Jumătate de cer

Ai mâncat vreodată o jumătate de măr, tăiată perfect în două cu un cuțit ascuțit?
Ai privit vreodată o jumătate de cer, tăiată perfect în două de un avion?
Știi despre ce vorbesc. Nu-i așa?
Firește că știi, pentru că, la fel ca mine, ți-ai împachetat dorul în două valize și ai trecut oceanul. Și-ți trăiești în fiecare zi jumătatea de cer, având gândul la cealaltă jumătate, rămasă în țara părinților tăi.

Anii trec, zâmbetul rămâne, iar amintirile se adună buchet, recunoscătoare jumătăților tale de cer.

Isabela

A fost odată ca niciodată un miez de om cu ochi albaștri. A
crescut ca un vis și este una dintre persoanele mele favorite de
pe planetă. Cu siguranță fetița pe care o iubesc cel mai mult.
Ne-am cunoscut în împrejurări de iarnă. Eu o așteptasem
nerăbdătoare. Iubesc copiii, cred că de aceea m-am făcut
profesoară. Și ai tăi (extins și la cei din familie) ți se par minuni.
Eu așa simt.
Fiind mamă de băiat, venirea unei fetițe în familie era cam ca
răsăritul unei flori în grădină. Se spune: cu o floare nu se face
primăvară. Doar că există excepția de la regulă. Aia care e
suficientă să aducă primăvara. Așa era și în cazul nostru, cu
Isabela noastră.
Îmi amintesc ca și cum ar fi fost ieri, deși au trecut mulți
ani… Iarnă frumoasă la Cluj. Am intrat în apartamentul fratelui
meu și am văzut niște ochi de peruzea, tiviți cu râs, ascunși
după perdea. Era un miez de fată, dar avea rochiță și botoșei
tip cizmuliță. Îți venea s-o îmbuci în lingură. Am privit-o ca pe
un bibelou de mare preț, fără să îndrăznesc prea mare
apropiere, să nu se sperie. Dar, în timp ce noi, cei mari
vorbeam, m-am trezit cu mânuța ei în mâna mea. Magnet
venise la mine, deși era la vârsta aceea super selectivă. Mama
ei surprinsă:
-Uite, Radu!
Și ne-am împrietenit pe dată. Iar ea mi-a arătat brăduțul – glob
cu glob.
Apoi i-am învățat limba. Doar era fluentă în bebelușeasca ei:
„Banca!!!” însemna că trebuie să mă ridic și să mă duc cu ea, să
lăsăm restul lumii care era prezentă să se descurce fără noi.
Doar aveam treabă: să ne jucăm sau să desenăm.
Pui de om! Azi fată mare. Zile povești… De fapt ea e
povestea. O poveste de fată frumoasă cu ochi albaștri, senini,
cu dansul domesticit în unduiri, cu degetele pregătite de zbor și
în desen, și în imaginat ori construit cuvinte.
Numele i se asortează cu ființa. E muzical și delicat.
Când trăiești la capăt de pământ, balanța pe care o are
fiecare om la naștere se schimbă pentru tine. Valorile cresc
mari, distanța fiind un fel de lupă a ceea ce ai lăsat acasă.
Eu merg des și stau mult. Am două jumătăți, două acasă, la
fel cum am două cetățenii. Și fiecare dintre ele e scrisă în
cartea destinului, bine articulată la ceea ce sunt eu.

.

Câteodată dulce

Am făcut brioșe cu zmeură. Aici se numesc muffins și eu le zic muffins. Nu că aș suferi de vreo englezeală subită, dar genul acesta de prăjitură eu l-am găsit aici, cu numele ăsta, în 2001. Sunt foarte populare și există foarte multe sortimente. Au apărut apoi și în România. Sau or fi fost și înainte, dar mama nu avea tavă de brioșe, deci nu făcea brioșe, așa că eu nu am mâncat niciodată brioșe înainte să vin în Canada. În consecință le-am preluat cu numele pe care l-am găsit.

Cred că v-am mai spus că nu suport ghiveciul lingvistic, însă, când stai de atâția ani în Canada, se mai strecoară câte un termen. Ori că ai preluat ceva cu numele (până la urmă e un fenomen lingvistic general), ori creierul preia termenul englezit din economie de efort/litere.

