John își plimbă câinele în fiecare zi. Dimineața și seara. Indiferent de anotimp.
John, vecinul meu are toată răbdarea lumii pentru patrupedul lui.
Îl întâlnesc de multe ori când ies să alerg dimineața. Mă salută cu ochii în pământ, de fiecare dată, și pe  chipul lui e vizibilă lupta aprigă dintre dorința de-a fi politicos și nevoia disperată de-a se ascunde, de-a trece neobservat.
John e foarte timid.
***
John e un tip înalt, slab, foarte ușor adus de spate, rezultat probabil al orelor multe petrecute la computer. E tăcut și așezat. Omul de treabă, vecinul ideal.
***
Casa lui John e îngrijită, dar la fel de cenușie, la fel de cuminte și la fel de așezată. Iarba tunsă corect (așa cum e tuns John), fără flori, fără pete de culoare. Fără extravaganțe ori podoabe inutile.
***
Câinele, un  poodle negru, de talie mică, e  civilizat și liniștit. Nu cred că știe să latre.
Cu toată frica mea de câini, nu aș putea să mă tem de câinele lui John. E la fel de inofensiv, cum e stăpânul și se comportă aidoma: te privește pe furiș, iar dacă îi zâmbești prietenos, ascunde ochii în pământ, rușinat.
Câine și stăpân, suflete pereche din specii diferite.
***
John are o prietenă. I-am văzut de câteva ori, seara plimbându-se. El în față, cu câinele, ea la câțiva pași în spatele lor, pe modelul consoartei rebrenianului Ion.
E o femeie plăcută, cu forme frumoase și zâmbet cald. Salută și se uită în ochii oamenilor când le vorbește, timp în care John așteaptă stingher. Cu  privirea în pământ.
***
Contrariile se atrag. Teoria se tot confirmă. Și de această dată.

Cu siguranță John are calități care scapă ochiului meu superficial de vecină, iar ea are răbdare infinită pentru delicatețea feminină a Ion-ului ei.
Dar (iarăși) privind din exterior mă întreb: s-or fi terminat bărbații din lume?
Să fie atât de săracă piața, încât ei să-i fi rămas doar John?

Te naști într-o țară, să zicem România, și ești contaminat. Definitiv. Ești român pe viață, indiferent unde te duc pașii, indiferent cum se contorsionează soarta. Se petrece aceeași ecuație ca în cazul familiei. Ți-o dă Dumnezeu. Doar prietenii ți-i alegi. Ești român genetic, vrei, sau nu vrei, recunoști, sau nu. Oricât de bine te-ai acomoda acolo unde alegi să-ți trăiești viața………..
http://www.larevista.ro/em-sava-cinci-motive-pentru-care-traiesc-canada/

Și total nepotrivită în anumite contexte.
În magazin. Noi căutând decorații pentru casă.
El îmi arată un tablou interesant. Se potrivește ideea, dar culorile nu se asortează la ce vrem noi. Eu mă pricep un pic la pictură, așa că-i spun entuziasmată de idee că fac io unul la fel, dar pe alte nuanțe, și fac io și la rama de la geam pe aceeași idee… Și mai fac io și… și mă opresc, simțind în ceafă și din părți lasere de privire.
Ooops!!! Dar eu nu spusesem f..k you. Ce să le fac io dacă nu pricep? N-au decât să învețe românește!
(Data viitoare trebuie să înlocuiesc a face cu … a produce?)

Ok. Joaca s-a terminat. Timp de… curățenie bloggeristică. Ultimele evenimente, precum și oarece aniversări m-au dus la concluzia că trebuie să pun niște puncte pe niște j-uri.
Istoric. Acest minunat, ilustru, mirobolant și preafrumos blog s-a înființat acum șase luni. Fiind un om ocupat în real, nu am dat prea mult credit virtualului înainte și nu prea știam cu ce se mănâncă. Acu’ știu. Big deal, o să spuneți. Și vă dau dreptate.
Concluzia: Cine mă iubește bine, cine nu la fel de bine. Alta mama nu mai face.
Drepturi. Fiecare dintre noi face fix ce vrea pe teritoriul personal, pe care îl amenajează după mintea și creativitatea din dotare. Ne rezervăm dreptul de a menține blogul în coordonatele dorite de noi și de a fi selectivi cu musafirii.
Cine se aseamănă, se adună, cine nu… pagubă-n ciuperci.
Avem firi și temperamente diferite, suntem mai mult sau mai puțin geniali, absolvenți sau nu de facultate/facultăți, premiați sau premianți… Irelevant când e vorba de căsuța noastră virtuală și de caracterul care ne conduce reacțiile.
De gustibus non est disputandum.

