Când a început să cânte mi s-a făcut pielea de găină…

Recunosc, nu sunt un consumator de muzică avizat, cultivat, școlit la-la-la. Unicul criteriu de selecție este: îmi place, ori nu-mi place, după caz. La admitere, la liceu a trebuit să trec printr-o probă de aptitudini muzicale și fost coșmarul vieții mele de până atunci. Am învățat cu chiu cu vai un cântecel, cu profesoara mea de muzică și cred că de frică l-am cântat ok. Am păcălit cumva comisia și am luat proba. Am cântat și în cor, cu turma, că cică am voce frumoasă, dar n-am auz muzical, sau invers. Nu cânt niciodată. Nici măcar la duș. Excepție când întâlnesc pe stradă vreun câine, care e suficient de departe de stăpân, ca să nu sperii stăpânul. Cânt că mi-e frică, să nu mă simtă.

Și de sărbători, colinde că deh…
Whatever… De ascultat ascult. Tot timpul și mai multe genuri cu vreo două, trei antipatii aferente și categorice.
Iubesc muzica simfonică și opera. Ador să ascult în mașină cu sonorul dat foarte tare. Îmi place vibrația aceea divină. Îmi crește inima și adrenalina și pâlnia prin care-mi intră oxigenul în plămâni. Îmi cresc aripi. Nu. Nu calc mai tare accelerația. Nu mă cred avion.

Suntem binecuvântați cu atât de multe minunății. E suficient să deschidem ochii, urechile, inima. Și suntem copleșiți de sunet ori culoare…
Cât de frumoși sunt oamenii talentați, oamenii atinși de divinitate, oamenii cu har…

Gala operei a avut loc la Casa Loma (Casa de pe deal sp.), un loc pe care cu greu îl asociezi mental modernei metropole canadiene. Imaginea castelului cu aproape o sută de camere, construit în stil gotic în 1911, te duce cu gândul la cu totul altă zonă geografică și istorică, populată eventual cu prințese și cavaleri. Trecerea de la peisajul urban de zgârie nori, sticle și betoane la turnulețele romantic dantelate din vârful dealului, este o veritabilă călătorie în timp. Astăzi este muzeu, odinioară a fost reședința lui Sir Henry Mill Pellatt, militar si economist, cunoscut în principal pentru rolul său major în electrificarea orașului Toronto.

Concertul a avut loc în grădina palatului și de la primele acorduri muzicale, așa cum spuneam, pielea mi s-a făcut de găină. A fost unul din momentele acelea pe care le conștientizezi cu mintea, sufletul și trupul ca fiind perfecte.
Dirijorul Keryy Straton a făcut spectacol în spectacol. Nu doar că a exploatat cu finețe de vrăjitor orchestra, făcând să vibreze dealul, castelul, dar mai ales fericiții muritori aflați acolo, dar a fost și foarte haios. A jonglat cu mimica feței și mișcările trupului, având un joc de scenă continuu cu soliștii, provocând zâmbete și chiar hohote de râs audienței.

Nu poți povesti muzica. Pot să spun însă că atât mezzo soprana Danielle MacMillan, preferata mea, cât și soprana Sara Papini nu doar că au voci rupte din stele, dar sunt și foarte frumoase. Au cântat de asemenea bassul Solomon Tencer și tenorul Vaguif Kerimov. Am ascultat, de fapt inhalat, trăit: Mozart, Rossini, Dvorak, Bizet, Verdi, Di Capua, Gershwin, Lehar, Puccini, Tagliaferri, Offenbach, Donizetti, Gounod, Sieczynski – ordinea e aleatorie.

Te poți detașa de trup și valsa un pic, o miime de secundă printre stele? Te poți. Nu-i așa?
Și asta e fericirea, indiferent ce sinonim alegi să-i pui pălărie. Că e dragoste, când amprenta lui se potrivește perfect cu a ta și uite-așa descoperiți împreună cifrul căii lactee. Că e senzația aceea de zbor pe muzica astrelor ce se revarsă din vocea nepământeană a unui pământean. Că sunt nuanțele vreunui tablou care-ți magnetizează ființa și te întrebi cum doar o mână și o pensulă au așezat buchet poezia și muzica culorii într-un singur loc. Că e un răsărit de soare surprins nud, în intimitate, în momentul acela când lumina toarce viață.
Te zăpăcești, te pierzi. Lumea întreagă îngheață o secundă. Și timpul tace în semn de respect pentru MOMENT. E cadoul tău.
Asta e fericirea. Restul? Sunt bucurii și liniști, maratoane, așteptări și vise.