă cu două jumătăți egale. Ca ziua și noaptea. Lacrima bucuriei și lacrima supărării.
Și-ntre ele se-ntinde, ca o bandă desenată, traseul sinusoidal al sorții noastre.

Azi e marți

09 Tuesday Jan 2024

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal, Geografie subiectivă...

≈ 28 Comments

Tags

, , ,

Bun. Sunt tot mucoasă. Și atunci când îmi încep propoziția, fie ea scrisă sau spusă, cu „bun”, înseamnă că nu e bun deloc. În primul rând mi-e dor de vacanță… Nu, n-a fost cea mai reușită. De fapt cred că a fost cam cea mai nașpa, dacă mi-e permis limbajul academic (țțț Dragoș).

De ce? În primul rând vremea a fost cu pitici pe creier. Nu știam că-n Varadero vânturile-și fac de cap în decembrie. Dar ne-am plimbat mult pe plajă – mult mai mult decât în vremuri bune, cu mult soare și valuri pașnice sau deloc. Am prins și două zile țesute cu ploaie de-aia mocănească. Dar am citit mult…

Și, frate, n-am avut net decât cu țârâita. Drept pentru care am stat departe de mulți umanoizi. Jellyfish (sună mai agresiv, Dragoș) la schimb și tot felul de monstruoșenii (licență lingvistică, Dragoș). Dar pauza de oameni e bună. Crede-mă pe cuvânt. Uneori (azi) prefer meduzele. 🙂 Te curentează cinstit.

Am revenit pe plaiurile adoptive cu dorul aferent. Puțin îmi pasă că e cu draci oceanul dacă atunci când deschid ochii dimineața văd imaginea de mai sus. Am revenit și m-am lovit de probleme, de neplăceri, ba și de un virus voinic ce mă aștepta cu brațele deschise.
Păi nu mai bine fără net? Nici virusul n-a dat de mine în Cuba.

În altă ordine de idei, anul acesta am multe pe tavă. În primul rând vreau să termin o carte la care lucrez de ceva vreme. Nu știu ce-a ieși, dar e muncită…

Apoi, în afară de proiectele la care lucrez și diferite colaborări cu publicații din România și diaspora unde „activez” de mulți ani, vreau să intru mai mult în zona muncii mele directe cu autorul. Da, ați auzit bine. Nu cred că am spus aici, dar am început anul trecut un proiect foarte drăguț cu Silvia Tabor. Ce e super simpatic e că ambele suntem românce: una e în Taiwan, alta în Toronto. Observați coincidența literei T. Silvia are o minune de fetiță pentru care scrie povești. Protagonistă e fetița, Charlotte. Frumusețea e că aceste cărți sunt în română și în alte limbi. Eu fac traducere și redactare. Prima carte a apărut înainte de Crăciun. Sunt frumoase, amuzante, educative… e o bucurie să lucrez cu ele. Iar dacă aveți copilași în familie, faceți rost de ele. Transmit pozitivismul dulce al copilăriei noastre.

Cred că multe cărți se cer la lumină (pe când altele nu ar trebui publicate) și doresc să pun la bătaie experiența mea de scriitor/profesor/editor pentru a încuraja sau descuraja anumite proiecte literare. Așa că, dacă aveți nevoie, sunt aici pentru ajutor. Și, chiar dacă nu mai lucrez la SIONO pe moment, vă încurajez pașii înspre această editură, care se străduiește foarte mult pentru cititori.

