• About

Sweet & Salty

Sweet & Salty

Category Archives: Geografie subiectivă…

Recenzie???

04 Tuesday Aug 2020

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Geografie subiectivă...

≈ 12 Comments

Cartoon itchy cat scratching | Premium Vector

 

Am primit recenzii excepționale. Îmi sunt extrem de dragi, așa cum îmi sunt și autorii lor. Sensibilitate, talent, trăire…
Mărturisesc că de ceva vreme, aproape imediat după ce a plecat tata, am primit una care… cum să zic? Era diferită. O să vedeți de ce.
Nu i-am dat importanță. De fapt am și uitat de ea până zilele trecute.
La vremea aceea m-a uimit, așa cum mă uimesc multe în România plaiului cum dor. Nu voi înțelege în veci pururi cum oricine poate să facă orice. Fără pregătire. Fără școală. Doar cu numita școala vieții. Am promis că scriu despre asta, dar la pomul lăudat să nu vii cu sacul, spune-o vorbă românească. Așa și voi, nu vă așteptați la prea multe de la acest articol. E părerea mea strict personală și la fel de subiectivă. Mă voi lega de cel mai apropiat exemplu pe care-l știu: al meu. Nu voi da nume pentru că sunt destul de bleagă să nu vreau războaie. Adică am pățit eu mai multe și nu m-am inflamat, ce să mă tulbur de la o recenzie (să-i zic recenzie?) care nu spune nimic?

Pe scurt, un blog nu știu cât de popular, dar bine făcut din punct de vedere al site-ului, care se ocupă oficial de recenzii și are și un nume sonor, a trimis editurii un mesaj în care cerea „Ana” în vederea, nu-i așa, unei recenzii. Am fost întrebată dacă sunt ok, am zis da, sigur. Ca o paranteză, eu nu prea îmi găsesc nu-ul în vocabular.
Ideea e că atunci când am văzut recenzia m-am scărpinat cu mâna dreaptă la urechea stângă, întrebându-mă de ce oare doamna cu pricina n-a vrut să citească Ana mea, că lumea zice că-i mișto. 

A lălăit-o luuuung, dar extrem de scurt, ca pe un ceai de zahăr ars cu multă apă și n-a zis nimic. A citit coperta și prologul. Despre asta bag mâna-n foc.
În fine, treaba ei. Eu sper că n-a citit prea multă lume textul respectiv care, nu mă înțelegeți greșit, e de bine. E de foarte bine, dar nu e de mine. Adică e de mine, că zice ce am făcut și dres eu în viață (că scria pe coperta patru) dar nu-i despre Ana mea.
Cine citește compunerea cu pricina e clar indus în eroare.

Exemple:
„ Ana este bunica noastră a tuturor. Este acea bunica care ne citea povești seară de seară și care ne-a învățat viața simplă de la țară.” – spune doamna cu pricina. Nu!!! Țip eu. O fi Ana bunica mea, deși aș prefera să descopere asta cititorul singur, dar în carte ea e… pam pam! Nu zic.

„Presară printre paginile cărții sale regionalismele copilăriei noastre.” mai spune printre altele și iarăși mă uit cruciș, gândindu-mă câți dintre cititori au avut parte de o copilărie gâdilată de regionalismele din Ardealul secolului trecut. Dacă vă spun că nici eu nu le știu pe toate, că am săpat…

Ce e o recenzie? Scurtă prezentare cu comentarii sau aprecieri critice asupra unei opere literare, științifice, zice dex-ul.
Aprecieri critice nu înseamnă că desființezi opera, ci că o analizezi. Că și aici am dat de bai odată. Am zis eu într-un context că ar fi frumos și educativ să facem critică literară și niște cucoane au sărit pe mine că ce-am cu ele, ce vreau eu să critic…

O recenzie este, ca să spun mai plastic, ca viermele din cârligul undiței. Trezești interesul peștișorului. Îl prinzi. Metaforic vorbind. Nah! Nu sună bine faza cu viermele, dar înțelegeți ce vreau să zic.
Ideea e să analizezi tema, contextul cultural/politic/istoric în care a apărut cartea, genul, specia, curentul literar căruia îi aparţine. Personajele, structura narativă etc. Îți poți susține argumentele cu citate din carte, cu trimiteri în literatura română sau universală.
Adică ai ce face la o recenzie, dar trebuie să îndeplinești două condiții mari și grase:
– să citești cartea cu atenție și, poate, creionul în mână.
– să ai o cultură, măcar aproximativă, ca să poți plasa undeva opera, să poți să raportezi ce citești la niște valori, să faci niște comparații etc.
A! Și să nu povestești cartea că e ca și cum ai spune poanta finală de la film, când toată lumea e în suspans, mai e un sfert de oră până se termină filmul și tu hăhăi și zici: la final ea moare și el fuge cu banii.

 

Mama doar cu majuscule

31 Friday Jul 2020

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, De prin viață..., Geografie subiectivă...

≈ 16 Comments

Este posibil ca imaginea să conţină: floare, plantă şi natură

Îți place movul. Respiri pentru familia ta și ești sărbătoare.
Îți plac parfumurile delicate. Îți adori familia. Când ceva sau cineva are intenția să ne atingă cu o un firicel de vânt, devii dinozaur și anihilezi inamicul. Apoi ești din nou delicată și dulce și ascultătoare și super inteligentă. Îndrăgostită de movul florilor și de puii tăi și de puii puilor tăi.

Am spus și voi spune mereu că cea mai adâncă și înaltă și binecuvântată calitate a mea e să fiu fata ta.
Ziua ta a fost grea deși frumoasă. A sunat telefonul necontenit, a fost plină casa și curtea. Dar pentru prima oară o voce a lipsit. Vocea.
Pentru prima oară de ziua ta ești văduvă.

Ai primit flori, ai spus din timp că nu vrei tort, că e o zi în calendar pe care o înduri de dragul nostru, dar nu vrei tort. Așa că ți-am cântat la mulți ani cu multe sortimente de înghețată și multe prăjituri colorate. Dar fără tort.
Ai fost tristă cu râs pentru că toată ziua a sunat telefonul. Doar el nu te-a sunat.

