„…Și-aud mândra glăsuire a pădurii de argint…”
„…acolo lângă isvoară iarba pare de omăt…”
E de domeniul trecutului la cât de cald a fost ieri,
dar sunt atât de spectaculare imaginile că nu pot, pur și simplu nu pot să le păstrez doar pentru mine, deși nu am cum să transmit mai mult decât un pic de culoare (ori non-culoare)pe una bucată ecran. Într-un moment când toată lumea s-a săturat de iarnă.
Mie mi-au înghețat degetele făcând pozele. Dar a fost atât de… și de… și de…
Nu. Încă nu s-au inventat toate cuvintele.
Completăm în 3000 când va fi mai bogat dicționarul. 😀

1 Martie și zici că vine moș Crăciun. Ieșit afară. Curățat mașina de zăpadă. Vânt aspru peste față și zăpăcit păr. Uff! În parcare mai să-mi taie fața unu’ (bărbat) care-a ieșit razant și-a alunecat un pic (boule!). Noroc că-s rapidă și m-am pliat rapid, evitându-l.
Hmmm, să mă pup pe parbriz!
În rest bucurie că, deh! 1 Martie și deh! primăvară mai mult feisbucistă. Că acolo abundă în floricele și mărțișoare de zici că-i fericirea fericită pe pământ. Bucuroasă că mi-au apărut de mărțișor două articole în două reviste diferite. Hărnicie – me 🙂
După masă reluare ca și anul trecut: pizza cu prietenii. Dar nu orice pizza, ci Famoso care și-a mutat locația. Dar ce nu face omu ca să-i fie oama fericită? Conduce prin orice condiții meteorologice (Manole-i mic copil. Sau era Ana?) și convinge și pe ceilalți să facă la fel.
În rest mă pot cita de anul trecut, că a fost identic:
„Româncă celebrând mărțișorul românesc la restaurant italian pe pământ canadian.
Zăpada, un detaliu. Temperatura de minus zece grade, alt detaliu. Nesemnificativ. Eu știu că e-nceput de primăvară. Nu las niște amănunte să contrazică realitatea calendarului meu. Nu-mi pasă nici ce spune lumea-n târg, nici cât de alb e târgul.
În jurul meu lume de toate culorile, privind cu uimire cele trei mărțișoare care se odihnesc mândre pe pieptul meu.
Ei întreabă, iar eu spun iar și iar povestea lui 1 Martie. Firul alb și firul roșu îi conving și pe ei că a venit primăvara (cel puțin undeva în lume 🙂 ). Mâncăm cea mai bună pizza toronteză (era să zic din lume, dar cea mai bună a fost, nu în Italia cum ar fi fost de așteptat, ci în orașul păcatului, Las Vegas), apoi desertul specific restaurantului, pizza cu Nutella.
Și uite-așa de Mărțișor am amestecat culorile și limbile și neamurile.
A câștigat Primăvara.”

O să vă întrebați ce m-a apucat… de ce am scris postarea anterioară? Ce noimă are? Poate voiam să mă asigur și să bifez în calendar că la toată lumea e vineri. Să fiu eu sigură că pe planetă a poposit vinerea, așa mare și lată și înainte de week-end.
***
N-o să spun nici de câte ori am căzut, nici cât de des râd sau plâng. Pentru că îmi place joaca. Cât se poate juca un om? Habar nu am.
Cât poate zâmbi un om? Nici asta nu știu.
***
Să vă spun că o perdea îmi scoate peri albi? Că am cumpărat-o din Ro și orice-i fac: o spăl o usuc, îi fac incantații, îi recit, sau cânt e tot șifonată?
Să vă spun că mi-am tăiat palma stângă și abia pot să scriu. Și cu cât nu pot cu atât îmi vine mai tare?
Am luat un cuțit și l-am trecut prin palmă. El de obicei stă în teaca lui (sau cum s-o fi numind). E mov. Eu doar l-am trecut prin palmă să-i scot teaca. Dar el nu era în teacă. E foarte ascuțit. Scriu cu ambele mâini. Cu toate degetele.
Dar sunt obișnuită cu accidente. V-am spus oare că m-am ars pe buric cu fierul de păr? (Jur că nu am păr pe buric). Că m-am ars cu fierul de călcat la două palme sub genunchi? (Nu. Nu calc cu picioarele) etc. etc.
***
Să vă spun că am pus în pauză tableta mea minunată și am un nou laptop, Cosmin mi-a spus că e rachetă. Așa o fi. Eu nu mă știu.
***
E încă vineri. La mine mai vineri decât la mulți dintre voi. 🙂
La voi? 😀 Și by the way, asta e o rubrică relativ nouă. 🙂