Și în ultimul rând (azi), am nevoie de ajutorul vostru. Cred că v-am mai spus că obișnuiesc ca la fiecare început de an să dăruiesc două-trei cărți. În fiecare an am dăruit. Am lăsat în parc, în mall, am abordat direct pe stradă sau l-am rugat pe preotul de la biserica noastră să-l ducă pe „Andrei” la câțiva copii nevoiași. Anul acesta am fost departe de România. Așa că vă rog pe voi, dacă știți pe cineva care-și dorește din suflet să citească. Puteți fi și voi. Pentru mine dorința contează. La fel cum contează ca textul să fie citit. Nu vreau să arunc o picătură de apă într-o găleată, ci să fac un dar care să conteze.
Deci, dacă mă puteți ajuta… vă rog. Cărțile sunt pentru România. Și, dacă vreți să îmi spuneți în particular, nu aici, adresa mea de e-mail e sava.toronto@gmail.com

Mulțumesc

Primul cardinal

04 Thursday Jan 2024

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 13 Comments

Acasă, pe lângă felicitări dragi de Crăciun, casa împodobită de iarnă, cu brăduțul aferent, deși am fost plecați de sărbători, m-a cuprins călduros și un virusache. M-a luat parșiv și drăgăstos încă din aeroport. Mă aștepta cu covor roșu și temperaturi înalte. Cred că m-am îmbolnăvit în primele cinci minute de Canada. Dar până n-am picat în luptă, am reușit să fac niște ture în parcul pădure de lângă casa mea. Și ce-am văzut… ce m-a bucurat… ce vreau să împart cu voi e imaginea unui cardinal. Mi-s tare dragi și am senzația că aduc bine. Sunt iuți și aprinși, greu de captat în fotografie. Aduc bucurie scurt, apoi dispar ca și cum n-ar fi fost, ca niște flăcări ale speranței și vestirii de bine.

Să vă aducă bine, să vă aducă și vouă culoare, așa cum mi-au adus mie, la început de an. Pe fondul pădurii în sepia, roșul cardinal, mi-a adus primul zâmbet al lui 2024.

Anul Nou să vă fie bun!

30 Saturday Dec 2023

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând

≈ 16 Comments

Un an se încheie, făcând reverență celui care se apropie festiv, nou nouț, cu zile impecabile, neîncepute, ca un pachet de cărți de joc nedezlipit. O emoție clipește-n paharul de șampanie, iar artificiile colorează cerul orașului. Pragul dintre ani îl simțim prin bilanțuri și promisiuni, ca o nouă șansă pe care ne-o dăm noi înșine.

Cutume și superstiții: lenjerie roșie, bani în buzunare, boabe de struguri, cuvinte rostite când orologiul pragului dintre ani bate, și cine știe câte or mai fi… Omul încearcă să înduplece soarta, s-o vrăjească, s-o croiască după chipul și asemănarea binelui lui. Un an nou – un om nou. Un an bun – un om bun.

2023 a trecut. Pentru mine a fost anul celor mai multe călătorii. Am fost mai multe zile plecată decât am stat acasă: România, Austria, Germania, Cehia, Belgia, Grecia, Statele Unite, Cuba – în unele dintre țări (Cuba și State) am fost de mai multe ori.

Anul mi-a fost rodnic și bun. N-am publicat carte nouă, ca în anii anteriori, dar am fost parte din antologia „Un nou început” și am definitivat proiecte și muncit la altele care, cu ajutorul lui Dumnezeu, se vor finaliza în anul ce așteaptă în culise să intre pe scena vieților noastre.

A fost un an încărcat și drag, un an în care am cunoscut mulți oameni – unii au intrat solid în viața mea cu poveștile lor. Căci suntem povești umblătoare, suma amintirilor și emoțiilor noastre. Suntem iubiri condiționate și necondiționate. Ne iubim ca într-o rugăciune copiii și părinții. Creștem iederă în relațiile noastre

Mai e puțin și cifra se schimbă, 3-ul se transformă-n 4. Și vă doresc… Vă doresc ca 2024 să vă fie cel mai bun an de până acum! Să vă îmbrace cu haina liniștii sufletești și a iubirii! Să fiți sănătoși și să găsiți bucuria fiecărei zile, indiferent de previziunile meteorologice ale sorții!