Ți-am explicat că sufletul are douăzeci și ceva de grame ce nu se pierd. Că sigur e undeva și-ți zâmbește. Și-ți spune la mulți ani și el.
„Nu mi-e teamă că mor, ți-a spus, dar mi-e teamă că n-o să te mai văd”.
Greul. Am cunoscut și s-a scrijelit pe fruntea noastră cuvântul acesta spurcat. În ridurile noastre și în lacrimă. L-am strivit sub călcâie, dar tot ne mai scoate limba din când în când și ne amintește că viața se curmă brusc, cu un punct pus cu pixul negru, proptit sălbatec la final de propoziție.

Quote

Redactarea corectă — ALTERA PARS PANDEMICA

29 Wednesday Jul 2020

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Geografie subiectivă...

≈ 4 Comments

A lua aminte!!!

– Cel mai normal – textul va fi scris cu caractere Times New Roman, corp 12, interliniaj simplu; – în text, numele autorului și titlul textului vor fi plasate în partea de sus a paginii, în stânga, cu litere drepte de rând (NU scrise cu majuscule, NU cu litere bolduite, nici cu italice); – textul […]

via Redactarea corectă — ALTERA PARS PANDEMICA

Despre Ana, despre mine, despre voi

20 Friday Mar 2020

Posted by sweet & salty in Ana, Geografie subiectivă...

≈ 9 Comments

86996076_1469739859870916_7829153501417570304_o
87438195_1470678379777064_4051000208555769856_o

Paginile se deschid. Cad șapte ori șapte lăcate și secretele ies la iveală, cum răsar viorelele primăvara.
Ana… mi-a dat cheia. Eu am înșirat ca pe mărgele rândurile și gândurile. Ale ei, ale mele. Și vi le dăruiesc vouă.

Ana mea este o carte pur românească. Nu este despre copilăria mea, deși prologul îndeamnă la asta. Este cercul care se deschide, ca în final să se încheie la fel, prin două vorbe. Mulți își regăsesc cu mirare rădăcinile. E o călătorie în timp, poate, în sensul că secolul trecut e adus în prim plan, pus pe ecranul gândurilor și lăsat să se deruleze proaspăt. Nu e un antique. E proaspăt prin tinerețea celor care populează cu veselie ori tristețe rândurile. Incredibil, dar aceleași tipologii viețuiesc, fetele sunt frumoase ori mai puțin, generoase ori invidioase, flăcăii șmecherași și iubăreți ori ca popândăii, privind cu jind la poalele ce se-nvârtesc în horă. E o lume densă și plină de aceleași sentimente și năzuințe, aceleași păcate, aceleași himere ca cele de acum. Omul găzduiește vise și speranțe, doar că ele se înmulțesc și înmiesc datorită vremurilor. Soarele răsare curat și pădurea cântă, parfumul strugurilor copți și al prunelor ispitesc buzele rotunjite dulce și flăcăii fluieră, reiterând eminesciana „sară pe deal”.
„Ana” mea nu e o bunicuță blândă. La început e o copilă chinuită, apoi se transformă într-o zvârlugă de fată frumoasă ce pune pe jar inimile flăcăilor, o adolescentă visătoare, dar hotărâtă și în final o femeie puternică ce pune piciorul în prag oricui și oricând, crezând în dragostea ei și în Dumnezeu. Oh, e puternică Ana și feminină, o Scarlett O’Hara mioritică, având credința că mâine (oricare o fi mâine-le acela) va răsări soarele în ograda ei.
Nu vă ascund că „Ana” e o carte muncită. Am construit-o pas cu pas, fișă cu fișă, am cercetat, nu doar notițele trecute ori amănunte din familie, dar am avut nevoie de ajutor și mi-au răspuns pozitiv un prieten bun, un excelent profesor de istorie și draga și buna mea prietenă din copilărie de etnie maghiară. Ana e o tânără femeie puternică, iar satul românesc un ermitaj de emoții. L-am descoperit fascinată și mi s-a făcut drag tare că sunt româncă. Am scris despre obiceiuri și muncă, despre poezia datinilor în limba dulce ardelenească. Ana e, dacă vreți, un cireș japonez crescut în Japonia. Adică, înainte de orice, autentică. Mi s-a spus că se adresează unei niște de cititori, celor avizați. Așa o fi. Dar când am scris eu pentru un target? Am pus pe hârtie această carte pentru că se voia scrisă, se voia afară la lumină de ochi. Eu am fost doar instrumentul prin a cărui muncă și imaginație s-a construit. Și dragă mi-e cartea asta. Când am văzut-o prima dată, am strâns-o în brațe cu dragoste, spunându-i în gând: exiști și chiar de-aș fi unicul tău cititor, sunt fericită. Apoi mi-a fost greu să o dau. Deși am scos un tiraj de câteva sute de cărți, nu-mi venea să o las să plece de lângă mine, ca o mâță ce naște mulți pui și îi vrea în prejmă.
Mulți știți că am trecut printr-un iad (și trec) proiectat pe iadul zilelor noastre. Dar o carte e un bumerang. Mesajul ei se întoarce la tine. Și mi-a venit „Ana” mea dragă de la mulți necunoscuți care mi-au devenit nu cunoscuți, ci prieteni dragi după ce au citit-o. Până și un inginer (știți voi ce pragmatici sunt inginerii, mai degrabă cu cifre și ecrane decât cu foi de cărți), până și el, zic, mi-a spus că nu l-am lăsat să doarmă și i-am trezit setea de carte, de lectură, pe care o pusese deoparte de mulți ani.
Nu mi-e cerul cu steluțe roz în perioada asta și nu din cauza pandemiei ce scutură omenirea. Că așa se-ntâmplă. Te doare mai tare degetul tău prins la ușă, decât faptul că vecinul și-a rupt piciorul. Nu. Nu minimalizez. Suntem la fel de speriați și de izolați și de îngrijorați, neliniștiți cu semne de întrebare, cu acel „ce va fi mâine?”, din toate punctele de vedere. Ne străduim să o ferim pe mama, care sărăcuța este cel mai adânc întristată și obosită, și să avem o viață cât se poate de normală în anormalitatea asta.
Să fiți bine și cu credință! Că trece.

