Azi vă duc cu mine în excursie și bem cafeaua acolo. Ce ziceți? La botul calului. De fapt nu la bot, ci la potcoavă. 😉
Nu știu de ce cascada canadiana a fost așa numită: Horseshoe Falls.

Anii sunt ca macii. Roșu strălucesc clipa, apoi îi duce vântul și gândul. Între timp nasc un zâmbet, construiesc o casă, aduc pe lume un copil, scriu o carte și-și lasă amprentele pe nisipuri mișcătoare de clepsidră. Care sunt ceasuri de fapt. Prelinse pe modelul lui Dali, scurse în emoții cu râs sau cu plâns.
         Cupe de șampanie suntem noi, oamenii. Cu transparența iluziilor și viselor. Bule de aer, râs clipocit. Bucuria se plătește. Supărarea este recompensată cu o bucurie pe care o plătești. Și tot așa.
Fiecare generație reinventează roata și apa caldă, apoi fiecare om se închide între filele unei povești cu titlul: „Așa a fost pe vremea mea…”
             E iulie încins peste noi. În Toronto pandemia bate în retragere. S-au deschis ușile libertății și, cu masca la noi, ieșim la drum și ne bucurăm de aerul fierbinte al orașului. Blocăm autostrăzile cu graba noastră nebună de-a ajunge să îmbrățișăm verdele curat al verii și apele, mai ales apele, care ne primesc răsuflând albastru.  
            Duminică am fugit până la Niagara. Fugit, vorba bine, că ne-am dus cu mașina, dar așa se spune la noi în Ardeal când mergi undeva aproape. Iar din Toronto salți cei aproximativ o sută douăzeci de kilometri într-o oră și un pic. E drept că și distanțele le percepem altfel de când trăim în țara frunzei de arțar.
            Cascada, una dintre cele mai importante atracții turistice nu doar ale Canadei, ci și ale lumii, este localizată pe râul cu același nume, care desparte Canada de Statele Unite. Lacul Erie e legat de lacul Ontario prin râul Niagara, cursul apei fiind despărțit în două brațe de Goat Island. Acest miracol natural al continentului nord-american este impropriu denumit cascadă, pentru că e un ansamblu format din trei căderi de apă. Cea mai spectaculoasă este Horseshoe Falls de pe partea canadiană.
Pe partea americană se află  American Falls și, la foarte mică distanță, de dimensiuni mult mai reduse și eclipsată de celelalte două este Bridal Veil Falls.
Ajunși în stropii răcoroși, eliberați de apă, care botezau fierbințeala absolută a zilei de vară, am simțit, ca de obicei, energia pură a minunii și transparențele curcubeului, cuprinzându-ne ca într-o îmbrățișare.
            Dacă ar trebui inventată o poveste de dragoste, ar fi obligatoriu să se întâmple lângă cascada canadiană, pentru că s-ar naște pură, cu un sistem imunitar de neînvins. E locul unde omul nu poate fi supărat, orice problemă dizolvându-se ca aburii uzi, generos aruncați de cleștarul apei. Și întotdeauna la Niagara e minim un curcubeu, deci minim o iertare.
     Când ești într-un loc de genul acesta, atât de binecuvântat de splendoare, simți că Dumnezeu îți zâmbește, că viața reîncepe exact din momentul în care aburul ud te purifică. Și-atunci, ajungi propria ta metaforă. O vară în plină înflorire, cu un prea cald ce se întinde pe străzi, umezind aerul și făcând natura să cerșească o gură de aer.
Te întorci spre cascadă, respiri cu mintea și sufletul curcubeul, observi verdele apei ca un perete de sticlă și îți imaginezi că la Niagara e casa curcubeielor lumii.
(Iulie de arțar – articol apărut la Observatorul)

PS. Despre SIONO nu vă spun nimic. Sau să vă spun? M-am gândit să vă las în vacanță.
Dar fie, vă șoptesc câte ceva: se pregătesc nume minunate: Cristina Cristea, Ileana Vlădușel, Marianne, Petru al nostru vine cu un alt roman, Orizuru e în tipar, niște cărți pentru copii tropăie la uși… E, cum să vă spun? Ca în stup.

