Uneori paradisul e la o aruncătură de băț. La mine aruncătura de băț e la optzeci de kilometri de casă. Și pentru bucata asta de paradis 100% fac eforturi supra-naturale pentru gena și genetica mea, care ar mai dormi cel puțin încă cinci minute. Calc cu nerăbdare kilometri-impediment dintre mine și paradisul meu personal.

Cafeaua, muzica și traficul de dimineață mă țin în priză, iar rezultatul este undeva deasupra cuvintelor, silabelor, literelor:  îmi iau micul dejun pe malul lacului, singur umanoid, dar nu sigură pentru că pescăruși, gâște și rațe își desfășoară existența semi-domestică ignorându-mă, sau acceptându-mă în peisaj. Și sunt fericită. E o singurătate asumată, care mă umple de satisfacție până în vârful degetelor. Culoarea și energia marină, soarele de august, care mușcă cu poftă din umăr, sau din picior, când mă prinde, clipocitul valurilor de stânca aflată la o jumătate de metru de mine, îmi confecționează cumva starea aceea de bine, care nu lasă loc minusurilor. Și nu gândesc. Absorb. Sunt pe pilot automat cu stare de zâmbet interior, de bine. Cu o carte la mine, cafeaua (paradisul meu obligatoriu trebuie să aibă o cafea bună) și mai nou un caiet și două pixuri.

Plaja e impecabil curățată, cerul impecabil albastru, muzica valurilor impecabil cristalină și eu impecabil de eu. Singurătate impecabilă. Timpul se dilată când ești singur. Devine mai personal. Mai al tău. E o negociere pe care o câștigi cu el, pentru că nu împarți nimic. Te scalzi în egoismul tău și îți place. Îmi place. Delicios.

Un vaporaș alb se vede la distanță. Culorile sunt catifea. Cred că aș putea scrie fără ochelari. Doar că degetele au uitat să țină pixul în mână, sunt neputincioase, se bat unele de altele, dau cu stângul în dreptul și mâna rămâne în urmă la dictare. După câteva rânduri mă doare. Mă mir. Nu mai știu să scriu. Îmi scutur mâna și fac câteva mișcări cu degetele, să le dezmorțesc.
La tastatură scriu repede, foarte repede. Dar cu pixul e greu.

O albină îmi dă târcoale. De fapt nu mie, ci rucsacului meu de plajă colorat. A făcut o pasiune subită pentru el.
Până și albinele își complică existența și se îndrăgostesc de cine nu trebuie?
O fi o zăpăceală generală în căutarea fericirii. Eu, o fricoasă prin definiție, m-aș speria în mod normal de insecta, posibil agresivă, dar o ignor. Azi am o pace interioară care nu permite nici un sentiment negativ. Știu că totul e bine.

Privesc lacul poleit în soare, casele pastel de pe mal, albe și ele în depărtare… Pe alee trece un bărbat cu un câine. E un fel de Saint Tropez aici. Un orășel mic pictural, perfect la ora opt și jumătate dimineața: apă, vaporașe, bărci, plajă, case cochete în depărtare și o liniște pufos protectoare. De ce Saint Tropez? Nu știu. N-am fost acolo. Dar așa trebuie să arate. Cred.
***
Intru în apă. Brrr! Primul contact cu pielea înfierbântată de soare… Dar știu că e impresia de început. Apa e foarte curată și caldă. Sunt singură și mi-e bine. Am iluzia unei piscine imense, lacul e al meu, doar al meu. Văd totuși în depărtare pe cineva în apă. Așa de departe că nu pot să disting trăsăturile.
***
Înot puțin. Văd plantele din apă. Apoi dintr-o dată mi-e frică. Ideea de monștri marini… Dacă? Văd dunele formate de nisip. Am senzația că văd un șarpe. Însă e o unduire de nisip.
Ies. Mă așez turcește pe bancă și scriu. Mâna și pixul par a se împrieteni. Deocamdată nu prea e chimie… dar, perseverență…

Încep să apară oameni.
Stau turcește, udă pe bancă și fac o chestie ciudată: scriu. Cu un pix. Scriu de mână într-un caiet.
Mi-e bine. 🙂

Azi râsul ei cu ochi albaștri a plecat.