Reguli de utilizare
1. Blogul nu e loc de joacă pentru copiii răi, care intră cu ghetele pline de noroi în casă și fac mizerie stricând jucăriile. Casa mea= regulile mele.
De ce? Răspuns la alegere:
a.) De numa b.) De kiki c.) C-așa vor mușchii mei d.) De Petre Ispirescu.
(Aceste variante de răspunsuri se aplică tuturor regulilor de utilizare ale blogului).
2. Pe blog se vorbește civilizat. Nu sunt o puritană și mai închid ochii la câte-un fkldjfhjld mai nedigerabil, dar când limbajul licențios devine deranjant, voi înlocui cu ”beep” cuvintele respective, ori (dacă curățarea va fi imposibilă) voi opri publicarea comentariului/comentariilor pe blog.
Ce, pisici pe băț, până la urmă e blogul meu! 🙂
3. Fără violență! Nu accept jigniri, bătăi, huiduieli, nici la adresa mea, nici a prietenilor din trafic. Nu de alta, dar nu avem cabinet medical. Ofer consultații psihologice doar contra cost (Ce să fac? M-am învățat în capitalism).
Nu doresc să răspund în aceeași manieră și nu o voi face, pentru că nu îmi place circul de doi lei și nu cred în genul acesta de popularizare.
De asemenea consider că atunci când apar jignirile dialogul încetează.
4. Cine nu se joacă cu mine să plece acasă. Blogul este teritoriul meu de joacă și al prietenilor mei. Nu accept să-mi stricați jucăriile, cum nici eu nu le stric pe ale voastre. Nu vă place ceea ce fac?
Nici o supărare, vă spun politicos La revedere.
5. Nu am false pudori, pot să discut despre orice subiect. E posibil/probabil să scriu și despre sex în cadrul blogului, dar cu siguranță va fi într-un limbaj decent și civilizat.
Când comentariile dvs. vizează doar zona sexului, trebuie să vă spun că, în cadrul scriiturii, este doar un detaliu. Cu siguranță blogul meu nu este și nu va fi un blog despre sex.
Sfat:
1.Vă invit la consecvență. Dacă azi mă lăudați, mâine mă dați de pereți, iar poimâine iarăși mă ridicați în slăvi, pentru fix același lucru, e ceva putred în Danemarca. Nu?
2. Suntem la distanță de un click să dăm follow-up sau să ne deconectăm de la pagina dorită ori ne-dorită. Ce atâta agitație? E click de simplu.
Și acum o dilemă existențială:
O fi Ela reală, sau nu? Are vreo relevanță? (eu oricum ies prost, nu? 😀 )
Când mergeți la teatru, vă uitați sub fusta protagonistei să vedeți dacă poartă lenjerie intima? Dacă nu poartă e rău, dacă poartă iarăși e rău, că e roz…
Păi nu ajungem iarăși la celebrul, de-acum, banc românesc, care se termină genial:
”Băi, de ce n-ai șapcă?”

Blogul meu e un loc în care vin cu drag în fiecare răgaz, nu câmp de luptă. Îmi plac provocările, mă ține pixul și imaginația, citesc și scriu în măsura timpului. Îmi sunt dragi cititorii/autori, pe care îi citesc și eu la rândul meu. Iar răutățile sunt răutăți chiar dacă vin cu tichie de emoticon-happy face. Nu ține.
Vă mulțumesc pentru înțelegere!

