Următoarea oprire a fost la Canyon Sainte-Anne, un alt „sanctuar”, de data aceasta neatins de mâna omului. O întâlnire cu frumusețea pură, aceea care îți tatuează sufletul și pleci așa, tatuat pe vecie.
Am frică de înălțime în spațiile deschise. Mereu am avut, chiar dacă la un moment dat am locuit la etajul douăzeci. Însă aici mi-am călcat pe inimă și am trecut dintr-o parte în alta a muntelui, peste un pod suspendat la peste șaizeci de metri înălțime, pod fără nici un pic de stabilitate. Jos se vedea râul Sainte-Anne-du-Nord, cascade mari (74 de metri cea mai înaltă) și mici. Cei curajoși făceau alpinism, zip lining, ori mergeau cu un fel de telescaun cu viteză foarte mare. Se vede în video.
Am coborât până jos pe malul râului și, abia la întoarcere, când pe tălpi îmi crescuseră semne de întrebare, am văzut avertismentul care atenționa cât de multe trepte sunt până jos. Am fost atât de copleșită, încât am filmat un minut și postat imediat. Și firește m-am pierdut în emoții și am fost total neinspirată.

Imaginile sunt sărace față de ceea ce ochiul și epiderma și sufletul simt. După câteva ore petrecute în canion, am plecat la Montmorency Falls, de pe râul cu același nume. Un curcubeu ne-a trimis mesajul lui dintre ape și o mireasă ciudată din flori ne-a salutat zâmbind în drumul nostru.
Pozele sunt mai grăitoare decât vorbele.
Nu ai ce spune. Doar să inhalezi curățenia naturii, să-ți umpli sufletul de verde și să mulțumești. Atât.