Nevorbita de sărbători

28 Thursday Dec 2023

Posted by in A fi scriitor, Amalgam, Bucăți de gând, File de jurnal

≈ 26 Comments

Tags

, , ,

Azi plouă în paradisul cubanez. Paradis… Discutabil. Și pentru cine? E ca cifra 9. Din partea cealaltă e 6. Mai presus, sau mai adânc, decât imaginile feisbuciste, realitatea poartă încă pișcăturile pandemiei, iar cubanezii sunt, în marea lor majoritate, săraci ca-n palmă. Până și noi, cei care evadăm din confortul iernii de acasă, găsim nod în papura caraibiană turcoaz. Facem comparații, cuantificăm. Însă ne scăldăm în propria vacanță, în peisajul absolut, în Atlanticul nepăsător la dramele umane. Și-apoi ne întoarcem cuminți în casele noastre frumoase, cu telefoanele doldora de poze, întrebându-ne dacă localnicii sunt conștienți de frumusețea nepământeană în care trăiesc, ori visează ingenuu oameni de zăpadă. 

La ce mă gândesc întreabă retoric FB-ul. Uneori pun botul și răspund. 🙂 Mă gândesc: ce bine că plouă. Mă înfrupt din net un pic. Aici netul e prost și întrerupt. Și numai la el nu-ți stă gândul când oceanul îți înspumează epiderma, ca frișca înghețata. Sunt din 16 decembrie aici, iar zilele au fost și sunt ca o șaorma cu de toate. A fost un Crăciun altfel, dar la fel de splendid ca toate celelalte, pentru că peste tot sunt oameni și peste tot e Dumnezeu. Iar dacă te întrebi de-am colindat, îți spun sonor și răspicat că da. Și nu vorbesc metaforic, referindu-mă la muzica valurilor. În ziua de Crăciun am ieșit cu hidrobicicleta în larg și ne-am filmat colindând. „Ce vedere minunată” a ajuns la ai noștri cu același gust de dor, ca și cum am fi fost acasă. E drept că ținuta a lăsat de dorit. În plus am fost și desculți… Dar acestea sunt detalii insignifiante. 🙂

La ce mai gândesc? La bucuria de-a avea cu mine un Kindle, pe care l-am purtat peste tot și-am citit enorm, profitând de fiecare moment. Minunată invenție: să ai o bibliotecă întreagă într-o cutiuță subțire, ușor de strecurat în geanta de plajă, sau chiar în buzunar. Nu e reclamă, e doar bucuria unui obiect atât de util și ingenios. Obișnuiam să iubesc mai mult cartea fizică, însă în ultima vreme am trădat-o în favoarea micului ecran.
Sunt nevorbită (mai degrabă nescrisă) pentru că mi-a fost anul cu multe drumuri. Însă am atâtea adunate… și o carte la care trudesc de ceva vreme, care se înalță cărămidă cu cărămidă.
La ce mă gândesc? Uite, ți-am spus. 🙂

Am citit patru cărți zilele acestea. Sunt la a cincea. Impropriu spus citit. M-am înfruptat din ele ca dintr-un tort, flămândă de cuvinte, însetată de metaforă, de construcții stilistice. Prima a fost un siropel. Am dus-o până la capăt, deși firul narativ a fost slăbuț, foarte slăbuț. Neconvingător. Retorica personajelor și construcția lor a lăsat mult de dorit. Am simțit pulsând talentul autoarei, dar a fost așa, un fel de ceai dulce, o comedie romantică pe care n-o poți urmări până la capăt fără să pufnești, gândind că personajele sunt păpuși umplute cu puf, fără viață și zbatere.

Următoarele două, scrise de un alt autor, au fost ca votca după un ceai. Una dintre ele bună, bună. Emoții ce te trântesc și de tavan și de podea. Adrenalină cât cuprinde, genul acela în care uiți de tine, trăind în scriitură cu inima în gât. A doua, însă, plină de o ură viscerală, dusă la extrem, anormală. Pe care nu am putut nici să o înțeleg, nici să o accept. Mi-a lăsat un gust amar și mi-a părut rău pentru prima.