De la voi:

Vai, dragă Em! Țin să îți zic că s-a nimerit iar, ca la Pași, să fie mami la mine. Și, bineînțeles, i-am dat Ana să o citească.
A stat prima noapte până la 3 și a doua zi a terminat-o! Ce nepoți, ce răsfăț pentru a ei copilă? „Ana”!
Ca apoi, cu lacrimi în ochi, a început să-mi povestească despre bunica, străbunica și toate amintirile ei.
Când a pus cartea înapoi în bibliotecă a oftat cu cel mai mare drag: „Minunat scrie femeia asta! Minunat! ❤
(Mona Rusinescu, Franța)

Wow!!! E super cartea. Am citit primele nouă capitole azi. O citesc pe îndelete să o pot savura din plin. Doamne, ce talent! Minunată carte. Mor de drag să o citesc. Vai, parcă aș citi Moromeții, obiceiurile sfinte de la sat… Cu adevărat veșnicia s-a născut la sat. Mi-ar plăcea ca în școli să fie lectură Ana de Em Sava.
(Claudia Nicula – învățătoare, Huedin)

Am citit-o pe nerăsuflate, și nu pentru ca ai scris o tu. Este extraordinară! Mi-a plăcut enorm, am trăit-o, am zâmbit și am lăcrimat cu ea, m-a impresionat profund. Ai scris atâââât de frumos și ești minunat de talentată… îți mulțumim!!! Până acum aveam 2 cărți de „căpătâi”: Mândrie și prejudecata și Elevul Dima dintr-a șaptea. Acum ANA este în top. Forever.
(Diana Borzan – notar, Cluj Napoca)

„Ana a fost bunica mea.” De-abia atunci mi-au curs lacrimile șiroi! Am râs și am plâns alături de Maria, apoi de Ana, dar pe sfârșite, mi-am pierdut respirația. Am simțit că sunt sub apă, ca trebuie să mă ridic la lumină, la aer! Până la urmă, nu era decât starea mea de retrăire a poveștilor mamei mele care acum are 84 de ani! Fii binecuvântată, Ela Mihu, cu tot neamul tău!!!
Trăirile intense pe care le-am avut citind ,,Ana” m-au făcut să retrăiesc emoțiile poveștilor bunicului meu, Rusu Mihai și ale bunicii mele, Rusu Ana (al cărei nume-l port cu mândrie)! Nu pot să descriu în cuvinte simțămintele readuse la viață dintr-un colț îndepărtat al cămăruțelor inimii mele. Cu toată ființa m-am regăsit, cu-ai mei plecați sau încă prezenți (mama – 84 de ani)! N-am avut astâmpăr ore în șir. Doar atât mai spun: Ana e o carte pe care vrei să o recitești iar și iar! Ana vine să ne îmbie la ,,mămăliga” ardelenească, cu tot trecutul ei, cu toată iubirea împletită printre boabele de cucuruz și, mai ales, cu toată explozia pe care o poate face.
Em Sava, nu pot decât să-I mulțumesc lui Dumnezeu că mi te-a scos în cale.
(Georgeta Ana Rusu – Chicago, Illinois)

N-am putut s-o las din mână… Ana m-a purtat în zbor înapoi Acasă, înapoi în timp, înapoi în istorie. Înapoi in suflet… O carte medicament pentru suflet. Em Sava, tare-ți mulțumesc!
(Marga Vasiliu – Toronto)

Ana a ajuns și în Germania. A fost cartea pe care am citit-o cu tot sufletul… O poveste ancestrală, o emoție și un dar hărăzit în vraja cuvintelor. Asta a făcut Em Sava. Te-a introdus în poveste cu „a fost odată” și te-a făcut parte din ea. La un moment dat, chiar mă gândeam că și povestea bunicilor mei ar putea suna la fel… Și da, după cartea asta, te bucuri ca ești român, ca ai miere în vorbă, istorii în suflet, soare-n priviri… Și te gândești ca doar la noi, la români, poveștile și viața se pot doini. Că doar noi deslușim cea mai de preț taină a Universului, Iubirea, așa cum e ea, în toate nuanțele curcubeului. Mulțumesc, EM Sava… Citiți Ana, dragii mei! Pentru oricare dintre noi, povestea merge mai departe.
(Irina Magierka – Germania)

N-am citit-o! Mi-am retrăit toată copilăria!
Peste Sava, încă de la primele rânduri s-a suprapus Zabala, satul mic din Covasna, cu “ ulița săcuiască” și “ ha românească”, cu bisericile, trei la număr înșirate.
Gospodăria lui Alexandru e casa mea de acolo, de sub pădure, iar cânii din curte au fost pe rând Haiduc, Ursu și Brezoi!
În orele în care am ațipit cu ea în mână, i-am purtat în vis pe toți cei de acolo, duși fiecare la Dumnezeul sau Isten-ul lui și m-am trezit plângând de dor de Biri neny și de macaroanele ei cu nucă, de Popa Romi, de nenea Ițu…
Și dintre cele trei, Zamfira mi-s! Că m-am născut târziu să port mânie că unii îs români iar alții unguri!
Și mă știu închina și face semnul crucii în toate bisericile din satul acela!
Nu că Dumnezeu n-ar fi același, dar când calci în „curtea” vecinului de lângă tine trebuie să îi dai binețe și respect în limba și obiceiul lui!
Alinare si sfâșiere mi-a fost scrisul tau, Em dragă!
Mă duc acasă poimâine! Să le aprind lumânări la toți, deopotrivă unguri și romani!
Iar de îmi îngădui, în bisericuța aceea veche de sute de ani din satul de sub munte, o să aprind și pentru toți ai tăi din carte!
M-am blocat din nou în cele zilnice în ultima vreme!
Și n-am mai avut o perioadă starea necesara să iau o carte în mână!
Și a apărut Ana, povestită de Em Sava!
Și am plâns bucuria lecturii și ciuda că, în ultima vreme, mă lipsisem de bucuria aceasta!
Dacă vă spun ca e lectura de weekend vă mint, pentru că o să o citiți mai repede!
Și nici măcar nu o citiți, pentru că nu-i carte… e trecere în alt spațiu!
Comandați-o și călătoriți-vă frumos!
SIONO editura… acolo o găsiți!
(Alina Botezatu – București)