Dragilor
V-am neglijat în ultima vreme…
Așa cum vă spuneam sunt în Românica noastră dragă, „țara mea de glorii, țara mea de dor”, plai mioritic unde românul s-a născut poet
(fir-ar să fie, mai bine se năștea inginer) și bla și bla și iarăși bla.
Toate bune și frumoase, dragoste și lacrimi (pe genul bollywoodian), poezie, luminițe în centrul orașului pe fond de colinde, ore târzii la un vin bun, tradiționalul tăiat al porcului cu pomana aferentă bună-rău cu j-de calorii, unde toată lumea era pe țuică (palincă) doar eu pe bulion (știu Dragoș, știu!).
Casa părintească frumoasă și caldă. Mama și tata (cei mai minunați părinți din lume – „minunat” nu are grad de comparație, dar credeți-mă, e excepția care-ntărește regula) fericiți că suntem toți la masă. Adică… armonia la ea acasă …

Sigur că trebuia să fie o fisură. Fisura se numește funcționarul român. Trebuia să ajung la Sibiu pentru niște probleme administrative în prima săptămână a vacanței (încă nu am ajuns), să fac repede ce era de făcut … Povestea e lungă și plictisitoare precum experiența mea. Ideea e că am intrat într-un lanț al slăbiciunilor, (Kafka e apă de ploaie față de labirinticul univers al legilor noastre). Nu vă plictisesc cu amănuntele superb de absurde ale poveștii (că e de poveste), vă spun doar că m-am întâlnit cu notari, avocați, funcționari publici (evidența populației, pașapoarte – că mi-am făcut și pașaport românesc).
De ce? de kiki, ca să am mai multe hârtii.
Fiecare cap alte idei, alte soluții (mă repet, românul s-a născut poet, iar legea e precum o poezie de Nichita Stănescu, se poate interpreta… oh ho ho…!)
Funcționarii, cu toții au fost extrem de amabili și fiecare în parte convins de adevărul lui unic, personal și personalizat. Au avut un singur punct în comun. Șocant pentru mine.
Fiecare l-a făcut prost pe celălalt. Păi cum să-ți faci prost colegul?
Eu…zen. Am zis c-am timp suficient, am mai cerut o hârtiuță din Canada, după porunca stăpânirii.
Mi-a fost trimisă recomandat și mi s-a spus că o să-mi parvină în cinci zile. După două săptămâni, adică luni am întrebat la poștă. Diriginta (de la poștă) fostă colegă de generală a fratelui meu (deci aveam și „pile”)mi-a spus că nu a sosit. Ieri am sunat în Canada și am aflat că scrisoare a intrat în România în 3 decembrie. Am primit și un număr ca să verific unde e. Azi dimineață am sunat din nou la poștă să întreb. Cică nu ajunsese. Doamna de la ghișeu, toată o fâstâceală, a început a se scuza că nici usturoi n-a mâncat, nici… Am sunat la sediul central și le-am explicat situația, iar după alte zece minute am fost anunțată că ”scrisoarea pierdută” apăruse, ca prin miracol. Tata s-a dus imediat să mi-o aducă. Iar acolo… cireașa de pe tort. Doamnele l-au certat pe motiv că au fost deranjate de apelurile noastre telefonice. Duh…
Pe plic unde era ștampilată data, treiul era grosolan rotunjit în opt.
După știința mea funcționarul public e în slujba oamenilor, adică a publicului cum îi zice și numele și e plătit de public. Trebuie să-și facă datoria și să fie amabil. AMABIL cu toată lumea. Nu mai vorbesc de faptul că tata are o vârstă și mă doare ca cineva să îi vorbească dur.
Eu oricum risc să nu rezolv problema administrativă, pentru că deși am făcut tot ce mi s-a cerut și sunt blindată de hârtii și hârtiuțe, mă voi întâlni din nou cu funcționarul român, care în creativitatea lui nu știu ce altă parte a cristalului va mai întoarce și ce anume va mai dori să fac. Toată procedura ar trebui să fie o jumătate de oră în care să schimbăm niște semnături (dar se pare că o lună e cam puțin).
Poate după ce-i voi pune pe masă toate hârtiile cerute, îmi va spune ca-n banc: „Mă, de ce n-ai șapcă?”
(dar eu sunt șmecheră și ascund una în buzunar 🙂 ).

