Îngândurată vine Toamna,
se scarpină în cap mirată,
se uită-n jur, dar la piscină
e lumea încă despuiată.

Iar soarele e-ntins la plajă.
Cu un trabuc stă la taclale
lâng-o brunetă înfocată
cu forme ce te bagă-n boale. (sic)

Pădurea-și mângâie sfioasă
copacul șușotind a vară,
cu frunza-ntinsă, neridată
și floarea-n rochie de seară.

Luna e grasă și rotundă.
Ca un dovleac de foc răsare,
luceafărul discret pândește
și vezi și cele două care

cum desenează bolta neagră.
Și caldul ierbii lin foșnește,
iar greierii sunt puși pe treabă
și cântă doine… românește.

„Iar am băut prea mult aseară”,
își zice Toamna, cam confuză,
Deși pe smartphone clar citește
că e septembrie. Nu-i zuză!

Și-atunci? De unde-obrăznicie
cu Vara asta nesimțită
ce prinde-n brațe tot pământul?
Adică… nu-i binevenită?

Ea, care pune prin cămară
dulceață, castraveți murați,
zacuscă și compoturi, miere,
ardeii copți, deshidratați.

Cum? Ea? Crăiasă de culoare?
În mii de versuri lăudată,
cu pleata ei de frunze moarte,
să fie astfel obligată

s-aștepte să se ducă Vara?
Să stea la coadă la tomnit?
când frunză, floare, fir de iarbă
să-și schimbe haina-i sorocit?

Privind superior, regina,
Se scărpină în cap năucă,
Gândindu-se cu disperare:
să mai rămână? să se ducă?

Dar frunza verde înțeleaptă,
văzând nehotărârea Toamnei
Zâmbi, îngălbenind deodată
și salută venirea doamnei

cu murmur-vânt peste coline,
gutui și nuci și pere coapte,
cu must și cu hambare pline…
Parfum de dor și zbor de șoapte.

Și Vara dispăru în noapte.

– The end –

(aceasta nu e poezie 😀 )

Ziele acestea vorbesc în toamne.
Vorbesc în riduri ce-mi îmbrățișează ochii într-o încrâncenată încălzire globală.
Suntem acasă, dragul meu, și ne adunăm toamnele.
Amintirile ne-au desenat fire de păr albe.
Le ascundem cu prune și struguri copți.
Râdem cu nuci verzi și must, dar mai ales cu frunze colorate,
într-o perpetuă toamnă canadiană, ce poartă pseudonim de vară indiană.
De-o vreme nu mai numărăm primăveri, ci toamne.

Trei vorbe ți-aș spune
doar trei
când curcubeul s-ar întinde de la mine la tine.
M-aș aduna toată, ca o pisică răsfățată
și doar trei vorbe ți-aș toarce la ureche.

Ți le-aș spune foarte devreme dimineața
ori noaptea, înainte să aluneci în vis.

trei vorbe ți-aș spune
de fiecare dată când tristețea și-ar bate clopotele pe umărul tău,
ori când ai râde în hohote (știi cât de frumos râzi?)

Trei vorbe ți-aș spune de fiecare dată.
Le știi?

Pășesc încet.
Nu tulbur apele copacului ascuns între coperți.
Pășesc încet,
abia ating nisipul ce odat’ a fost castel.

Pășesc încet.
Nu mă aud.
nu știu,
Sunt pașii mei?
Ori urma visului ce-o fi pornit la drum
să mă găsească.

Pășesc încet
cu miezul de furtună încheiat la gât,
strâns bine între palme.
Și mere verzi își lasă urmele
pe fiecare drum.

Pășesc încet.

Într-o dimineață am plantat un ocean.
În joacă l-am plantat.
Pentru că în lunga listă a nepriceperilor mele e și grădinăritul.

Sunt un om nepriceput, de aceea tot ce fac iese pe un fel de dos
care e un fel de față a unei stângi ce se vrea dreaptă.

Nu mă pricep la nimic.
De aceea cuvintele cresc ciorchini cu gust de mere și aparență de frezii,
iar numerele nu sunt. Pur și simplu-s baloane de săpun
care semnează absent de fiecare dată când m-ar apuca vreo eventuală aritmetică.
Așa că un banal unu plus unu iese fărâmițat atât de mărunt
că pare mai degrabă o pictură abstractă.

Într-o dimineață am plantat un ocean.
Mic. Jur că era foarte mic.
Ca un „nu știu” înmugurit la întâmplare în colț.
De ochi.

L-am sădit lângă casă.
Căci sunt responsabilă când mă apuc de ceva.

A doua zi dimineața era deja albastru.
Iar eu, cred că din greșală, i-am pus articol hotărât.
Și-atunci s-a apucat să crească pești.

A treia zi am avut nevoie de binoclu
ca să privesc în curtea casei părintești.
Iar după o săptămână mă aflam pe lună.

Însă mă auzeam cu mama și tata la telefon zilnic.
Apoi de dragul nostru s-a inventat skype-ul să ne puteam vedea.
Și ne priveam. Cu dor ne priveam și fiecare dintre noi
ținea la piept o toartă de ocean.

În fiecare zi oceanul mic, devenit mare, înmugurea.
Albastru înmugurea miros de sare.
Cum nu mă prind ușor (văd cenușiul roz)
nu observam mirosul de lacrimă cu gust de dor.

Până-ntr-o zi.
Când în inbox am găsit un e-mail:
„Nu vă faceți griji.
Eu sunt lacrima și dorul vostru”
Semnat: oceanul.

Iarba verde de acasă
și-a pus straiul violet.
Mă pândește prin fereastră
în veșmântul ei cochet.

Parfumată, mă întreabă
cât mai stau pe la părinți,
îmi zâmbește cu ispită
în petalele-i cuminți.

Îi explic c-aș sta o viață
lâng-a mamei vorbă dulce,
unde-mi este-atât de bine
încât, zău, că nu m-aș duce.

Lâng-a tatii-nțelepciune,
gând ocrotitor și sfânt,
părintească alintare,
mângâiere și cuvânt.

Însă, ca și toporașul,
pun amprente parfumate
pe obrajii de părinte,
apoi… florile-s uscate.

Las în urmă amintirea
și speranța că revin,
să aduc acasă vara
cu căldură, cu alin.

„Suntem bine, draga mamei”
vocea de la telefon.
Și durerea surd-a tatei:
„Draga noastră, ne e greu”
spus în gând, să nu mă doară
greutatea vorbelor,
eu să cred că le e bine,
c-a trecut, că e ușor.

Mint frumos părinții noștri
nopțile lor nedormite.
Mint cu greu, să n-avem grija
trupurilor chinuite.

Mint să ne-amintim verdeața
ierbii verzi din curtea casei,
liliacul din grădină,
râsul bun din jurul mesei.

Mint cu dragoste și milă
să ne cruțe, să ne-aline.
Mint și-nchid sertare grele
cu medicamente pline.

Mint cu zâmbetul pe față,
dar surâsu-i ud de ploi
C-au sărat cu dor și lacrimi
Tot Oceanul dintre noi.