Fără să-mi spună că va fi bine.
Fără să o pot îmbrățișa…
Fără să-i pot vorbi…
De azi nu voi mai fi nepoata nimănui. Niciodată.
azi a plecat bunica
(e 13 iulie și-atât de frig)

Doar moartea e definitivă
și ochiul să nu mai păcătuiască în lacrimă, decât. DECÂT!

Eu… voi lipsi o perioadă. Nu știu cât și dacă. Până unde și până când.
Nu îmi dau seama cât de infiltrat e în mine virtualul cu toate fețele lui. Câtă dependență am… nu știu. Voi încerca să stau mai mult cu persoanele reale din viața mea.
***
Nu știu… voi încerca să exist fără ecrane… cel puțin o vreme. Nu mă simt vinovată, că asta e viața… nu mă auto-pedepsesc. Că nu am de ce.
Doar voi pleca o vreme. Poate un ceas, poate o zi, poate o lună, sau de tot. Nu știu.
De ce vă spun? Nici asta nu știu.
Oricum mâine veți uita, sau cel târziu poimâine, că a trecut pe aici ceva nedefinit… nici dulce, nici sărat… și dulce, și sărat…
***
Da. O să-mi fie dor de voi. Dar azi mi-e dor de mine, de nepoata bunicii mele… Dar nu mai am bunică. De azi.
***
E greu să spun ce e ce-a fost bunica pentru mine… Am fost mult de tot a ei, eu nepoata cea mai mare, crescută pe ulița bunicii, aproape de pădure, printre livezi și mere acre, cu toată dragostea din lume… Apoi vacanțele… aceleași mere acre, bunica și bunicul… colț de rai. Copilărie fericită. Foarte.
***
Azi a fost prima dată când m-am încurcat la rugăciuni, pentru că nu am putut să spun :„Doamne, dă-i sănătate la… și la…. și la….”
Trebuia să scot „bunica” din șirul meu de dragi și nu funcționa… uitam cuvintele… nu se legau.
Nu se mai leagă.
Azi nimic nu se leagă.

Azi, 13 iulie 2016 – în plină iarnă.

De sezon… fără prea multe cuvinte… un week-end cu soare înmuiat în lac, cu zile rotund-întregi, trezite la cafea… un pic prea de dimineață.
Așa de dimineață că, la un bamp pe stradă, cafeaua face cunoștință cu tricoul și pielea. Fierbinte. Cafeaua nu pielea. Și realizezi brusc: cafeaua te trezește mai repede dacă o verși pe tine decât dacă o bei.

Drum de Kitchener, aproximativ 100 kilometri. Nebunie în trafic, dar nimic neașteptat, că e 401… adică se știe, se cunoaște, se așteaptă, se…. Ies setată. Blocaj de două, trei ori, în limite rezonabile. Și încolo și încoace. Dar e ok. Îmi place să conduc. Nu le prea am eu cu stânga și dreapta, dar e bine. Că GPS-ul zice și arată… așea căăăă…. În rest am instinct de vultur. 🙂  La final toată lumea mulțumită.
Îmi place libertatea pe care mi-o dă mașina. Senzația de dat cu sania, când glisez de pe o bandă pe alta, muzică, kilometri în față, cafea… (și cine a inventat autostrada, cred că s-a gândit un pic și la oamenii lipsiți de răbdare, ca mine.)
De ce să ne poticnim la jde stopuri? – am undă verde GARANTAT: doar dacă am nevoie(NEVOIE!!!) să-mi verific telefonul, sau să mă rujez. Atunci am undă verde. Clar. Zici că mă văd stopurile și complotează. Și-mi fac în ciudă…

PS: Are cineva Ajusto? Și dacă da, cum faceți pe autostradă? Îl ascultați pe el, sau instinctul de pe talpa piciorului (Da, cel de pe accelerație)?
Eu mă înțeleg bine cu el prin oraș. În rest, zice că nu mă cunoaște.

Că e și pe-aici iunie… Nu de mult tare pusesem fotografii din parcul, la vremea aceea… sepia. Primăvara a venit așa, mai domol, ca în Ardeal: „No, amu’ ce atâta grabă…?” Timid, dar sigur. S-a scărpinat filosofic, cu petale de măr și  s-a trezit… vară.