În rest numai bine despre limba noastră românească, pe care am și predat-o copiilor de românași interesați. Părinții, nu copiii. Că ăștia mici, cât sunt mici, absorb cu plăcere și în joacă orice. Și ca să înțelegeți cât de serioasă am fost cu limba noastră maternă, începusem să-l învăț pe băiatul meu cazurile substantivului și modurile și timpurile verbului. Dar mi-a căzut fisa că n-are ce face cu ele. Că nici românii din România nu știu ce e Genitivul și Dativul, așa și am renunțat. Dar în casă și între noi am vorbit întotdeauna doar românește, drept pentru care el are un vocabular foarte bogat. Și da, are o undă de accent. Firesc, însă, pentru cineva care vorbește româna ca limba a doua.

Probabil o să vi se pare că nu-i mare lucru să vorbești românește acasă. Ei bine, e. Pentru că școala, cărțile, joaca, discuțiile cu cei din afara casei – totul este în limba engleză. Așa că multe familii sunt bilingve în conversație, în sensul că părinții vorbesc românește, iar copiii răspund în engleză. E greu, foarte greu pentru un copil să păstreze limba lui Eminescu într-un mediu în care se vorbește doar engleză. Aici intervine rolul adulților. Discuție lungă… Însă ați înțeles despre ce e vorba.

Emigrarea asta nu e chiar așa, o joacă, cum e rețeta de mai jos.
Deci:
– 250 gr de făină (voi pune mai puțină data viitoare)
– 2 lingurițe praf de copt
– puțină sare
– 100 gr zahăr pudră
TOATE ACESTEA SE AMESTECĂ USCAT
– 200 gr iaurt
– 75 gr unt topit
– 3 ouă mari (bătute cu furculița)
– vanilie și coajă de lămâie
SE AMESTECĂ ȘI ĂSTEA
Apoi, se combină cele două compoziții și, cu o lingură, se pune în tava specială, intercalând boabe de zmeură (am pus zmeură congelată)
– eu folosesc formele de hârtie, dar dacă nu aveți trebuie să ungeți și făinați tava
– se coc în cuptorul preîncălzit cam o jumătate de oră.
Sunt bune și rapid de făcut. Ies 12 bucăți.

E o rețetă pe care cu siguranță o voi repeta. Poate și cu afine.
PS. Cărțile sunt în poză pentru impresie artistică. 🙂

Întrebare încuietoare

Tags

, , , ,

Am fost întrebată cum se vând cărțile și am răspuns:

Părerea mea, oricum subiectivă, vine din două perspective: de scriitor și de cititor. Trăiesc din 2001 în Canada, departe de realitate librăriilor românești. Însă cumpăr cărți și mi se vând cărți, (editurile cu care lucrez îmi trimit niște rapoarte la fiecare jumătate de an. Așa că oarecum ar trebui să fiu calificată, chiar și pentru un răspuns aproximativ).

În calitate de cititor, pot spune că numărul volumelor pe care le cumpăr este constant, doar că balanța se îndreaptă acum înspre varianta electronică, pentru că distanța face, de multe ori, greoaie cumpărarea cărților în format fizic. În ultimii ani am dezvoltat o relație deosebită cu Kindle-ul meu, care mi-e neprețuit. N-aș fi crezut mai demult că farmecul unei cărți cu pagini de hârtie ar putea fi înlocuită de un mic ecran, superficial la prima vedere. Însă suntem un soi de victime (sau poate învingători) ai lumii în care trăim, iar comoditatea de a avea o bibliotecă întreagă în buzunar este o bucurie. 

Dar cărțile sunt cărți. Nu contează formatul lor, pentru că indiferent de suportul pe care le citim, emoția din rândurile lor ne amprentează sufletele. 

 Ca scriitor am bucuria să fiu citită atât în România cât și diaspora. Pentru că trăiesc de foarte mulți ani în Canada, deși la prima vedere ar părea că drumul spre cititor ar fi mai anevoios, nu e deloc așa. Cărțile mele se află în majoritatea librăriilor din țară și, de asemenea, în multe magazine frecventate de români din diaspora. Personal nu am făcut mare lucru să le promovez, pentru că nu mă pricep. Aș putea să spun că s-au descurcat singure. Desigur că la început au beneficiat de postări pe rețelele de socializare și de lansări de carte organizate de editură la marile târguri de carte de la București, însă pentru că am avut șansa, bucuria, binecuvântarea – nici nu știu cum să spun – că au plăcut, vestea lor a reverberat pe cale orală de la cititor la cititor. Sunt multe cluburi de carte, grupuri literare care promovează literatura română contemporană, care descoperă cărți și le promovează. Așa am ajuns să fiu protagonista unor evenimente literare de marcă în Canada la ToroFest – Toronto, la Câmpul Românesc, Săptămâna culturală – Hamilton, Kitchener – Lansare de carte, EuropaNova – Bruxelles, dar și în România la Cluj și București. 

