Eu… de puțină vreme p-acilea. Nici nu mă așteptam să fie atâta blogăreală. Când am intrat m-am speriat nițel de aglomerație. Noroc cu Petru (mulțumesc Petru!) care mi-a urat imediat bun venit, că altfel o luam la sănătoasa.. Îmi plac vorbele… scrise, spuse, auzite, sau vorbite, doesn’t matter. De când mă știu mi-a plăcut frumosul, în toate formele lui și oamenii. Știți poanta aia… ultimu’ care pleacă stinge lumina? Eu sunt… adică până nu mă ard rău, pentru mine toți sunt buni și frumoși, și mă încăpățânez să găsesc calități chiar și acolo unde e parafat, verificat și clasat FĂRĂ CALITĂȚI.
Și îmi place limba română, deși p-acile pe unde trăiesc eu, au început românașii s-o uite. Urâtă boală, sper să nu se ia! Dar am și limba ascuțită, că nu pot fi numa’ deșteaptă, bună, frumoasă, modestă și devreme acasă. Și când văd ceva, musai să spun. Am citit multe bloguri, că-mi fac temele conștiincioasă… Unele sunt atât de bune, că faci febră musculară la buze de la râs, sau îți storc lacrima pe tastatură, sau îți trezesc curiozitatea și urmărești cu interes următoarea postare. Altele, poate că nu sunt neapărat niște valori literare pentru eternitate, dar creionează sufletele frumoase, prea frumoase, ale autorilor lor. Pe unii dintre voi parcă vă cunosc dintotdeauna… Și-mi sunteți tare dragi. Dar mai sunt și alții, care fac greșeli de ortografie MAAARI, sau dezacorduri. Veți zice că-i mare grădina virtuală și toți au loc în ea. De acord. Da’ eu tre’ să spun ce văd. Și când încerc să citesc o poezie cu ortografia știrbă, sau dacă nu se pupă subiectul cu predicatul, mă zgărie… Că până și ea, licența poetică, are o limită. Zău! Apoi cu like-urile… Dă frate like, după ce citești. N-ai cum să dai like în momentul în care apare postarea, că după un mic calcul matematic ai nevoie de câteva minute să citești. Iar dacă citești și-ți place și îmi spui părerea ta, mă faci fericită, îmi plec pălăria în fața ta și apreciez efortul tău.
Primesc cu drag vorbele tale, pentru că mă interesează părerea ta (de-aia e public blogul meu) și vreau să învăț, să mă șlefuiesc, iar tu, prietene, participi la acest proces spunându-mi părerea ta, bună sau rea. Iar eu mă străduiesc să fac la fel.
În rest… mi-e bine aici, cu voi și îmi doresc să am mai multă vreme de zburdat în țara mea dulce-sărată.

Sunt în Canada de ceva ani și chiar dacă am dublă cetățenie, tot româncă sunt, tot limba română o vorbesc cel mai bine și tot romaneste gandesc…  Dar anii petrecuti aici mi-au schimbat mult mentalitatea. Nu originea, nu dragostea de esenta pura romaneasca din suflet, nu radacinile mele. Doar mentalitatea. Sunt mandra ca sunt romanca. Nu sunt de acord intotdeauna cu ce se intampla in Romania, nu imi plac unele manifestari ale conationalior, nu imi plac anumite romanisme… dar fiecare natie cu pasarica ei, ca sa zic asa.

Imi plac canadienii. Nu cred ca exista pe pamantul asta mare, oameni mai politicosi si mai ospitalieri, mai buni la suflet si mai deschisi. Poate pentru ca majoritatea au radacinile arborelui genealogic in diferite tari si inteleg experienta emigrarii, poate pentru faptul ca nu au avut nevoie de smecherii ca sa reuseasca in viata, poate pentru ca nu au fost nevoiti sa dea spaga la doctori ca sa fie siguri ca vor fi tratati omeneste, poate pentru ca nu au mituit politistul ca sa nu le dea amenda… cu siguranta ca sunt multe motive. Cine spune ca  romanul e cel mai ospitalier nu il cunoaste pe canadian. De fapt am observat ca in ciuda invidiilor nationale, avem obiceiul sa vorbim la superlativ despre noi. Cu totii auzim in fiecare zi ca romanii sunt cei mai destepti, romancele sunt cele mai frumoase, romanul e cel mai creativ, numai romanul se descurca in situatii limita, romanul e cel mai ospitalier… sirul poate continua la nesfarsit. Da, avem valorile noastre cum si alte natii au valorile lor. Poate ca nu ne-ar strica putina modestie, putina dragoste de aproapele nostru, putina credinta in suflet sa ne putem bucura cand vreun prieten are o reusita materiala. In loc sa ne intrebam “De ce el? Ce? E mai bun el ca mine?”  ar fi mult mai bine sa ne bucuram pentru el.

Sunt frumosi oamenii buni, indiferent de limba pe care o vorbesc. Un cuvant frumos iti poate insenina ziua, dar o jignire iti poate intuneca saptamani in sir. Destinul meu a fost sa ajung in Canada si sa traiesc aici. Uneori imi e dor, pentru ca marea majoritate a familiei mele a ramas in tara. De fiecare data cand ma intorc in tara merg cu bucurie stiind ca merg acasa, dar cand ma intorc imi spun acelasi lucru, din nou imi spun ca ma intorc acasa…