O fată iubește un băiat. Băiatul o iubește și el. Apoi intervine moralitatea, societatea, valoarea, clasele, ierarhia și nescrisele legi sociale. Și povestea se repetă de două ori, dar sfârșind în mod diferit. Povestea e veche, veche, veche… începând cu pictogramele din cele mai vechi peșteri, legende și cânturi antice, piese de teatru, poezii, romane, picturi. S-au terminat cuvintele, cu adevărat s-au terminat, pentru a descrie sub orice formă această poveste veșnică și ancestrală. Dar, este o zicere, aproape o axiomă, în știință. Ei spun că toată lumea știe că un lucru (legat de știință) nu există sau este imposibil de demonstrat. Și nimeni cu bun simț nu o face, prin urmare. Dar, apare cineva care nu știe asta și… o demonstrează sau descoperă o noutate!
Și revenim la relații imposibile. Ei bine, Em Sava nu știa că s-a scris totul despre asta, că s-au epuizat toate cuvintele… și ne pune în față Ana, pentru care lărgește dicționarul, aduce și inventează cuvinte noi pe care ni le înfige și ni le răsucește ca un tirbușon din creștetul capului, prin toate cele șapte Chakra, până în adâncul sufletului, încrâncenând carnea pe noi, punând lacrimi în tălpi, făcând genunchii să se închine țărânei, ridicând părul pe brațe și ceafă, visând cu icnet și mucind cu lacrimi! Asta nu e rău! mi-am spus, ca unul care lucrează în industria hârtiei sanitare, plângeți și muciți cât vreți, o să mărim producția, nici o problemă. Dar el, sufletul? Dar el, visul? Dar ea, inima săraca? Doar cuvintele le pot mângâia și aduce alinare. Doar vorbele Mariei, ale Anei și ale Emei vor sta candelă. Doar ea, aceasta nouă și totuși atât de veche lume la care Em ne face părtași, ne vor face să simțim că citim și aflăm pentru prima dată o astfel de poveste.
E diferită de Pași? Umila mea părere zice că este. Dacă în Pași Em este Em, în Ana Em este Ela.

12 ore, două sticle de merlot și Pink Floyd. Ah, și câteva lacrimi, mă rog mai multe pentru care te urăsc! Și totuși te iubesc! Mulțumesc frumos! Ți-ai pus mult, mult, mult, dacă nu tot sufletul aici! Mai poți scrie?
(Ionel Anghel – poet Toronto)

Știi, Em, când am terminat „Ana”, am închis cartea și am pus-o lângă mine. Eu sunt destul de împrăștiată, am întotdeauna în jur hârtiuțe de tot felul, creioane, cărți pe care le citesc. Dar „Ana” avea ceva în ea, care-a îndemnat sa o mai țin puțin acolo. Simțeam nevoia sa îi mângâi coperta, ramura aceea înflorită o simțeam ca și cum atunci aș fi adus-o din grădină. Și mă gândeam câtă putere a putut fi în fătuca aceea pe câte mi-o închipuiam subțire și frumoasă ca un porțelan… Crede-mă, nu o spun pentru că e de la tine, „Ana” este una dintre cele mai bune cărți pe care am citit-o în ultimul timp. O radiografie a satului ardelenesc aflat la granița dintre doua nații, între cele două războaie mondiale. Și, pe deasupra, ca un bonus, două povești de dragoste, trăite cu intensitate de doua femei puternice, fiecare cu finalul ei, rânduit de un destin ce nu poate fi schimbat.
De multă vreme o carte nu m-a marcat așa cum a făcut-o Ana ta, Em.
(Cristina Cristea – România)

„ANA”, o carte de care „auzisem” ca se naște. Mi-am dorit-o si am primit-o. Ca niciodată, n-am putut să o citesc imediat. Am păstrat-o așa cum păstram în copilărie papuceii cumpărați pentru Paște. Am simțit că vreau să am starea, timpul și deschiderea să intru în ea. Și am ales ziua de azi. 5 ore de lectură asiduă, fără senzația de timp curs. Doar de timpuri. Timpuri curate, timpuri trecute, timpuri grele, timpuri adevărate, timpuri intense. Încheiată magistral, precum ,,Pe aripile vântului”: Ana a fost bunica mea. Da, Em Sava, ăsta a fost KO-ul cărții. Te lovește în moalele capului, incapabil să te mai gândești la altceva ore bune. Da, Em, și bunica mea e un fel de Ana. Și noi suntem Ane. Aici și acum. Tipologii umane, cutume și tradiții, anotimpuri și senzații descrise magistral. Și extrem de curat. Curgând, te trag în șuvoiul propriului trecut, înecându-te în amintiri povestite și ciupindu-ți memoria. Întoarcere la puritate, la dramele eroinelor adevărate și la valori pierdute. Stâlp de morală și dârzenie ești, Ana! Năucită încă de fluența, dramatismul, curățenia, sacralitatea „Anei”, în micimea gândurilor mele mi-am stabilit un țel: să văd Sava, să mănânc silvoiz pe pâine pe un deal, căutând din ochi cele două biserici… Să-mi regăsesc Ana.
Em, n-am scris suficient. Sunt încă năucă. Și aș fi putut citi încă 300 de pagini fără să îmi fie foame.
(Elena Secară Bratu – Montreal)

Am terminat de cetit „Ana” lui Em și am, iac-așa, un nod în gat di plâns. Moldovianca o cetit cartea ardelencii si o oftat din rărunchi. M-am culcat în creierii nopții cu cartea aiasta în gând și am luat-o iară dimineața dimpreună cu cafiaua. Mi-o zburat gându’ la ie tătă ziulica și abe aștieptam să mă întorc la cartia me. M-am bucurat di fiecari iubiri și de fiecari copilaș nou născut în viețili Mariei sau a Anei și am bocit de-o sărit cameșa di pi mini când o coborât vreo năpastă pisti ieli. Și, drăguliță Doamni, n-o fost puțini năcazurile pe fimieili iestea două. Apoi daca ieu m-am bocit vriodată ca mi-i greu, mai bini tac naibii din gură că nu știu nica…
„De ce ar pribegi printre străini, când nimeni nu te înțelege și nu te cunoaște ca al tău? Aici le erau neamurile, aici le era viața și aici, în temeteul din spatele bisericii, doreau să-și odihnească oasele când n-or mai fi, la fel cu toți ai lor.”
(Ana de Em Sava)
(Veronica Lupu – Waterloo, Canada)

Amintiri… amintiri… Am rămas la tricotat… şi la citit cărți… îmi amintesc cu drag si dor de serile petrecute cu bunica… şi dacă aş găsi pe-aici un fuior si o suveică… ştiu sigur că doar ar trebui să închid ochii si mi-aş aminti perfect ce să fac să iasă nealcoş lipideul.
„Ana” nu e doar o carte… e un ghid turistic, de întoarcere în timp… într-un timp în care „timpul de somn era drămuit cu zgârcenie. Vara era de lucru. S-or hodini la iarnă.”
E iarnă… şi mă hodinesc… Mă hodinesc cu „Ana”…
Mulțumesc Em. Nu sunt critic literar, dar când citesc o carte şi nu pot să o las din mână indiferent cât de târziu e… sau indiferent cât de devreme trebuie să mă trezesc pentru serviciu… şi dacă am nevoie de şervețele citind-o… e o carte nu doar bună… e neprețuită… de colecție…
Și crede-mă… încep o nouă cutie de şervețele.
Şi dacă „Paşi” a „lovit” foarte aproape de casă… „Ana”…. „Ana” e acasă.
(Grety Crisan – Windsor, Canada)

