Ești vinovată și-o știi bine!
Io-n înălțimi m-aș avânta.
Dar ghici de pot? Ghici ce mă ține?
Exact, e simplu: dumneata.

Aș vrea să urc înalte piscuri,
cu parașuta aș sări.
Echilibristică aș face…
Precum un vultur aș pluti.

Dar pot? Mă ia cu amețeală
și gândurile-mi fug zălude,
Mi-e rău și mă cuprinde frica
și mi-e-ntuneric. Da. Pe bune!

De ce? Că dumneata n-ai treabă.
Pe umeri mi te-ai cățărat
și, dacă urc vreo zece trepte,
din trei mișcări, te-ai panicat.

Am încercat să scap de tine.
În CN Tower m-am urcat,
în turnul de oțel al Franței
și peste tot unde-am umblat,

C-așa marchează omenirea,
orașele cu ștaif în lume:
Cu o clădire până-n stele.
Să iei bilet! C-are renume.

Tu nu urci însă nici plătită.
Te uiți cu jind de jos, din vale
că siiiiigur, strugurii ți-s acri.
Ai vrea și tu. Normal. Ți-e jale.

Doar tu! Doar tu ești vinovată!!
Nu vrei să urc în munți, spre zări…
Așa c-ajung numai cu gândul
deși-s mereu cu capu-n nori.

Am primit un glob
ținut într-un colț de ochi vecin cu lacrima.
Îmi pulsează în palmă. În formă de inimă.

Am primit un cadou perfect.
Rotund.
Și-am încercat să inventez roata
naivă, alergând în cerc.

La un capăt sunt eu, la celălalt e-Acasă.
Cum poate să aibă capăt un glob?
E plin de amintiri prin colțuri.
Cum poate să aibă colțuri un glob?

Metafora mea. Numele meu.
Definiție.
Zorul meu colorat în bule rotund curcubeu de săpun.

Iarna l-așez în bradul de Crăciun.
Vara îl ard în lut și-n soare
și-l rotunjesc ușor
într-o inimă albastră.

Ce-o fi vârsta? mă întreb,
că pare-a fi lucru mare.
Toată lumea are grijă:
câți ani am? câți ai? câți are?

„Uită-te în buletin!”
este-o vorbă românească.
Îns-aicea am scăpat.
Poate lumea să bârfească.

L-am lăsat acolo-n țară,
când de-acasă am plecat,
că așa e obiceiul
cu cel ce a emigrat.

O să zici c-am pașaport.
Da! Pierdut printre sertare.
Îl ating extrem de rar,
doar când trec peste hotare.

Și mă joc așa hai hui,
tu îmi spui că sunt frumoasă,
că am stele în priviri…
Anii trec, viața-i spumoasă.

Ne iubim ca doi copii,
astăzi este ca și ieri.
Ești puternic și transformi
Toamnele în primăveri,

iar când iarna vieții ninge
la ferestrele din noi,
sufletul mi-l iei de mână
și-mi săruți obrajii moi.

Suntem doi copii ai sorții
adunate două vieți,
sufletele împletite.
Ninși de-ai anilor nămeți.

Strada mea se numește DEPARTE
și casa mea se numește DEPARTE
și eu în pașaport sunt: E. DEPARTE
M-am pierdut.
M-am pierdut de mine în ziua aceea
când a răsărit prima literă din alfabet.

Nu era literă. Era un x cu mască.
Era puntea tăcerii,
dar zâmbea ca și cum ar fi un inocent A mic de mână.
m-am ascuns în spatele ei cu toate punctele de suspensie în brațe.

departe de mine am ținut iarna și florile de cireș
și vocile oamenilor care șerpuiau pe la ferestre, încercând să se strecoare în casă cu cătușele la îndemână. Să-mi închidă respirația. Să-mi închidă cuvântul.

Am făcut o scară din litere, multe litere cu mulți x,
apoi am rupt-o-n două și am făcut-o gard
pentru că oamenii sunt răi
și rotunjesc cuvintele, apoi le transformă-n săgeți
și-n gloanțe
și le împușcă.
spunând că sunt buni
și conjugă la infinit pronumele: eu, eu, eu, eu
și-l fac defectiv de persoană.

m-am urcat pe scară de litere
și gard mi-am făcut mie însămi.
Gard mi-am făcut.
ca să mă țin
departe de mine.

m-am urcat în vârf
să nu ajungă nimeni la mine
nici eu.
să pot conjuga liniștită adverbul DEPARTE.

Până la urmă gramatica nu e decât o găleată de vorbe fără declinare
și fiecare cuvânt poate fi conjugat
după cum vor mușchii vorbitorului.