Soarele s-a topit și a curs pe pământ, vorba lui Labiș, iar noi stăm ocrotiți la umbra AC-urilor personale, în țara frunzei de arțar, care e și a noastră. Se apropie 1 Iulie, sărbătoarea Canadei adoptive, iar vara dansează nebună pe peluzele noastre frumoase, încălzește lacurile și ne  înflorește pădurile.
Am străbătut jumătate de lume și ne-am prins rădăcinile aici, iar experiențele noastre sunt la fel de variate și diferite ca amprentele degetelor. Fiecare dintre noi are o altă poveste și duioșia ne strânge sufletul. Suntem români, chiar dacă am emigrat. Bătăile inimii noastre sunt tricolore și ne saltă inima de bucurie când povestim despre neamul nostru dintre Carpați.
Destinul nostru a fost ca aici să trăim, aici să ne construim cuibul și aici să ne creștem și să ne educăm copiii. Nu suntem mai puțin români decât cei din patria mamă, doar că soarta noastră a fost altfel croită. Avem comunități mari, în care dorurile sunt mai ușor de dus, că unde-s mulți puterea crește. În plus am fost și suntem vrednici. Așa că ne-am construit mica noastră Românie, pentru că omul sfințește locul.
Și numele de român e bine văzut, sinonim fiind cu harnic, creativ și de cuvânt. Așa s-a oglindit peste ocean chipul țării lui Eminescu. Așa i-am făcut pe cei de aici să o cunoască.
Ne-am construit traiul în țara asta frumoasă, care ne-a așteptat cu brațele deschise, ospitalieră nu doar prin prisma celor care o locuiesc, dar și prin natura ei generoasă, prin orășelele mici și cochete, ori, dimpotrivă, metropolele copleșitoare, prin infrastructura și politica de integrare a celor care îi calcă teritoriul ori prin curățenia și eleganța ei.
Ne-am plantat leuștean în grădină, am continuat să fim români prin spirit, dar locul ne-a învățat regulile lui și am împletit, ca pe cozonac, cele două culturi. Și-am devenit și canadieni. Nu atunci când ne-am luat cetățenia, ci în momentul în care ne-am simțit acasă. Când ne-a devenit firesc să trăim aici. Cu dorul prin buzunare, firește. Dar dorul e apanajul adultului și, dacă stăm bine să analizăm, nu ne e dor de-un loc anume, ci de timpurile copilăriei și tinereții noastre, de noi cei din trecut. Gusturile și parfumurile de demult par mai pregnante decât cele de azi, dar același liliac și același salcâm ne binecuvântează primăverile.
Am fost astă-vară în satul bunicilor, paradisul meu verde. Nu l-am recunoscut și nu m-a recunoscut. Curtea în care-am copilărit a devenit mică, iar satul s-a modernizat într-un mod neprimitor. Merii verzi s-au uscat, iar prunele aveau gust de aprozar. Nimic magic. Parfumul lor a fost dus de vânt. A emigrat în alte zări și mi-a rămas în suflet. Acolo mă așteaptă la fel ca toate amintirile mele.
Prezentul curge pe strada mea înflorită, prin Humber Trail ce-mi cântă simfonii colorate primăvara, vara și toamna (iarna e monocrom), urcă în CN Tower privind Toronto de sus,  se joacă în fiecare curcubeu la Niagara, se scaldă în albastrul lacurilor: Erie, Ontario, Huron etc., se plimbă prin Montreal și Ottawa, apoi se minunează de babilonia colorată a orașului și de multiculturalitatea festiv articulată.
Prezentul meu e începutul altor amintiri, pentru că fiecare azi devine ieri. Fiecare zi e o capsulă în care eu și tu și noi, ne așezăm emoțiile tricolore și canadiene. Sunt ale noastre, fac parte din structura noastră, din alegerile noastre, din bucuriile pe care le trăim pe acest pământ minunat.
La mulți ani, Canada! 

(articol apărut în Observatorul – Toronto)