A patra a fost magistrală. Deși nu m-au convins toate personajele. Iar unele pasaje au fost subțiri ca firul ce se destramă. Însă au fost acolo descrieri și trăiri pline de o poezie divină, o dantelărie complicată a simțurilor, de-mi venea să pup Kindle-ul…

Nu, nu spun numele. Pentru că la noi nu există analiză literară. Orice observație se ia personal și nu aș schimba nimic. În plus sunt gusturile mele, filtrul meu format pe baza construcției propriei culturi literare, propriei șlefuiri și experienței muncii cu cartea. Nu vreau să fac praf pe nimeni, așa că îmi păstrez gândurile. Aș putea fi un critic literar obiectiv. Aș putea argumenta ceea ce susțin, însă aș fi linșată imediat.
Ce aș obține? Mi-aș biciui sensibilitatea fără rost și fără sens. Fiecare dintre cele patru cărți au sau vor avea cârnat lung și laudativ de păreri pro. Și nu mă cheamă Ghiță contra să pun eu piedică. Deci lansare cu mulți cititori pe câmpul de bătaie atât de generos și acceptativ al literaturii române contemporane!

În altă ordine de idei cred că unii dintre voi știți că m-am retras de la SIONO. Mi-e dragă editura și am muncit pe brânci la ea și pentru ea, însă am obosit rău. Nu doar pentru că nu pot controla anumite aspecte din cauze geografice, dar și pentru faptul că am ajuns să nu mai fac nimic în ograda proprie. Am ajuns să nu mai am sâmbătă și duminică, să lucrez până și în mașină. Să îndur orgolii, să corectez greșeli și să fac redactare la greu. Am ajuns la concluzia că nu merită să rescriu cărțile nimănui într-o așa zisă stilizare. Mă bucur pentru ceea ce am construit, însă anumite drumuri se termină și deciziile trebuie luate și în funcție de dorințele și nevoile personale. Așa că oficial nu mai fac parte din editură.

Sper să investesc timpul meu în ceea ce consider că merită. Pentru că munca la o editură te fură. Te trage în nisipurile ei mișcătoare și te obligă la acțiuni pe care nu trebuie să le faci. Le faci cu drag și devotament, crezând că ajungi la final. Dar nu ajungi. E un fel de Mecca ce se îndepărtează mereu și mereu. Monstrul muncii editoriale crește tot mai mare, strivindu-te pe tine ca individ. Și, cum sunt în primul rând scriitor, am simțit că fac niște sacrificii inutile mie și total neobservabile de către alții. Nu, nu mă plâng. Explic cât pot de detașat de ce am făcut un pas înapoi și am spus: ajunge.

V-am spus cu sinceritate acest lucru. A fost o hotărâre care mă bântuia de ceva vreme și acum, la final de an, am ales să-mi fac propria curățenie și să fac acest pas decisiv. Rămân prietena colegilor mei și, la nevoie, desigur, îi ajut. În plus am majoritatea cărților aici.
Deci nimic spectaculos, nimic interpretabil. Doar cred că în viață uneori trebuie să știi când să te oprești.

Cam atât de aici și de acum.
Pe curând!

Amintire cromatică

22 Wednesday Nov 2023

Posted by in Bucăți de gând

≈ 13 Comments

Vin atât de rar pe aici, încât găsesc WordPress-ul schimbat, neprietenos ca zilele acestea de toamnă târzie. Nu mi-e trist, mi-e bine și cald în casă. Dar FB-ul îmi amintește un moment trist. La Cluj, în 2019. Anii trec.

O fotografie ca oricare alta, o imagine de un eclectism care, nu știu de ce, mereu mă surprinde – o îmbinare dramatică de stiluri arhitecturale și culori ale unui Cluj în care speranța-mi se chinuia să-și închege forțat optimismul prin zăbrele lacrimilor sistematic zdrențuite de un pesimism sibilinic, indus de o parafă medicală. O simplă parafă medicală. Ultim pion pe tabla de șah: mat! Și totuși am tras aer în piept, făcând pauză câteva clipe de la durerea acelor zile – un status quo permanentizat – și-am surprins orașul descărnat și dezbrăcat. Un sfârșit de noiembrie greu de trăit. Plumbuit și amar, spălat de ploi, nesigur pe el.