Amintesc aceste evenimente, pentru că sunt locurile unde, desigur, s-au vândut multe volume. 

Cel mai important factor, desigur, așa cum știm cu toții este cititorul. Cel care deschide ușa poveștii noastre. O carte fără cititori nu există. Cititorii ne fac scriitori, bucuria lor, interesul lor, este cea mai bună reclamă. La fel ca și în cazul oricărui produs, un client mulțumit, respectiv, în cazul nostru, un cititor mulțumit, simte nevoia să vorbească despre motivul care l-a emoționat și să-l dăruiască la rândul lor. 

Și am să-ți dau un exemplu: domnul Nick Carabas din Toronto, care a cumpărat mai mult de douăzeci și cinci de „Ana” . A dăruit tuturor rudelor și cunoscuților din Canada și România cartea mea. Pentru că l-a impresionat în mod deosebit. 
Un alte exemplu care, din perspectiva mea de scriitor, mi se pare interesant și onorant, este invitația la Bruxelles, la Ecole Européenne de Bruxelles IV unde, elevii ciclului primar fac lecții la școală după cartea mea „Aventurile lui Andrei”. I-am vizitat în ianuarie 2023, pentru că au dorit să o cunoască pe autoarea șoricelului lor preferat. Evident toți cumpăraseră cartea, iar aportul meu în acest demers a fost inexistent. 

Cu siguranță există rețete de marketing, studii de piață, campanii de publicitate, etc. Eu nu le cunosc, așa că nu sunt cel mai bun exemplu în acest sens. 
De multe ori cei care-mi citesc cărțile simt nevoia să împărtășească bucuria lecturii, postează pe Facebook impresia la cald și astfel informația se împrăștie.       

Cam asta este experiența mea ca cititor și autor de carte. 

Chakrele de pe casă

Aseară am vorbit cu o doamnă. M-a abordat acum două zile pe FB – ușa general valabilă a tuturor doritorilor de a agăța într-un scop sau altul. I-am acceptat cererea și mesajul, pentru că pretextul era cât se poate de plauzibil. Cică dorea să publice o carte, iar eu, chiar dacă nu mai lucrez la editură, o recomand și dau detalii celor interesați. Oricum, dumneaei văzuse că am cărți publicate și o interesa dacă sunt tipărite în Canada și care sunt pașii premergători. Amabilă din fire, deși era momentul foarte nepotrivit, i-am răspuns imediat, convinsă că în două minute voi rezolva. Imediat ce am acceptat să vorbim m-a sunat pe video call. Nu am acceptat, i-am spus politicos că nu accept video call-uri de la necunoscuți, i-am dat adresa de e-mail a editurii și i-am spus în două vorbe ceea ce credeam că o interesează.

,,Eu sun cu video pentru că vreau să văd sufletul omului”, mi-a spus doamna. După câteva minute, am realizat că e simpatică și chiar aveam o undă de regret că nu am răspuns așa cum își dorea. Mi-a povestit pe scurt că e conectată cu energiile universale, că s-a retras cu soțul la o fermă unde cultivă flori. Chiar m-a invitat pe la dânsa. Mi-a spus că are 70 de ani, că e frumoasă pentru că nu bârfește, nu invidiază. Ca la carte: adică inima dumneaei minunata i se oglindește pe chip.

După ce am terminat conversația, i-am trimis informația cerută și mi-am imaginat că totul se terminase. Surpriză, a doua zi pe la prânz, cine mă sună? Din nou cu video call.

I-am scris că sunt ocupată pe moment – că eram – și, dacă vrea, putem vorbi pe la 6 p.m. Mi-a răspuns foarte drăgăstos afirmativ. Că desigur, vorbim la 6 și că-și dorește mult „Ana”. Mi-am imaginat că mi-a studiat un pic pagina de FB.

Aș fi ipocrită să nu recunosc că mă abordează foarte des oamenii pentru cărțile mele și îmi vorbesc foarte frumos. Așa că nu mi s-a părut nimic dubios.