Afară e frig. La jogging am crezut că-mi pică urechile. M-am întors să-mi iau căciulă. Nu e chiar așa de frig, doar minus trei grade, dar m-a invadat prin toți porii. Mi s-a prelins până-n suflet răceala asta curată de ianuarie.
Praful de stele încă e cuminte așezat pe stradă, rotindu-se conștiincios. Dacă asculți cu atenție, auzi muzică astrală. Mi-a făcut de câteva ori cu ochiul, complice. I-am răspuns, doar așa, să știe că secretul lui e în siguranță. De dragul lui accept compromisul iernii. Că altfel…
***
O invidiez un pic pe Maya, cu clima atât de prietenoasă (când nu e prea cald, sau furtună de nisip) care-i permite să alerge în fiecare zi, să vadă oceanul în fiecare zi. Doamne! În fiecare zi! Ce-mi place apa!
(Oi fi taur de apă, sau am preluat de la fratello-pește?)
***
Am intrat pe la Starbucks să-mi iau o cafea. Îl prefer în detrimentul lui Tim Hortons, number one în Canada. Îmi place Starbucks, mai ales când e poziționat în Chapters. Aș putea uita de mine toată ziua, fără nici o apăsare. Timpul își pierde dimensiunea acolo. Cărți și cafea… printre iubirile vieții mele.
***
Se apropie Valentine’Day. Toate vitrinele au explodat în roșu, inimioare, amorezi, puf și ciocolată. Te invadează atâta roșu, te agresează. Mă.
Dar îmi plac pretextele acestea de apropiere între oamenii. Sigur, comercialul le binecuvântează, poate și creează în mare parte. Dar ai un minim gând cald. Ziua are mai multă personalitate.
***
Dacă aș putea schimba uneori ceva la mine, aș fi mai puțin politicoasă. Politețea asta prost interpretată uneori…

Zahăr pudră pe acoperiș, pe mașină, pe copăcelul strâmb din fața casei. Am zis că-l îndrept, dar e mai încăpățânat decât mine și crește așa, șui, ca și când ar vrea s-o ia la fugă. Lumină crudă trezită la viață dis de dimineață. Pornesc motorul, să se încălzească puțin mașina. Farurile, becul de deasupra garajului, felinarele de pe stradă împung catifeaua nopții, jucându-se metalic sticlos  cu albul zăpezii. Nu pot să cred ce văd…

Fulgii de nea sunt amestecați cu praf de stele. Măi să fie! S-o fi spart iar vreo stea? M-am apropiat și mi-am pus ochelarii… Nu. Nu a răsărit soarele încă. E dimineață crudă și brrrrr… Nu știu câte grade-s, dar mi-a înghețat nasul. În mod normal aș fugi în mașină, înainte să mă înhațe iarna într-un hug bear. Dar ceva se petrece în dimineața asta. Ignor acele de ianuarie din obraji, buze, urechi… Mă uit în jur ușor intimidată.
Numai de bine despre iarnă…. Sper că nu m-o fi auzit când îi doream să se mute în Florida. Măcar un an să ne șteargă din calendar.
Vezi? Nu m-am gândit la praful de stele. Așa sunt eu pe repede-nainte. Dar fără pulbere de stele nu funcționez.

Am întins palma și mi-am umplut-o cu pulbere astrală. Culorile metalizate se întretaie, modificându-și structura în fracțiuni de secundă. De fapt nu sunt nuanțe ci străluciri, bucăți infime de lumină. Ochiul le percepe și el cum poate, după unitățile de măsură știute. E praf de stele. Clar.

O femeie minunată, cu condei de condei (cât de frumos le arăduie!) mi-a spus că i se oprește ceasul când mă citește. Mi-a făcut ziua. Ea și praful de stele. Și ziua de joi. Nu vreau să pierd cuvintele ei, de aceea le colectez aici, acum, împreună pulberea-sclipici, cu ziua de joi și îmbrățișările colectate.

Cică e hug day. O fi!

O îmbrățișare caldă pentru voi. Joi de ianuarie.

Adică stau în pat, ruptă-n aripă, scriu și ascult Andre Rieu.
***
Am ajuns acasă, după un drum obositor, pe gen te scarpini la urechea dreaptă cu mâna stângă… escală în Vancouver.
(fir-ar!!! E prima dată când ajung acolo și stau fix două ore, între avioane. Apuc să ies să iau o gură de aer vancouverian. Mă consolez că e mai frumos vara, așa că pe listă e Vancouver *a se veni vara.)
***
În avion un steward simpatic cântă un cântecel de dragoste într-un falsetto haios. Dedicația unui el pentru o ea.
Apoi El (care nu știu de unde apare) o cheamă pe Ea, speciala Ea căreia i se făcuse dedicația și o cere de nevastă în cer, în prezența noastră.
Firește că a fost cu happy-end și ea a spus DA și i s-a potrivit și inelul, iar avionul nu a fost în zonă de turbulențe cât el a îngenuncheat, perfect muiat de solemnitatea clipei.
Toți am aplaudat, ei s-au sărutat și s-au întors la locurile lor.
Simpatic moment, unul de-ăsta de care ambii își vor aminti fiecare detaliu pe viață.
***
Am aterizat într-un Toronto cu acoperișuri ușor grizonate la orele crude ale dimineții. Șase și un minut, încă întuneric, iar mie îmi dă cu pătrățele, la cât sunt de nedormită…
***
La ușă era atârnată o pungă de cadouri cu dulciuri și o felicitare de la familia care locuiește la numărul 27 (așa era semnat). Jur că nu știu despre cine e vorba în propoziție, dar a fost foarte welcoming gestul.
***
Casa mi s-a părut foarte frumoasă (atașament față de cuibul personal), bradul colorat de mine oceanic, cel mai mirobolant de pe planetă, iar patul… cel mai confortabil loc din univers.