Povestea Mariei mi-a sfâșiat inima-n două. N-am mai plâns atâta la o carte de nu știu când. Ai tu un fel de-a te trage în poveste de parcă ție ți se întâmplă toate. Cartea asta e perfectă. Nu-i lipsește nimic. Trebuie doar să aibă parte de un drum către cititori pe măsura ei. (Ana, cumnata mea, Cluj)

Salut. Am terminat cartea. Foarte frumoasă povestea. Foarte frumos scrisă. M-a captivat chiar dacă am terminat-o după mult timp. Cu atât mai captivantă că este vorba despre rădăcinile noastre care, observ, puteau fi tăiate în câteva rânduri. Mă mândresc cu tine sor-mea, aștept alte cărți.
(Fratello)

I-am pus și pe cei doi dragi din familia mea, Radu și Ana, pentru că iubesc părerea lor. Am învățat, de când scriu, că cel mai greu e să fii proroc în satul tău. Cred că cel mai greu pentru mine atârnă cuvintele lor. Ah, cel mai scurt, mai plin, mai intens și mai ardelenesc feedback primit, a fost de la unchiul meu.
– Ai citit cartea? a întrebat mama.
– No, bine, no!
– Ai plâns?
– No bine, no!!! (cu sens de da). Șșșșș – unchiul e polițist, fostul comandant al poliției clujene (No, bine no 🙂 )
Și pozele le-am primit. Și acestea și altele.
De asemenea am recenzii, cu steluță de la mine, în ordine alfabetică: Cristina Cristea Mona Rusinescu și Camelia Sima.

Ana abia a făcut ochi. A venit într-un an greu. 2020 e un an încercat de istorie. Dar vor trece toate și ne vom plimba din nou de mână pe străzi și ne vom îmbrățișa. Până atunci… virtual. 🙂

87347407_10156987471472966_844668562151833600_n
88996584_3148593195162524_3519930938379206656_o

Ana, sau un alt fel de a spune mulțumesc…

20 Thursday Feb 2020

Posted by sweet & salty in Geografie subiectivă...

≈ 6 Comments

„Ana” mea văzută de Cristina. Dragă mie și recenzia și autoarea.

gandurideoclipa's avatarGanduri de o clipa

Ana 1

Ana…
Am citit Ana într-o noapte. Știam de la Em că visează să scrie o carte altfel decât ne-am fi așteptat de la ea, așa că m-am gândit de la început că Ana e altceva decât Pași. Credeam că va fi greu de citit. Dar am primit-o (un neașteptat dar de preț la trecerea dintre ani) si a fost imposibil de lăsat din mână, a fost pur și simplu… sweet & salty
Nu știu la ce m-am așteptat. Dar realitatea a venit ca un tăvălug peste mine, făcându-mă să înțeleg de ce e cartea ei de suflet, lăsându-mă cu un sentiment greu de descris, fericire și tristețe atât de strâns împletite, încât nu am mai știut unde se termină una și se sfârșește cealaltă, rotindu-se amețitor în sufletul meu, ca învârtitele ardelenești. Em a reușit sa aducă la suprafață o lume  aparte, lumea satului aflat la granița dintre două lumi…

View original post 372 more words

Pescarul nimicului

29 Wednesday Jan 2020

Posted by sweet & salty in A fi scriitor, Geografie subiectivă...

≈ 2 Comments

9Ce este timpul?
Zidul în care ni se înțepenesc oasele.

Am adus Pescarul acasă, „pe un deal din colțul mării”. La Atlantic. „Luând locul tatălui, Ladaf îi povestea adesea pescarului despre mări și oceane îndepărtate, despre ancore și pânze, despre vântul din pupă și supărările lui de om obișnuit.”
Nisipul alb poartă urmele pașilor lui, iar valurile au lipite de spumă fiecare început de gând împiedicat în semne de exclamație și de întrebare. Nebunul…
„Doar marea și eu îl știam. Nouă ne intrase în oase. Pe noi ne înspăimânta. Pe noi ne forța să-l iubim și să-l așteptăm. Pe noi părea să ne caute, deși mereu ne lăsa impresia că nu are
nevoie de noi, de alții ori de sine…”