Tema săptămânii: departe de mine

Purtau cojoace și bluze împletite
căciuli de blană și opinci
mergeau cu greu prin frig, ninsori și ceață
și se trezeau în fiecare zi la cinci.
Dădeau la vacă și o slobozeau în ciurdă
hrăneau găini și porci și câine și pisică
săpau grădina și puneau de mămăligă
și se rugau. Munceau, dar n-aveau frică
de boli, de secetă ori inundații
de viscole, de soare ori de noapte
lui Dumnezeu i se închinau cu toții.
Lui își spuneau necazul, însă-n șoapte
să nu se tulbure a boltei înstelare
să nu se strice-al vântului izvor
să nu tresară iarba-n încolțire.
Adăposteau în suflet dragoste și dor.

Purtau din toamnă până-n primvără
aceleași plovere de lână, aspre și cuminți
și își duceau curat în palmă
sufletele blânde, bune și fierbinți.

Flash – Suflete sub plovere de lână – Em

Când în oglindă ți-e vară caldă,
dar ieși afară
lumea te scaldă
în reci povețe și stropi de nea
și te îngheță:
„LUMEA E REA”
așa se spune, de prin bătrâni
câinii-ar fi oameni
și oamenii câini
ei te îngheață
și-ți sunt zăpadă,
îți fură vara,
îți pun zăbală,
Îți stearpă ochiul
de zbor nebun
te frâng în două
și te apun.

Așa să fie?
am întrebat
vița de vie
plopul uscat,
și-n loc de vorbe
mi-a răsărit
un trandafir
înzăpezit…
pam pam
(M-am întâlnit cu-n trandafir pe stradă și mi-a șoptit povestea asta. Eu cred în om. Însă zăpada a înghețat sufletul trandafirului. Ar mai fi vrut un pic de vară.)

Când iarna te privește
prin două felinare,
te uiți mirat la dânsa
și nu știi ce poftește.

Te uiți cu-ncrâncenare
la fulgii ce dansează,
iar visul verii dulce
în minte-ți hibernează,

că frigul nu ți-e prieten,
iubești doar înghețata
în seri fierbinți de vară
când soarele ți-e plata…

a lunilor de iarnă
din țara cu arțari,
când zgribulești degeaba,
visând vacanțe mari.

Că iarna vine iute,
se priponește-n curte
și desenează totul
cu ace albe, scurte.

Înțeapă și obrazul,
și nasul, și urechea
și tot ce prinde-n clește…
Mușca-i-ar albul strechea!

Vedea-o-aș doar în poze,
Uita-mi-aș de palton,
de sănii și de schiuri,
de fulgi, de alb șablon.

Viseze alții neaua,
și oameni de zăpadă,
și drumuri prin omături,
și vânturi reci de sfadă,

ce te alungă-n casă
sub plăpumi și la foc…
Să plece iarna-n lună!
De veri să am noroc!

De verde de pădure,
de roșu mac de câmp,
de galben și albastru,
Nu albul-alb și tâmp!

De spume de oceane
și de nisip-mătase,
de lungi plimbări în noapte.
Nu zile friguroase!!!

Nu vreau să fiu ca varza
cu haine peste haine,
parcă m-ascund de mine.
Ce tot atâtea taine?

Nu vreau nici roți de iarnă,
Nici cizme, nici fular,
și nici mănuși de piele,
dar… totu-i în zadar.

Că iarna te privește
prin două felinare,
ningând cu spor de luptă.
Tu? Nu știi ce poftește.

Una mă cheamă, cu brațele arzânde?
Cealaltă gheață mă alungă, clipindu-mi tainic un „nu” care e „da”.
Una se-ntinde, șerpoiacă, spre pântecele-mi fierbinte.
Cealaltă fuge, prinvind în spate, jocul să-i prind.
Una e blondă lună și are-n ochi tot cerul. Și carul mic și carul mare și toate florile „de nu mă uita”-nspumate.
Cealaltă e păcat dulce. Întunecat freamăt flămând. Setea să-i sorb.
E flori de tei și primăvară. Încâlcite focuri de paparudă nebune și aripi de înger cu buze fierbinți de carmin-miere.
Chemare e una, cu pasiuni de noapte în care mori și învii de mii de ori.
Alta e zi curată, în dimineți cu mantre rotunde, care aliniază gândurile ca niște soldați verzi de infanterie.
Una mă cheamă. Cealaltă mă alungă.
Una se pierde de dragul și de dorul meu.
Cealaltă mă pierde în dor și drag.
Una este parfumul verbelor ce se conjugă la trecut.
Cealaltă numai viitorul îl cunoaște.
Eu sunt ACUM.