În zece zile, cât am lipsit, a înnebunit pădurea cu salcâmi cu tot. Căprițele prin tufișuri, se joacă „v-ați ascunse-lea”, nu mai e șansă să dau nas în nas cu ele, ca atunci când pomii erau mai neinspirați și neînfrunziți. Una singură, mai aeriană a rămas căscată, uitându-se la mine. (Calitatea pozei lasă muuuult de dorit). La fel și iepurașii, care parcă-s mai mulți ca niciodată. În rest… veverițe, păsăret gălăgios. Pe scurt, așa cum am zis mai sus: a înnebunit pădurea! 🙂

Cred că v-ați făcut o idee despre mine și știți că vorbesc. Adică nu tac.
Vorbesc cum pot. Adică și sonor și în scris și în gând. Și prin somn mi se întâmplă. Eu zic că suficient. Alte păreri nu mai ascultați. Că de-aia avem gură să vorbim. Și să tăcem doar când e cazul. Dacă e. 🙂
***
Acu’ tot îmi iau avânt să scriu. Și tot bat pasul pe loc.
De ce? De ce! Știu eu de ce…
Că am prea multe și nu știu de unde să încep. Hai să-ncerc cu începutul.
Ba mai bine cu sfârșitul. Poate iese mai rotund:
Cel mai bine e acasă. Colțul meu de univers. Azi țârâie un pic de ploaie. Mă bucur. Pentru vegetația din jurul casei.
Nu sunt bună la grădină. De fapt dacă aș fi extrem de sinceră ar trebui să recunosc că sunt un dezastru. Nu zic că nu fac. Fac. Dar pentru că trebuie, nu pentru că nu mai pot de drag.
(Când o aud pe Fernanda, vecina mea, „Whaaaat are you doing?!”, zic „Oops, în gând, iar am gafat”.)
Însă am boală pe estetic, mă zgârie să nu fie totul frumos în jur. Nu îmi plac imperfecțiunile, mă obosesc lucrurile alandala. În casă, sau în afara ei.
Așa că fac tot ce pot și cât pot. Dar grădina nu e printre pasiuni. Lista mea de pasiuni e așa de lungă… grădinăritul pur și simplu nu mai încape. În plus, nu-mi plac chestiile repetitive, care par zadarnice. De ce să plivești buruieni, dacă în două zile sunt la loc?
Însă grădina îmi dă bucurii. Mă fascinează surprizele ei (excepție fac buruienile).
Anul trecut am plantat flori. Și semințe și răsaduri. Au ieșit. Nu vă spun aventurile de-a recunoaște florile de buruieni, și grija mea pentru o buruiană pe care m-am încăpățânat să o cred floare, pentru că era frumoasă. În ciuda tuturor opiniilor altor persoane.
Anul acesta am fost în vacanță. După zece zile de absență, grădina a înverzit brusc. Cireșul a făcut precum găina babei, adică a produs una bucată cireașă.

Mărul e mic și grăsun cu multe mere, dar fiind așa de tânăr parcă nu am încredere că-și duce misiunea până la capăt. Gutuiul e stăpân pe situație, deși a fost foarte oropsit. E adus din România, plantat în grădina fostei case și mutat o bucată aici. Dar a prins curaj și e șef de trupă. Iar prunul, deși doar înfrunzit, e bogat și ne face cu ochiul a prune de țuică.
Florile, iarba, toate se răsfață în grădina mea, dar surpriza cea mare a fost o tufă mare, ieșită parcă peste noapte în rondoul din față. Și când a dat floare m-a topit. Sunt Lupine, florile care înfloresc de ziua mea și pe care mama le numește ca pe mine, acasă. Anul trecut am aruncat eu ceva semințe, au ieșit niște frunzulițe nehotărâte fără floare. Apoi s-a lucrat în fața casei. Uitasem de ele. Dar când am venit din vacanță au izbucnit în fața mea cu un „La mulți ani!” violet. Nu-i așa că nu există flori mai frumoase? Eu așa zic. 🙂