1
Într-un fel ciudat, întortocheat ca o scoică goală, aici e patria minunată a Nimicului. Zona crepusculară a liniștii albastre și a căutărilor lui metaforice. I-am făcut poze cărții, pentru că singura realitate palpabilă, sunt filele cuprinse, îmbrățișate între două coperte ce s-au înșurubat în peisaj ca piesa-lipsă, necesară tic-tac-ului Universului marelui Nimic. Nimic ești și în Nimic te vei întoarce. Scoici, case goale, pustiite de suflete ce au iubit pătimaș odată. „Am întâlnit câțiva oameni de-a lungul vieții, dar pentru că nu-i mai văd, mi se pare că au murit.”
„N-aș fi vrut să fiu om, ci o fiară sau o piatră. Bineînțeles, nu știu cum e să fii o fiară sau o piatră, dar îmi pot imagina. Puteam să fiu capătul unui cui, de exemplu, ca să sărut carnea făcută zdrențe a vreunui creator, apoi să mă răsucesc pentru a-i arăta că păcatul meu este de neiertat. Puteam să fiu primul copac din care va crește lemnul crucii răstignirii lumii…”
Am adunat scoici, semnele nimicului. Sarcofage goale. Sicrie însetate de trupurile care le-au locuit. Soarele arde peste oceanul nimicului și cartea devine CARTE pentru că fiecare pagină este o plasă de prins pești. De prins oameni. De prins stele. Stele de mare ce au citit întreg adâncul oceanului. Degeaba.
7
Stilul Simonei Poclid are o prospețime mirată de copil ce descoperă lumea. Are un ludic trist, curat și extrem de curajos. Personajele cresc cameleonic definindu-se prin iubire, purtând în ele pecetea morții și botezul Nimicului. Autoarea le ocrotește, le strânge la piept, dar se detașează, le creionează obiectiv, le dă aripi, pictând fiecare portret în detalii migăloase, proiectate într-o lume senzorială de arome și parfumuri: pește, busuioc, ceapă. Numele sunt subordonate profesiei, ființele fiind definite prin to do nu to be, indivizii părând a fi uneltele meseriilor lor, fiecare ancorat pe nișa lui strâmtă. Ladaf, cu burta cât un vas de vapor, este bucătarul absolut. Tăietorul de rațe, Cabas, pare născut pentru a tăia rațe, însă realitatea fiecăruia se răstoarnă cu susu-n jos într-un joc al măștilor și ceea ce pare a fi pasiune e „comerț, stimabile, comerț”.
Pescarul nu are un nume. Nu are nevoie, deși la un punct se sugerează că ar putea fi numit și el, adică banalizat, umanizat, inclus în turmă. El este Nebunul, Pescarul, geniul, completat de Pictor (împreună sunt ca un fruct cu doi sâmburi) fratele lui, și continuat de Iahav, pentru că nimicul, de fapt Nimicul, e un fel de Mecca greu de înhățat, imposibil de cuprins, de atins, de ajuns. Doar bănuit și vânat.
„Sunt îndrăgostit de… cer, adică, vreau să spun, de astronomie. Îmi plac sorii, universurile, golurile, nimicurile și îmi place să cred că-n această vastitate, tot ce trăiesc eu ori chiar dumneata este un punct mic, infim.” „Nimicul, ți-am spus de atâtea ori. În nimic nu există timp, spațiu ori legi fizice. Nici alte instanțe lipsite de spațiu ori de timp, precum inima ori conștiința. Nimicul este cea mai mare absență. Și tăcere. Un pustiu.”
5
Portretul Pescarului este realizat în câteva capitole la persoana întâi, introspectiv, iar în altele regimul scriiturii se schimbă, personajul fiind receptat de alți ochi.
Bucătarul Ladaf care se substituie tatălui, medicul, este redus la lumea mică a bucătăriei, o celulă existențială, un univers prea mic pentru un om atât de masiv, de aceea adaugă ingredientelor nume de iubite și-l îndrumă: „Tu să te faci căpitan pe un vas, mă auzi? Să mergi în larg așa… la nesfârșit, zile multe, până să uiți cine ești. Să uiți de unde vii. Să mergi așa departe încât să uiți și bucătăria asta. ” Bucătăria, deși grotesc desenată prin personajele care o populează, e miezul de iubire, de refugiu, punct de pornire. Spațiul se confundă cu marea „jura că au apă sub tălpi”.

Vocile grave ale personajelor se împletesc tăcute, iar numele sunt muzicale, cântate de acel „l” regăsit în multe dintre ele: Ladaf, Zalva, Valadia și mai târziu Ledolia. Pescarul este Adamul primordial, neîntinat de păcat, omul perfect: „Marea ține cu cei buni, ca tine.” Iar plecarea lui este copleșitoare, ca un final de tragedie antică: se stinge spânzurat în mijlocul picturilor care ard, așezat pe un pat de vreascuri, aprins pe o plută și lăsat pe mare. Nimicul a fost atins. Ori nu. Nimicul are multe feței, iar Iahav, fiul lui, pictorul de albastru, va continua destinul singurătății celor doi tați, căutând poate o altă față a Nimicului.

Scriitura Simonei Poclid se înalță în metafore înspumate, diafane, ca apoi să se proptească brusc într-o concretețe palpabilă, trântită aproape brutal în fața cititorilor, cu o stridență a culorii și mirosului, îmbibată în detalii picturale și o descriere obsedantă a gesturilor.
„Odată, pe când Ladaf nu cunoscuse nemulțumirea, a întâlnit într-o piață un bătrân care vindea carne de rață. Avea câteva rațe tăiate, calde încă, cu sânge șiroind pe masa din lemn. Își freca mâinile încetișor și privea câte o cucoană, mișcându-și fălcile ca și cum ar fi mestecat mâncare. Când cineva se apropia de el, își scutura trupul, trăgea aer în piept și începea să turuie multe și nelămurite despre rațele lui crescute cu grijă.”
„Pescarul nimicului” ține mintea, inima și ochii, într-o lesă scurtă ce te pune în fața tabloului, atât de aproape încât esențele culorilor rănesc, permițând apoi să te retragi încet, pentru a absorbi întregul și a te lăsa îmbătat de iluzia artei, aidoma eroului lui Jack London care, văzând pentru prima dată o pictură, are impresia că e „un tablou de păcăleală” pentru că mâzgălelile fără sens de aproape prind formă și contur doar privite de la distanță.

Autoarea ține focul aprins în fiecare frază. Te năucește metafora întregului, fărâmițată în înțelesuri nebănuite și asociații șocante. Construiește o lume a simțurilor, o lume ermetic închisă, cu un cer plasat foarte jos, în care fiecare individ are propria filosofie și poate, ridicându-se pe vârfuri, să atingă stelele. „Cerdacul părea ca o arcă sub Cer.”

10

Mă bucur când pot să citesc o carte în limba în care e scrisă. Am învățat de-a lungul anilor și-a experienței, trebuind să suprapun câte-o traducere în limba română pe textul original, că de multe ori sunt neconcordanțe între vocea autorului și cea a traducătorului. M-am întristat văzând cât de sărac e încorsetată opera în noua haină lingvistică ce i se dă spre purtare pentru a fi accesibilă cititorului. Am considerat adesea că i se face o adâncă nedreptate atât scriiturii cât și scriitorului, textul, ciuntit de prea puțină dragoste și înțelegere, fiind obligat să poarte o uniformă nepotrivită, atenuând ori ascunzând strălucirea de foc a cuvântului izvorât la prima mână. Nu spun acest lucru la întâmplare. Simona scrie în limba română, s-ar spune la prima vedere. E drept, cuvintele sunt românești, însă îmbinarea, construcția, jocul de imagini și emoții de la umbra fiecăruia, metaforele adânci, nu decorative, mă duc cu gândul la o evidență: limbajul romanului este de fapt poclidian, iar Simona este perfect fluentă în această limbă exotică, păstrându-și tonul și rezonanța până la „Aproape de sfârșit”.
Cartea, formată din douăzeci și șase capitole este densă, fiecare element pare a se naște pentru a fi definit sau redefinit de autoare cu o inocență filosofică, un soi de a redescoperi și reinventa cu inteligență lumea: „Papucii murdari din colț păreau niște vise moarte.”