Punctuală cum sunt, deși nu aveam nici un chef, la 6 am fost pe baricade. I-am scris că-s acolo. Însă nimic. Eu când promit ceva mă setez foarte tare. Chiar dacă e vorba despre un necunoscut. E cuvântul meu și-l respect, că așa sunt și așa mi se pare normal.

Pe la 7 a sunat. Fără scuze. Chiar mi-a spus că pentru ea funcționează mai bine prima parte a zilei, că s-a întrerupt din conversația cu fiul dânsei din Japonia… în fine. Ideea e că am răspuns pe video și a fost încântată, pentru că, mi-a spus dumneaei, trebuie să vadă sufletul. Că unii oameni nu au suflet. Sunt goi pe dinăuntru. Sunt vampiri energetici pentru ceilalți.

Am schimbat câteva amabilități. Mi-a spus că-și dorește „Ana” și chiar o va citi. Dar a zis asta ca și cum mi-ar fi făcut o favoare. Apoi s-a dezlănțuit. Mi-a pus tot felul de întrebări la care nu aveam chef să răspund, pentru că erau personale. S-a prins. Mi-a spus că trebuie să învăț să mă iubesc. Am întrebat-o cum știe cât mă iubesc după cele două minute de când conversăm.

„Păi cum te iubești?” m-a întrebat.

„Îi iubesc foarte tare pe ai mei, iar ei mă iubesc și mai mult, și iubirea mi se întoarce înmiit”, i-am trântit pe negândite. Asta mi-a venit în prima secundă.

Apoi a zis că în afară de chakra creativității toate celelalte îmi sunt blocate. Că am nevoie de habar nu am ce, ca să le deblochez, dar, în principiu, să ajung la dânsa să îmi facă masaj și să-mi pună pe față creme făcute de dânsa din plante crescute la ferma ei. Desigur că prețul va fi special, și mă va taxa mai puțin, pentru că e corect să-mi plătească și ea cartea.
La un punct mi-am pus ceva pe umeri. A văzut că e un semn de vindecare (???).

Trist e că mulți pun botul. Că nimeni nu cred că se iubește suficient. Și nimeni nu e perfect sănătos. Și vine așa, un șarlatan, folosindu-se de un pretext oarecare și încearcă să te manipuleze în căutarea sănătății perfecte, frumuseții și tinereții veșnice.

Întrebarea mea e: totul se cumpără/vinde în lumea asta? Nu mă pricep nici la chakre, nici la reiki or alte maniere de vindecare, însă tare dubios a fost totul.

Ce spuneți? Cum vă stau chakrele pe casă?

Uriașul meu – că-i și al meu

Azi vă arăt niște poze, deși nu sunt nici zece la sută față de realitate. Mi-e o ciudă pe pozele astea că sunt atât de limitate. Ochiul e emoție, iar peisajul urban e incredibil. Nu vă pot transmite lumina, culoarea, orașul trepidând, aromele ce evadează din închisorile vanilate ale patiseriilor, reclamele geniale unele, grotești sau chiar vulgare, cu iz de șoc…
V-ați prins. Iubesc Toronto. Cu tot subiectivismul meu.
Vă arăt o parte foarte mică, minusculă, din metropola canadiană și din ziua mea de ieri.

Nu mi-a plăcut prea mult Kitchenerul. I-am spus: „M-ai adus din Cluj în Alejd” – Alejdul simboliza la vremea aceea cel mai urât oraș văzut de mine vreodată… Mai urât decât Copșa Mică. Deh, gusturi.

Însă m-am obișnuit, că te obișnuiești unde ți-e familia, cariera. Dar mutatul la Toronto a fost adevărata Chintă Roială. Adevărata emigrare pentru mine. Locul unde am început să respir.

1 Martie călător îți aduce. :)

Dacă aș avea bani, câte idei am, aș fi tare bogată. Deocamdată sunt stresantă, pentru că „am o idee!” introduce panică în locuitorii casei mele. 🙂 Și nu numai 🙂 În fine, vă anunț cu mare bucurie o antologie unde particip și eu cu un text, o antologie care a fost (iarăși) ideea mea (inclusiv titlul). Ba chiar mi-am băgat gheruțele un pic și la alegerea copertei. Sasha Segal făcuse un prim proiect – e păcat să nu fie văzut și el.

