Despre Fluturii mei nu am povestit prea mult. Am fost un pic nedreaptă și cu ei și cu frunzele aferente. Mai timidă cu ei, mai șovăitoare.
Poate pentru că eu nu scriu versuri.
Ana și Pași, fiind construite treaptă cu treaptă, am dat din casă pe parcurs. Așa mi-a fost natural. Unii nu spun nimic despre ceea ce scriu, considerând că e bine să păstreze misterul. Eu am câte-un impuls și mai scot la vedere câte-o bucată.
Fluturii-mi erau prin buzunare, prin gânduri, prin sertare și sub pernă. Mereu cu mine. Foarte ai mei și foarte timizi.
Nici acum nu voi spune nimic despre ei, însă voi face copy/paste aici cu ce mi-a spus Cristina.
Ea scrie. Citește. Și mă citește.
”Ești o împletire de litere îndrăznețe, purtătoare de toc cui, (nu mai am rabdare pentru ghilimele) care împletesc lumina țâșnită din sufletul tău frumos. ”
„Mi-am făcut o cafea (asta dupa ce am ascuns ceasul) am curătat niște nuci, mi-am luat o plăcinta cu mere home made (of, of, of si aoleu, mijlocelul meu) și m-am așezat comod până pe la șapte când plec la gardă.”
– Am emoții, i-am spus când am auzit că se apucă de citit Fluturii mei.
„Să nu ai. M-ai dat peste cap încă de la început. Îți închipui că le citesc și simt nevoia să o fac iar, cu voce tare, ca și cum aș fi pe scenă, în anii mei de cenaclu, recitând pentru toti cei care vor citi versurile astea.
Cu inima, pentru că nu se poate altfel.
Balsam sunt, nu cuvinte… Și încă nu am ajuns la final.
Să nu mai spui că tu nu știi scrie poezie. Sau poate ai dreptate. Nu știi scrie, ești poezie. Și cartea asta te lasă cu gustul amar că s-a terminat prea repede. Nu, tu nu scrii versuri. Tu scrii povești, așezate cuminți în poezii care se strecoară una după cealaltă, punând încet, încet stăpânire pe inimă și gânduri, până la contopire, făcându-te să te întrebi cum de au ajuns ele, gândurile tale cele mai ascunse să arate așa frumos în pagini de carte.
Citesc și zâmbesc și plâng (nu știu de ce, fericire și tristețe laolaltă, că așa e viața făcută, din amândouă) și iarași râd.
Citesc… Nu am terminat. Si nici nu vreau. Știi, cred că am devenit dependentă de cărțile tale…
Nu știu ce aș mai putea să spun. Doar gânduri razlețe, fără legăură unul cu celălalt sau poate nu… Știi… Îmi doresc să nu sece niciodată călimara aia…
Vreau o colecție maaare, semnată Em Sava (mai știi povestea aia cu îi dai omului un deget și el… dar tu ești de vină, de ce scrii așa de frumos?)…
Încă nu imi revin din bucuria de a te știi acolo, suflet în sufletul meu… Nu pot face înca ordine în gânduri. Se îngrămădesc toate, strigând care mai de care, eu, eu, eu, ca niște școlari cuminți care și-au făcut bine lecția, și eu nu știu pe care să îl las primul… Vrei un verdict? Este una dintre cele mai frumoase cărți de versuri pe care am citit-o de multa vreme. În general, atunci când citești poezie, îți asumi din start că nu vor fi toate pe gustul tau, că unele îti vor atinge inima, altele vor fi o înșiruire de cuvinte frumoase, nimic de zis, dar care nu se pliază și pace peste felul tău de a simți, nu găsesc cheia aia de rezonanță. Aici însă, dacă nu lacrimezi de dor, de dragoste, de tristețe, râzi de maniera jucăușă în care ai personalizat o floare, o frunză sau… o oaie. Daca nu simți nevoia să visezi la gândul unui dor pe care îl credeai bine ascuns, te refugiezi printre anotimpuri care se creionează pur și simplu în culori, nu în cuvinte. Pur și simplu e o carte pe care nu îți vine să o lași din mână, o carte care cred că poate convinge și pe cei mai sceptici că poezia chiar merită citită.
Ela, tu stii ca ti-am spus si cand nu mi-a placut foarte tare ceva. Bine nu la genul, vezi ca nu e bine, sau nu-mi place sau mai stiu eu cum, dar tot am zis eu ceva acolo. Asta am simtit, asta am scris
Dacă stau să mă gândesc, ți-a fost teamă la Pași, și mai mult la Ana și acum la Fluturi. Să îți aduc aminte cum au fost primite primele două?”
Asta mi- spus Cristina. Eu o iubesc. Nu pentru cuvintele ei (și, Doamne, cât de minunat vorbește), nu pentru valul de catifea caldă ce vine de la ea înspre mine, ci pentru omul acesta care face poezie din tot ce atinge.
E un pic nedrept să pun aici cuvintele ei. I-am cerut voie, dar tot simt că am deschis un geam, un spațiu care era doar al nostru: al ei și al meu. Însă am simțit că fluturii mei au căutat adăpost la ea.
De dragul lor am lăsat să iasă în curte cuvintele ei. De dragul fluturilor și frunzelor mele, de dragul fluturilor și frunzelor în general.
Cum poate fi un fluture altfel decât naiv? Se-ascunde. De toamnă se ascunde. În floare-și face casă.
Când o mâță mâțâită