În altă ordine de idei, sunt restantă rău la postări, mesaje și e-mailuri, dar cum ajung în Arțaria, în rutina vieții obișnuite, îmi reiau activitatea pe toate planurile.
Până atunci vă salut din mers și mă duc să-mi caut șapcă. 🙂

De aproximativ două luni am îngroșat și eu rândurile virtuale ale bloggerilor. Și am experimentat ca voi toți prima postare, primul prieten, primele vorbe bune, primele like-uri. Ei, zilele acestea am primit și prima vorbă „de dulce” virtuală. Cu lașitate (că a fost de genul bate calu’ să priceapă iapa) diplomație grosolan mascată… persoana (nu spun genul) a fost zgâriată la neuron de un comment pus de mine și a trântit-o scurt, vulgar… Nu prea sunt sigură că a înțeles despre ce e vorba în propoziție. Poate era nervoasă, poate… În fine, mi-am luat-o… Tre’ să recunosc că de obicei am cuvintele la mine și nu mi se prea întâmplă, de aceea diger mai greu… Sunt bună la rezolvat conflicte și cam cad în picioare, e tabăra mea. Și acu’ pe bune… De ce să te superi pe mine? Dacă n-ai înțeles che cosa vreau să spun, îți dau explicații suplimentare, îți fac și-o schiță… Inteligent ar fi fost să tac și să trec mai departe pe genul „câinii latră, ursul merge”… Dar dacă tot sunteți pe aici, prieteni dragi, m-am gândit că e cinstit să vă spun. Poate ați pățit și voi, sau poate nu… poate commenturile mele….
Vreți să știți de ce a fost deranjată persoana? I s-a părut prea sofisticat commentul meu la adresa unei postări… Drept pentru care m-a admonestat. N-ar fi fost nimic dacă ar fi spus ceva civilizat, în definitiv suntem diverși, avem idei și opinii diferite. Dar mi-a spus așa cum a știut… și n-a prea știut. E drept, recunosc că am fost ceva ani pe la școală și chiar mi-a plăcut. Așa că am stat cât am putut pe acolo. Iar dacă eu sunt impresionată de o scriere și simt nevoia să îmi spun opinia, e dreptul meu. Când te citesc, prietene, sunt eu cu tine. Adică eu, sugativa care-ți absoarbe gândurile, trăirile și tu, cel care a scris. Iar dacă ceea ce spun are și bază literaro-lingvistică, sau folosesc elemente de teorie a literaturii sau trimiteri la poeți/scriitori, nu o fac ca să jignesc, sau complexez (Doamne ferește!) pe nimeni. Ci pentru că asta simt eu, mecanismul acesta se pornește în mine și vreau să îți dăruiesc la rândul meu trăirile proprii, provocate de ceea ce tu mi-ai dăruit prin rândurile tale. Alambicat, știu…dar toți care suntem aici suntem niște complicați, că altfel nu am fi acum, aici.
Așa că prietenul/prietena nu are nici un drept să intervină în relația dintre noi. Sigur că poate să mă abordeze oricine (am făcut-o și eu, pentru că uneori prietenii tăi gândesc ca mine și mi-e drag de ei) și chiar sunt fericită când trezesc interesul cuiva. Dar de aici până la a da cu bota-n baltă e cale lungă. Părerea mea!