Antologia, care deja a pornit spre librării și spre noi, este cadoul perfect de 8 Martie. Haideți, recunoașteți că uneori sunteți în pană de idei. 🙂

Sunt 40 de texte, 40 de povești care conțin, fiecare, câte o rețetă culinară. Cartea, apărută la editura SIONO e o frumusețe, grație copertei, tiparului, culorilor și, desigur, textelor.

La noi, peste ocean, va ajunge un pic mai greu. Dar până în mai, când e Ziua Mamei în Canada, tot își face apariția.

Special

Dacă te întrebi ce e cu poza asta, gândindu-te că iar scriu despre cărțile mele, îți voi spune că această carte are ceva special. Desigur că fiecare carte are ceva special, însă aceasta din fotografie este specială prin locație. Dacă te uiți cu atenție, vezi pe cotor o mică etichetă albă. Asta înseamnă că aparține unei biblioteci. Am să-ți spun că fotografia e făcută de scriitoarea Paulina Popescu, care a împrumutat cartea de la biblioteca centrală din Kitchener.

„Azi de Ziua lecturii citesc cartea Orizuru de Em Sava, pe care o puteți gasi la KPL. Este o carte spumoasă, răcoritoare de nuvele, cu portrete bine conturate, întâmplări haioase și un stil delicios,” spune Paulina.

Din nou Promisiuni

Tags

Dacă vreți să citiți, o nouă recenzie a „Promisiunilor” mele.
Mulțumesc, Cristina Apostol – Vorbe pentru suflet!

De curând am adunat la colecția mea de cărți și romanul “Promisiuni pe o frunză de arțar” semnat de autoare și mă declar răvășită atât de intensitatea poveștii cât și de mesajul plin de învățăminte. Cartea m-a făcut să fredonez în neștire… “dacă dragoste nu e, nimic nu e, nici soare nu-i, nici viață nu-i, iar eu mă simt al nimănui… Dar unde dragoste nu e, nimic nu e”, cuvinte ca niște zumzete ce și-au luat avânt printre gândurile mele o dată ce parcurgeam drumul acestei scrieri, și nu de puține ori am suspinat cu privirea pierdută în nevoia de a așeza lucrurile așa cum trebuie, pentru ca fiecare personaj în parte să se bucure de acel … și au trăit până la adânci bătrâneți. Însă viața e cu încercările sale, iar atunci când mâna omului face ca lucrurile să nu-și găsească rostul atunci necazurile se țin în lanț ca o scânteie în mijlocul lanului de grâu. “Promisiuni pe o frunză de arțar” a fost o rană deschisă ce a rămas netămăduită de negura vremii și s-a vrut oblojită cu dragoste, înțelegere și cu seninătate.

“Nu toate familiile sunt la fel,
Unele sunt mici-mici,
cât o casă de pitici,
cât o nucă ori cât o alună.
De aceea nu e loc pentru tătici.”