Clujul lui 2019

Fus orar

02 Tuesday May 2023

Posted by in Amalgam, Bucăți de gând, Observatorul

≈ 14 Comments

Sunt sigură că te-ai aflat și tu, dragă prietene, într-un avion gata de decolare, așa cum sunt eu acum. Ai făcut check-in la zborul pentru Canada. Te-ai așezat la locul tău, după ce ai fost scanat, măsurat, trecut prin tot felul de filtre cunoscute sau mai puțin cunoscute. Ai pierdut multe ore prețioase chiar înainte de a începe zborul propriu-zis, zborul celor opt mii de kilometri interpuși între cele două acasă ale tale.

Ai avut și tu sufletul împărțit în două jumătăți perfect egale, strânse ca o lămâie de tristețea despărțirii „până data viitoare”, dar bucuros, în același timp, că te întorci la cuibul tău, în țara ta adoptivă, unde ai decis să trăiești.

Poate că în escala de patru ore, în care aveai intenția să citești ori să lucrezi, s-o fi lipit și de tine vreo doamnă emoționată, bucuroasă „că mergeți și dumneavoastră la Toronto”. Poate ai luat-o cu tine, muiat de licărul acela de disperare și recunoștință, înduioșat de teama pe care i-ai citit-o în ochi: dacă se pierde? Dacă nu se descurcă? Ai acceptat-o lângă tine, cu gândul că așa fac toate mamele de copii care au emigrat în Canada. Mame care nu știu engleză și le tremură sufletul în ele în fața aventurii uriașe a drumului. Dar trec munții și norii, își înving teama de zbor, știind că la capăt de drum sunt puii lor. Poate și tu ți-ai schimbat planurile și, în loc să citești, ai ascultat poveștile despre cum se descurcă copiii doamnei în țara străină. Și te-ai uitat la fotografiile ei, neinteresante pentru tine, dar atât de valoroase pentru ea. Imagini asemănătoare cu ale tale și cu ale tuturor românilor emigranți.

Căci părinții vin la noi atât cât pot, cum pot, aducând pe lângă țuica și poate alte bunătăți românești care-ți plac, toată emoția copilăriei și tinereții tale. Și-ți mai aduc ceva. Bucuria imensă care-ți udă ochii atunci când poarta se deschide și tu îi îmbrățișezi în aeroport, simțind în părul și hainele lor parfumul acela de drag și de departe. De acasă.

O bunică a venit la nepot. Nu știa nici engleză. Și nici n-a avut noroc de vreun călător cu suflet mare care să o îndrume pe românește. „Cum te-ai descurcat bunică?” a întrebat-o nepotul. „A venit la mine o doamnă tare cumsecade, doamna Cuzmi. Și mi-a adus și de mâncare, și băutură. N-am înțeles ce zicea, dar zâmbea tare frumos și de câte ori vorbea cu mine zicea cuzmi”. (Era stewardesa care spunea excuse me).

E drept că avioanele zboară în ambele direcții, iar dorul nostru este mult diluat acum, pentru că atât comunicarea cu ai noștri, cât și deplasarea sunt mult mai ușoare. Însă o undă de nostalgie toți purtăm în buzunare. Nu mai e ca pe timpuri, când românii erau puțini și singurul mod de a putea afla vești de acasă era clasica scrisoare, care făcea săptămâni până la destinație.

Am fost întrebată de curând dacă dorul de casă, dacă dezrădăcinarea, mă face să scriu românește. Și-am spus din tot sufletul că nu. Rădăcinile noastre sunt natante. Noi am devenit cetățeni universali. Cei de pe pământ îmi sunt aproape. La o aruncătură de băț, chiar dacă aruncătura aceea măsoară 8000 de kilometri. Dorul e unul singur. Pentru cei care-au plecat în alte dimensiuni. Atât. În rest, trăim un firesc în care învârtim fusul orar.

Un pic din primăvară mea și cel mai recent articol din Observatorul de Toronto, unde, de ani de zile, am o rubrică permanentă, care mi-e tare dragă.

O primăvară senină ve doresc!

A voastră

Em Sava