Eu… de puțină vreme p-acilea. Nici nu mă așteptam să fie atâta blogăreală. Când am intrat m-am speriat nițel de aglomerație. Noroc cu Petru (mulțumesc Petru!) care mi-a urat imediat bun venit, că altfel o luam la sănătoasa.. Îmi plac vorbele… scrise, spuse, auzite, sau vorbite, doesn’t matter. De când mă știu mi-a plăcut frumosul, în toate formele lui și oamenii. Știți poanta aia… ultimu’ care pleacă stinge lumina? Eu sunt… adică până nu mă ard rău, pentru mine toți sunt buni și frumoși, și mă încăpățânez să găsesc calități chiar și acolo unde e parafat, verificat și clasat FĂRĂ CALITĂȚI.
Și îmi place limba română, deși p-acile pe unde trăiesc eu, au început românașii s-o uite. Urâtă boală, sper să nu se ia! Dar am și limba ascuțită, că nu pot fi numa’ deșteaptă, bună, frumoasă, modestă și devreme acasă. Și când văd ceva, musai să spun. Am citit multe bloguri, că-mi fac temele conștiincioasă… Unele sunt atât de bune, că faci febră musculară la buze de la râs, sau îți storc lacrima pe tastatură, sau îți trezesc curiozitatea și urmărești cu interes următoarea postare. Altele, poate că nu sunt neapărat niște valori literare pentru eternitate, dar creionează sufletele frumoase, prea frumoase, ale autorilor lor. Pe unii dintre voi parcă vă cunosc dintotdeauna… Și-mi sunteți tare dragi. Dar mai sunt și alții, care fac greșeli de ortografie MAAARI, sau dezacorduri. Veți zice că-i mare grădina virtuală și toți au loc în ea. De acord. Da’ eu tre’ să spun ce văd. Și când încerc să citesc o poezie cu ortografia știrbă, sau dacă nu se pupă subiectul cu predicatul, mă zgărie… Că până și ea, licența poetică, are o limită. Zău! Apoi cu like-urile… Dă frate like, după ce citești. N-ai cum să dai like în momentul în care apare postarea, că după un mic calcul matematic ai nevoie de câteva minute să citești. Iar dacă citești și-ți place și îmi spui părerea ta, mă faci fericită, îmi plec pălăria în fața ta și apreciez efortul tău.
Primesc cu drag vorbele tale, pentru că mă interesează părerea ta (de-aia e public blogul meu) și vreau să învăț, să mă șlefuiesc, iar tu, prietene, participi la acest proces spunându-mi părerea ta, bună sau rea. Iar eu mă străduiesc să fac la fel.
În rest… mi-e bine aici, cu voi și îmi doresc să am mai multă vreme de zburdat în țara mea dulce-sărată.

Sunt în Canada de ceva ani și chiar dacă am dublă cetățenie, tot româncă sunt, tot limba română o vorbesc cel mai bine și tot romaneste gandesc…  Dar anii petrecuti aici mi-au schimbat mult mentalitatea. Nu originea, nu dragostea de esenta pura romaneasca din suflet, nu radacinile mele. Doar mentalitatea. Sunt mandra ca sunt romanca. Nu sunt de acord intotdeauna cu ce se intampla in Romania, nu imi plac unele manifestari ale conationalior, nu imi plac anumite romanisme… dar fiecare natie cu pasarica ei, ca sa zic asa.

Imi plac canadienii. Nu cred ca exista pe pamantul asta mare, oameni mai politicosi si mai ospitalieri, mai buni la suflet si mai deschisi. Poate pentru ca majoritatea au radacinile arborelui genealogic in diferite tari si inteleg experienta emigrarii, poate pentru faptul ca nu au avut nevoie de smecherii ca sa reuseasca in viata, poate pentru ca nu au fost nevoiti sa dea spaga la doctori ca sa fie siguri ca vor fi tratati omeneste, poate pentru ca nu au mituit politistul ca sa nu le dea amenda… cu siguranta ca sunt multe motive. Cine spune ca  romanul e cel mai ospitalier nu il cunoaste pe canadian. De fapt am observat ca in ciuda invidiilor nationale, avem obiceiul sa vorbim la superlativ despre noi. Cu totii auzim in fiecare zi ca romanii sunt cei mai destepti, romancele sunt cele mai frumoase, romanul e cel mai creativ, numai romanul se descurca in situatii limita, romanul e cel mai ospitalier… sirul poate continua la nesfarsit. Da, avem valorile noastre cum si alte natii au valorile lor. Poate ca nu ne-ar strica putina modestie, putina dragoste de aproapele nostru, putina credinta in suflet sa ne putem bucura cand vreun prieten are o reusita materiala. In loc sa ne intrebam “De ce el? Ce? E mai bun el ca mine?”  ar fi mult mai bine sa ne bucuram pentru el.

Sunt frumosi oamenii buni, indiferent de limba pe care o vorbesc. Un cuvant frumos iti poate insenina ziua, dar o jignire iti poate intuneca saptamani in sir. Destinul meu a fost sa ajung in Canada si sa traiesc aici. Uneori imi e dor, pentru ca marea majoritate a familiei mele a ramas in tara. De fiecare data cand ma intorc in tara merg cu bucurie stiind ca merg acasa, dar cand ma intorc imi spun acelasi lucru, din nou imi spun ca ma intorc acasa…