2
Viața și moartea au sensuri remodelate, împletindu-se, confundându-se. „Mă durea atât de tare și el murea atât de frumos, încât niciodată nu am mai trăit ceva atât de adâncit în genune și agățat de zenit.”
„Poc. Știi cum plesnesc copacii atunci când sunt tăiați și cad pe pământ? Îți poți reaminti cum, dacă ești prin apropiere, îți tremură tălpile?”
Moartea poate fi frumoasă, sublimă, ori dimpotrivă vulgară (primarul). Omul e parte din natura-mamă, care, la rândul ei este umanizată, personalizată, păstoasă și cuprinzătoare. „Soarele strălucea și se împingea în sticla de care Cobas își lipise capul.”
Iubirea este pustiitoare, dar și extrem de permisivă, un soi de șah care de multe ori devine mat: „Cândva, Zalva mă privea ca și cum își dorea să mă ucidă și să rămân doar al ei.”
3

Întregul text pulsează de culoare, predominant albastru, ca în pictura, naivă la început a lui Iahav, la fel ca marea, unul din elementele esențiale ale metaforei Simonei Poclid (alături de lemn, foc, aer). De altfel definiția picturii e de fapt poezie:
„Spune-mi cum pictezi tu? Cu ochii închiși.
În centrul tabloului, pe o apă stătea o floare imensă de cireș. Floarea era despicată. Te poți gândi că semăna cu un nufăr. În mijlocul imensei flori de cireș, erau aruncate niște măruntaie umane. Iar pe margini, se iveau cocori în zbor. Trebuie să-l vezi. Poate ți-l voi lăsa ție într-o zi. Apa este atât de curată, încât trupurile cocorilor se reflectă în ea și o murdăresc . Măruntaiele măcinate nu murdăresc albul florii de cireș, dar amestecate între ele și-au pierdut și amintirea primei identități. Este ca și cum în creație ar intra o mână străină și ar smulge totul, stricându-i zeului planurile.”
La fel este definită muzica, prin mijlocirea pianistului Hobas, iubitul din tinerețe al Ledoliei:
„Cineva a început să cânte. Știți cum sună ropotul ploii, liniștea unui câmp de maci, a unui prunc zămislindu-se, a unei femei surâzând, al unui om aflând adevărul, al unei flori uscându-se, a unui vierme mușcând pământul, a unei frunze rupte-n două, a unei guri sărutate? Toate acestea se amestecau și se grăbeau în fiece notă purtată pe umeri, atât de bucuros și suferind în contratimp, încât oamenii se temeau să nu respire cumva gălăgios, să strice haosul liniștit săltând din clape.”
Arta e altarul pe care ard toți, e marele sinonim al Nimicului, sugerat chiar de moartea Pescarului care, prin sinucidere, reduce la nimic tot. Chiar și pe sine. Prin moarte atinge Nimicul.
Iubirea se împletește cu nebunia, cu arta, trăirile sunt la superlativul absolut, la granița subțire, uneori insesizabilă, dintre viață și moarte. Galeria personajelor este extrem de interesantă găzduind artistul în toate ipostazele sale: Pictorul, Poetul, Pianistul, dar și oamenii simpli, cu toții având o înțelepciune adâncă și un ochi mare deschis spre viață și spre moarte. „Fără cultură omul este poate instinctual, dar naiv, iar naivitatea este cea mai puternică legătură cu înțelesul mistic al lucrurilor.”

E greu să vorbești despre cartea Simonei Poclid pentru că e ca și cum ai încerca să descrii păpușile rusești Matrioșka. O descoperi pe prima și-ți place, dar înăuntru se află alta și apoi alta și tot așa. Fiecare metaforă are în miezul ei o metaforă care se răsucește înspre alt înțeles și altă trăire, un soi de spirală precum infernul dantesc în care cobori spre alte și alte dimensiuni, curios să descoperi dacă Pescarul nimicului și-a atins Mecca, dacă nimicul a fost capturat.
Cred că cel mai ușor aș defini-o pe Simona citând-o:
„Cineva lăsase sus de tot o fereastră deschisă și Cerul înstelat părea să se împingă-n acoperiș, să curgă prin crăpătura aceea…”
„Pescarul nimicului” își închide filele deschizând o poartă cu o altă posibilă dimensiune a nimicului, dar mai ales cu promisiunea: „căci vin să-ți spun ceva ce nu știi despre mama” și cu o rugămintea: „să nu-l uiți pe Dumnezeul albastru care-și duce catargul în Cer.”
Am terminat de citit Pescarul. Pentru acum. Știu cu siguranță că această carte nu și-a terminat povestea. Voi reveni la ea pentru că, la fiecare întâlnire, îmi va dezvălui alte sensuri, alte unghiuri, alte lumini și alte nuanțe de albastru. Voi reveni pentru că mi se va face, cu siguranță, dor de Pescar…

6

Măiestrie simetrică

01 Thursday Aug 2019

Posted by sweet & salty in Bucăți de gând, Geografie subiectivă...

≈ 12 Comments

J’adore my phone! Viața, creația, culoarea sunt concentrate în fiecare miez de făptură. I-am făcut zeci de poze, ca să-l surprind în splendoarea proprie. Creația lui Dumnezeu atât de atent și migălos construită în detalii infime, asortată în nuanțe perfecte.
Și recunoscătoare că telefonul meu deștept îmi permite să fac niște poze, care ar fi putut fi realizate doar de profesioniști în trecut. E ușor să fii artist dacă ai un telefon. Culorile curg poezie. Un păianjen? O frumusețe. Viață. Finită. De la un capăt la altul al timpului. Ca omul. Dincolo de asta e soare. Ori ploaie. Ce-o fi în mintea lui?

De pe-aici

24 Friday May 2019

Posted by sweet & salty in Geografie subiectivă...

≈ 18 Comments

Tags

Anotimpurile, District Distillery, primăvara, Toronto

Scriu. Ascult Vivaldi și beau cafea. Anotimpurile. Și Zavida. E luna mai, iar primăvara s-a așezat cuminte în oraș. Își desface mugurii ca o negustoreasă pricepută ce-și pune marfa pe tarabe cu multă migală. Își cunoaște calitatea ireproșabilă.