Vi se întâmplă vreodată să aveți atât de multe de spus încât să nu puteți să puneți mâna pe creion, că nu știți de unde să începeți… ?
Așa sunt eu acum. De aceea tatonez terenul și sparg gheața.
Ei, da! O să-mi spuneți că de unde gheață în aproape vară? Eu știu? Așa cum nu știu de ce-s răcită cobză.
Îmi fluieră gândurile în cap. Fermentează cuvintele. Mă mănâncă buricele degetelor și nu știu ce și de unde să încep. Ar fi firesc cu începutul. Da…
O să spun că e bine acasă. E bine în vacanță. E bine să fie bine.
Adică mai bine bogat și sănătos decât sărac și bolnav -spuse ea strănutând viguros. Revin. 🙂
Și pun ceva de mâncare, ca o gazdă bună ce sunt. Sau vreau să fiu. Dar mi-a plăcut. Și omul, și produsul, și atitudinea. Dar mai ales atmosfera. 🙂

Viața… carte de colorat. Ea are desenele, noi creioanele…
Ieri am cunoscut-o pe Blanca, o sud-americană frumoasă, cu forme voluptoase și ten ușor măsliniu. O știu din vedere de multă vreme, pentru că o întâlnesc zilnic pe traseul kilometrilor mei de jogging. E în jur de șase după-masa ora la care ea și Friday ies la plimbare.
La început ne-am zâmbit, apoi salutat, iar ieri am stat de vorbă și am râs cu poftă amândouă. Îmi plac oamenii solari, cu râsul în buzunar și privirea clară, la vedere. Motivul apropierii noastre a fost Friday, micul ei Shih Tzu, alb, ca un ursuleț miniatural și agitat.
Realitatea este că el își plimbă stăpâna. Mie mi-e frică de câini, dar sunt și excepții. Când personajul în sine e caraghios, uit frica din cauza râsului. Friday este un grăbit și ocupat, un om de afaceri sobru, accidental ajuns cățel. Merge hotărât, cu privirea severă de „nu deranjați”, ignorând umanoizii, evitând scârbit orice mână, care ar vrea să-l scarmene pe burtică.
Confrații lui de toate rasele, întâlniți în parc, fac orice giumbușluc pentru o mângâiere. Oricât de mică. Nu Friday. El nu se-ncurcă în mărunțiș. Își lasă stăpâna mult în urmă, de fiecare dată. Se oprește din când în când și-o caută din privire să n-o piardă. Atât.
Blanca e un om plăcut. Fizic și temperamental. Un om care-ți dă vibrații pozitive. Sunt frumoși oamenii soare, care împodobesc cald ziua. Indiferent de anotimp.

Cât pot de mult. Știu și văd și eu că devin plictisitoare. Cu atâtea flori și frunze și copaci. Ba că cerul e nu știu cum. Ba că soarele apune în cerculețe mai pătrățoase… … Ba că am văzut un melc cu personalitate. Ba un broscoi, care era așa de interesant brotăcit, că sigur de fapt e un prinț. (Nu. Nu l-am pupat.)
Ba niște căprioare care s-au apropiat incredibil de mine, sau eu de ele.
Cred că și ele s-au plictisit să mă tot vadă. Dovada e că mă lasă să mă apropii cât vreau eu și nici măcar nu se întrerup din păscut.
Sper să fie printre ultimele postări de genul acesta, sau măcar să mi se aprindă vreun beculeț și să mai scriu și despre altceva. Ca să fie varietate.
Pe fb o prietenă mi-a spus că să mai hooo cu ele că ar cam ajunge. Jur că-i dau dreptate. Dar e parte din mine…
Ce să fac?

Am iești la alergat… Afară „mușuroaie de furnici.” Toată lumea curăță, scutură, plivește, scoate păpădii. Ușile și geamurile sunt larg deschise să intre primăvara. Rumoare de muncă, muncă și iar muncă. Doar pe mine mă doare-n freză și alerg. Am așa un sentiment de vinovăție și de degeaba…  Cred că e mare liniște în sufletele furnicuțelor gospodine. care lustruiesc, curăță, freacă, spală, șterg…. zilnic. Uffff! Chiar zilnic?
Pomii? Se uită mirați? Îi doare-n freză ca și pe mine. Ocupați cu petale de bezele pufoase.