Mă răscolești, miez de furtună…
mă frângi și mă frâmânți
atingere nebună!

Privirea pălmii mă-nfioară,
cu foc alinți…
Atingere vioară!

Te-aș invita la o cafea
ai vrea?
da, știu că nu e potrivit
de-aceea m-am oprit…

aș vrea să râd o săptămână
iar tu îl ții ascuns în mână…
râsul.

oprește timpul cât vorbim!
Cât bem cafeaua să-l oprim,
să-l potolim, să-l ostoim
să-l priponim,să-l domolim.
să-l adormim!?

Te bagi?

E pojghiță subțire,
dar te iubesc de mor,
pășesc în poante astăzi
în viață și-n amor…

Iar am gafat, iubite,
acum ești supărat.
Aș vrea să fug de tine,
să vin când m-ai iertat.

Îmi place așa de mult ideea lui Papa cu ale lui invitații la poezie în rubrica lui celebră Privește-mă-n versuri, că vă invit la același joc. (Papa, sper că nu te superi.)
Ce versuri vă inspiră fotografia de mai sus? 🙂

Când florile adorm
visează păsări călătoare.
Se-ascund în pleoapele petale
și croșetează gânduri care
se rotunjesc în miez de dor.

Una mie. Una ție.
Care mie? Care ție?
Ghici ghicitoarea mea!
Care e porția ta?

Am un pic de martie în buzunar,
Rest de la sărutul tău…
Mi-a rămas iarna mică și caut un colț de primăvară,
Nu mult… cât să-mi acopăr pleoapele cu flori de ghiocel.

Mi-e cer albastru și mi-e iarbă verde,
mi-e fir de mătase împletind
inocența și păcatul jocurilor noastre,
amestecate într-un pic de primăvară
răsărită pe sânul meu, din palma ta însetată de martie.

Muzică, trup, parfum: Femeie…
Îmi plăsmuiești trăirile-n descânt.
Mi-ești drog și oxigen.
Mă păcălești, nălucă!
Te joci, fugind…

Nu știu: ești demon? înger?
Ești noapte, ori ești zi?
Te gust: ești nemurire dulce
Vioara mea fierbinte,
ești modul meu de-a fi.

te beau.
Mă-mbăt din trupul tău. Vibrândă
te-adulmec dimineața, mustind încă a somn…
m-aprinzi, vioară sfântă,
femeia mea-minune,
Fluid-alunecândă…

Muzică, trup, parfum: Femeie!
în vene-mi te prelingi,
copil de inocențe și mamă de păcat
răstorn întreaga lume
atunci când plângi.

Întinde mâna și ajut-o!
Se străduiește, șifonată…
își aranjează ghioceii
și înverzește, zvăpăiată

cu părul răscolit de vânturi,
abia trezită, somnoroasă.
Se-ntinde cu mișcări lascive
și studiate… E frumoasă!

Și știe. E o răsfățată.
Trezește simțuri, răvășește,
parfumul ei discret îmbată.
Toată suflarea o poftește.

Pe forma-i dulce se mulează
toți norii, sclavi-îndrăgostiți…
Dansează pentru ea, pe stradă,
Nebuni, copacii înfloriți…

Fă-i o cafea, cu miere multă!
Să nu tomnim, să nu iernim…
În floare să ne trăim clipa
Doar primăvară să ne fim!

(dac-am putea s-o păcălim!  🙂 )

Uneori mă trezesc pe partea dreaptă
și atunci toți oamenii îmi plac.
le zâmbesc obligându-i zâmbet-oglindă.

Excepțiilor de la regulă le scot limba
și râd de trei ori mai mult, numai ca să-mi dea cu rest.

Uneori mă trezesc pe partea stângă
și atunci caut ploaie, să mă ascund eu cu mine.
Sap furtuni și mă ghemuiesc într-un colț de casă,
înghițită de vorbe și culoare, alergând pe ritm de stropi.

Nu știu dacă zâmbesc, ori plâng atunci,
pentru că mă înghit concomitent literele și nuanțele.
Și uit că exist pe pământ.

Uneori mă trezesc pe partea albastră
și atunci mă apuc să scormonesc norii.
E periculos ce fac, pentru că am rău de înălțime.
Mi-aduc aminte când sunt foarte sus.
Cad. Și-mi promit că eu niciodată nu mai.

Dar am carnea bună și memoria proastă. Mă vindec și uit.

E foarte dificil să trăiesc cu mine însămi,
dar n-am altă alegere, oricât de antipatică mi-aș fi uneori.