Am pornit cu noaptea în cap. Șoseaua se desfășura lungă tare până la destinație, vreo opt-nouă ore sănătoase de mers, dar intenția era să rupem drumul în două, să ne oprim la Montreal, apoi să continuăm spre Quebec City.

M-am născut cu dor de ducă și mi-ar plăcea la nebunie să am un job în care să călătoresc și să scriu despre diferite locuri de pe planetă.  „Vise maică, vise!” Știu. Dar poate mă aude soarta, poate se învârt în așa fel astrele ca cineva să aibă nevoie de mine, să mă pună pe drumuri și să-mi zică să scriu ce văd. Și să mă și plătească pentru asta. Râd când scriu. Visez cu voce tare, adică cu voce scrisă.

Nu știu alții cum sunt, ca să-l parafrazez pe marele povestitor, dar eu m-am născut cu mare dor de ducă. Nu am vrut să emigrez în Canada, pentru că eu de fapt sunt româncă până-n măduva oaselor. Dar tentația călătoriilor m-a făcut să-mi calc pe inimă și să plec, deși eram bine-mersi în țara mea, în casa mea, în orașul meu.

Vineri, 29 iunie, ora șase dimineața. Zi perfectă. Și cum să nu fie când în fața ta se întind peste opt sute de kilometri cu multe necunoscute, ai cafea și vei face cunoștință cu locuri noi? Emoția descoperirii nu se aseamănă cu nimic. Atunci te scurgi toată în ochii personali și absorbi culoare, gust, miros, informație, soare, ploaie, artă, istorie. Tu te pui deoparte, pentru că tu nu mai ești tu. Ești un soi de ochi de melc cu care mângâi minunea frumuseții lumii întrupată în om, cascadă, mănăstire, pădure, pictură ori o înghețată cu gust divin.

Am ieșit la un moment dat de pe autostradă și am văzut o casă de om bun. Adică foarte bun, cu dovadă. Că no’, toți suntem buni. Dar așa trebuie să te numești când ai inima croită pe măsura atâtor colivii pentru ciripitoare. Sigur, tras pe dreapta, ieșit din mașină (eu) și făcut poze. Tot eu. Nu vă spun ce triluri și nebunie era acolo, pentru că în căsuțe era o civilizată și temeinică asociație de locatari.

Am ajuns câteva ore mai târziu la Chalet Mont Royal și am admirat Montrealul de sus. Atât m-a impresionat la această locație: orașul văzut de sus. În rest nu mi s-a părut nimic deosebit, poate pentru că eu mă așteptam la un castel. Confundasem chalet cu chateau. Montrealul e un oraș superb, cu foarte multe puncte turistice, însă de data aceasta nu era obiectivul principal.
Așa că am tras aer în piept de la înălțime, am mers printr-o pădurice, pe lângă un lac, până la destinație, am făcut j-de poze, mi-am îmbunătățit cunoștințele lexicale, am văzut o familie de români și m-am amuzat. De ce? Pentru în timp ce tot furam eu imagini, i-am văzut și auzit de la distanță. Vorbeau tare. Când ne-au auzit vorbind românește, au tăcut toți, ca la comandă. M-a pufnit râsul și nu am putut să mă abțin. „Frumoasa noastră limbă românească”, am zis și am salutat. Mi-au răspuns cam cu jumătate de voce. Dar am întâlnit români și în Quebec city, în aceleași împrejurări, foarte calzi de data aceasta. Nu e o regulă. Majoritatea acționează în funcție de experiențele avute și, dacă omul s-a ars cu ciorbă, suflă și în iaurt.

Prima zi a fost cumințică. S-a încheiat la un hotel aproape de Quebec City. Am dormit trei nopți în trei paturi diferite, pentru că așa s-au potrivit obiectivele unde trebuia să ajungem. Concluzia pe care pot să o spun de acum: a fost o vacanță foarte scurtă, dar fabuloasă pe care sper să o repet.