E o primăvară creponată, cu soare zgârcit, iar lalelele din fața casei sunt îndrăgostite. Își deschid și închid petalele roșii după capriciile solare. Sunt mai expresive decât oamenii care-și plimbă cățeii pe stradă cu același zâmbet ștampilat pe față și același „How are you!” pe care-l iubesc. E ca în satele din România unde toți se salută. Ne salutăm și zâmbim așa, degeaba. Și e minunat. Ca lalelele mele ce aproape că vorbesc. Spun că e frig și închid gura bosumflate, ori dimpotrivă cască ochii și-și desfac fustele de mătase la căldură. Niciodată n-au durat atâta ca anul ăsta.

Azi e o boare de căldură zgârcită, crocantă și proaspătă. E înnorat. Mi-e bine. Îmi place Canada. M-am obișnuit cu ritmul ei lent, ardelenesc, cu ierni lungi care te alungă în fața șemineului. Cu primăveri și toamne, corn al abundenței de culoare. Tonuri și nuanțe diferite, dar aceeași bogăție. Îmi amintesc cum pe la începuturi am întâlnit o Lidia care, proaspăt emigrată și-ar fi jelit dorul de familia lăsată în România, dar n-o lăsa toamna canadiană: „Cum să plângi când copacii sunt atât de frumoși?” spunea.

Toronto. Un oraș, o lume întreagă.

 

District Distillery

 

E iarăși prima oară

07 Tuesday May 2019

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, Geografie subiectivă...

≈ 26 Comments

img_20190506_194311_5157549887766876008547.jpgVoi vedeți ce-i afară? Așa ceva! Serios! Nu-mi spuneți că primăvară, că alea alea. Când se împodobește o sală de nuntă lumea se minunează: Frumos! Când un designer șmecher aranjează o casă urmează un fluierat admirativ. Exagerez, că nu-și bagă nimeni două degete în gură să facă asta. 🙂
Eu am înnebunit un pic zilele astea și mi s-a pus pata rău pe pădure, pe parc, pe stradă, pe propria-mi grădină și mai ales pe telefonul care face mii de poze aproape singur. Am devenit lacomă. O să ziceți: primăvară. De acord. Deși „primăvară” e doar un cuvânt. Strâmt. O adunătură de litere, un substantiv abstract, fără o concretețe neapărată.

Afară e viață. E minune. E frumusețea însăși ce a decis să coboare pentru noi pe pământ s-o mai vedem încă o dată. Să ne sfințească verde cu minunea ei ca și cum ar fi prima dată. De fapt e prima dată, nu-i așa?
Îmi vine să-mi cer scuze oamenilor că vorbesc prea mult despre pădure, fără să fiu de la meteo ori de la National Geographic. Însă mă zăpăcește luna asta cu petalele-i albe și roz și galbene, cu melci și broaște și pomi înverziți. Îmi scot pălăria și mi-o arunc în fața florilor ce binecuvântează iarăși pământul. Iar pentru prima oară. Atunci când iubești o faci pentru prima oară. De fiecare dată.

Până la urmă totul este despre gramatică, de etimologie, de semnatică, iar „frumusețe”, „primăvară”, „viață”, „renaștere”, „iubire” e o singură noțiune, o singură stare, un singur parfum: un substantiv al absolutului absolut.

20190505_1554458462393473809533296.jpg
20190506_1530033453817721660916636.jpg
20190506_1537343005619897078491132.jpg

De Florii

21 Sunday Apr 2019

Posted by sweet & salty in Amalgam, Bucăți de gând, Geografie subiectivă...

≈ 16 Comments

img_20190421_092523_7369145625577868411527.jpg

Nu știu pe la alții cum e, dar pe aici sunt lucrări majore. De artă. Curățenie generală de primăvară, ploi. Svarowski prin copaci, pe crengi. Unii au pe toate degetele, alții mai discret, ici și colo. Ca-n viață. Fiecare după posibilități.
Au zugrăvit proaspăt, azi-noapte, grădina, pădurea, strada, orașul.
Ieri era bej cuminte, discret. În dimineața asta era să-mi scap cafeaua din mână. Cineva a intrat în grădină și mi-a făcut-o verde. Da’ verde! Nici nu pot intra până se usucă bine vopseaua.
Eu? Nu-s de la meteo, dar am o problemă de IQ. Uitucă. Prima prima prima-vera (celelalte nu-s, s-au dus). Prima floare, primul mugure ce plesnește, primii stropi de apă, agățați cu disperare de crengi. Râul Humber umflat. Căprioare pândindu-mă în timp ce le pândesc. O cioară, o veveriță, miros de ploaie, miros de viață, miros de Paște și de Florii și de dor de casă…

20190420_1856588625846050805841737.jpg
20190420_1837586320705511210775227.jpg
20190420_1836193829107157167132902.jpg
20190420_184233114686123414442329.jpg
20190420_1834239113070010100344002.jpg
← Older posts
Newer posts →

Categories

  • A fi scriitor (104)
  • Amalgam (217)
  • Ana (52)
  • Întâmplate sau nu… (55)
  • Bucăți de gând (135)
  • Catchy (15)
  • Concurs (19)
  • De prin viață… (22)
  • Din bucătăria mea (21)
  • File de jurnal (190)
  • Fluturi și alte frunze… (46)
  • Geografie subiectivă… (103)
  • Imagini… (44)
  • Lume color (13)
  • Observatorul (9)
  • pași (34)
  • Promisiuni (9)
  • Recenzii (4)
  • Recenzii și impresii (5)
  • Sava-rine (22)
  • Travel (40)
  • UZP (3)

Arhive

Recent Posts

  • studiu
  • 19
  • Acum
  • Nu știu
  • Plouă

Enter your email address to follow this blog and receive notifications of new posts by email.

Join 1,263 other subscribers

Authors

  • sweet & salty's avatar

Em Sava

Em Sava

Categories

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Jurnal

  • A fi scriitor
  • Amalgam
  • Ana
  • Întâmplate sau nu…
  • Bucăți de gând
  • Catchy
  • Concurs
  • De prin viață…
  • Din bucătăria mea
  • File de jurnal
  • Fluturi și alte frunze…
  • Geografie subiectivă…
  • Imagini…
  • Lume color
  • Observatorul
  • pași
  • Promisiuni
  • Recenzii
  • Recenzii și impresii
  • Sava-rine
  • Travel
  • UZP

Blog at WordPress.com.

  • Subscribe Subscribed
    • Sweet & Salty
    • Join 1,263 other subscribers
    • Already have a WordPress.com account? Log in now.
    • Sweet & Salty
    • Subscribe Subscribed
    • Sign up
    • Log in
    • Report this content
    • View site in Reader
    • Manage subscriptions
    • Collapse this bar
 

Loading Comments...