 Viața pentru tânăra Thea nu e ușoară deloc, fiind o copila sfioasă și educată într-un spirit al corectitudinii aceasta se afundă tot mai mult în miezul tăcerii. Adolescența îi este grea povară atunci când culoarele liceului îi sunt ecou al unor glume pe seama sa, când noțiunea de familie îi e străină și când binele are forme atât de distorsionate. Mângâierea sa este bunica, chip blajin care o susține atât cât poate ea, însă mediul în care mustește Thea nu e deloc unul prietenos iar tristețea nu o părăsește niciodată, ba din contra, desenează pe chipul său tânăr o traiectorie a solitudinii. Sufletul său tânjește după mamă și tată, după acea celulă numită familie. Însă soarta a fost dură cu ea, dar mai cu seamă cu cei doi ce au zămislit-o din iubire dar care au fost rupți dintr-un întreg și aruncați în lumi diferite pentru a li se stinge focul ce i-a unit. Uitarea ce au sperat-o mulți nu a fost umbrită nici de distanță nici de licărul inimii, însă prețul acestei despărțiri a fost mult prea mare… mama Theei a murit iar tatăl a fost o umbră a unui trecut neîmpăcat, un bărbat ce s-a perindat prin lume în nevoia de a acoperi un gol. Acum, într-o conjunctură a sorții piesele se pun cap la cap, viața vrea să deznoade toate sforile pentru ca măcar micuța copilă cu ochi visători să-și poate împlini destinul. Însă timpurile vitrege încă îi urmăresc pe fiecare în parte, resentimentele sunt litere îngroșate în minte și în suflet … iar zilele sunt rostogolite la vale ca niște bolovani aducători de zgomot. Pas cu pas aflăm tulburătoarea poveste a lui Matei și Ingrid, un el și o ea ce și-au imprimat iubirea în adâncul ființei lor pentru eternitate, tinerețea le-a fost un liant nu o naivitate iar sentimentele o portiță către întreg univers, însă unii… și alții deopotrivă i-au vrut departe, le-au vrut așa zisul bine ce i-a dărâmat, și le-au frânt aripile juvenile. Acum ar regreta, fiecare în nevoia sa de plângere, însă prezentul e aici iar Thea are nevoie mai mult ca niciodată de înțelegerea bunicăi, de împăcarea sa cu tatăl rătăcit dar și de acea umplere ce a fost un vid mulți ani la rând. Acceptarea nu e ușoară, încetul cu încetul se adună puzzle-urile unui întreg care se lasă plâns, care se abandonează și se perindă prin fața ochilor fiecărui personaj, duritatea adevărurilor lasă loc de regrete amare. Și nu o dată fiecare în parte și-a strigat dorul dar mai ales promisiunile. Aici în text timpul nu e vindecător, ci mai degrabă o povară ce se vrea lăsată undeva pe drumul existențial ca o haină ponosită. Pentru a regenera inimile eroilor, pentru a reda pofta de viață. Pentru împlinire! 

 Autoarea Em Sava și de această dată a reușit să mă copleșească cu o poveste bine ticluită, cu un condei înnăscut Em m-a făcut să uit de toate și să parcurg un drum al unei scrieri cu o încărcătură aparte. Eram convinsă încă de la început că tot ce voi găsi printre pagini mă v-a face să mă înclin în fața măiestriei autoarei de a pune pe foaie frânturi de suflet pentru suflete frumoase, și nu m-am înșelat, “Promisiuni pe o frunză de arțar” a fost vibrație vie. A fost un început care nu va fi niciodată un sfârșit. Cartea rămâne pe retină și dantelează imaginea spre o lume în care totul va fi bine, în care iubirea tronează iar privirile se joacă în focul pasiunii. Și totuși nu toate iubirile au un final fericit… cum nici bucuria nu e o constantă. Iar acest roman e dovada vie că nu e cum vrea omul… e cum vrea Domnul! 

  Cartea “Promisiuni pe o frunză de arțar” este un roman de o frumusețe copleșitoare în ciuda tuturor exploziilor de sentimente, de multe ori dureroase, de multe ori însoțite de nedreptate. Este o poveste care merită să treacă dincolo de timp și să fie purtată ca o frunză pe vântul amintirilor. Cartea asta te face să vezi lumea prin alți ochi, să analizezi timpul trecut și să prețuiești prezentul, chiar dacă și acesta e plin de tristeți și alte greșeli. Nu o dată am urmărit cu ochii înrourați nedreptatea la care au fost supuși Ingrid și Matei doi liceeni ce și-au permis să iubească. Nu de puține ori le-am admirat curajul și fragilitatea relației lor, și am criticat aspru implicarea adulților în croirea unei cărări bătătorite de două inimi ce s-au chemat fără rețineri. Ce povară poate fi viața atunci când ți se fură dreptul de a iubi și de a fi iubit!? Ce pedeapsă să-i dai celui ce îți îngrădește aceste emoții poetice ce au înnobilat întreg universul? Ei bine, pe o notă dureros de minunată cartea aceasta mi-a intrat la suflet fără drept de apel. M-am atașat de fiecare cotitură, de fiecare soartă ce și-a strigat oful și de fiecare erou ce a încercat să fie mai presus de ieri și de mâine… și am vărsat lacrimi amare până la final, pentru că da, aceste destine ce s-au perindat prin carte mi-au arătat că nimic nu e simplu în această viață, nici chiar puritatea simțămintelor. Nici tinerețea… mai cu seamă dorințele într-un timp vitreg! “Promisiuni pe o frunză de arțar” a fost cartea confesiunilor, a depănărilor de amintiri, de trăiri și jumătăți de măsură. O lectură ce a vibrat sub ochii mei și m-a îndemnat să o primesc în viața mea cu toate momentele sale pline de vise, de sens și modularitate.